În ceainăria în care ne-am întâlnit, timpul își pierde greutatea. „Tocmai acum am terminat de extras cărți de îngeri“, îmi spune entuziasmată în timp ce îmi pun paltonul pe scaunul de lângă noi.
„Ce înseamnă cărți de îngeri?“, o întreb nedumerită. „Ah, nu știi? E un joc foarte simpatic: îți pui trei gânduri și primești mesaje de la îngeri. Eu mi-am pus trei întrebări care mă preocupă astăzi și, în funcție de cartea extrasă, am aflat un răspuns. Prima întrebare era legată de misiunea mea, a doua era legată de sănătate, iar a treia era despre Maya. Așa am aflat că trebuie să continui cu un proiect, să am ceva mai multă grijă de sănătate, iar a treia carte zicea să acționez acum, adică să o încurajez pe Maya să plece la studii în Londra.“
Dacă tot suntem la capitolul „Părinte“, o întreb pe Mirela cum e să fii o mamă celebră și totuși să te păstrezi cu picioarele pe pământ. Aflu că nu e ușor să fii un părinte deschis, pentru că se întâmplă să vină copilul și să îți povestească lucruri care îți înmoaie genunchii, dar te obligă să crești ca om.
Când ne-am întâlnit pentru prima oară, acum câțiva ani, aflam de la Mirela ABC-ul poveștii ei și a fenomenului Zurli, într-un articol pentru ForbesKids. Țin minte și acum entuziasmul pe care-l avea descriindu-mi începuturile și planurile de viitor.
Cine e Mirela, astăzi? Ce o alimentează, ce o neliniștește?
Sunt în fața unui an în care îmi doresc să așez tot ceea ce am construit. Până acum, am pus cărămidă peste cărămidă și am construit ceea ce voiam. Acum mă opresc, îmi trag sufletul și încerc să decorez, să „îmi aranjez mobila“.
Caut frumosul și nu mai am nevoie să stau cu cizmele de cauciuc în picioare, ci pot să-mi pun papucii de casă sau să mă urc pe tocuri, să stau în mijlocul unei camere goale și să admir. Am un moment de așezare, de sedimentare.
Cum se traduce momentul acesta în relația ta cu Zurli?
Înseamnă că am muncit foarte mult pentru a câștiga încrederea celor de lângă mine, că am cele mai bune intenții, că aceasta este o poveste care nu trebuie să ne îngroape, ci să ne dea aripi să zburăm. Nu mai avem de demonstrat nimic, nimănui. În 12 ani de când există Zurli, am arătat ce știm, cine suntem și ce facem.
Țin minte că la prima noastră întâlnire, în biroul din Piața Alba Iulia, pregăteai emoționată primul spectacol de la Sala Palatului. Acum la ce lucrezi?
Da, așa e! Acum avem cinci spectacole la Circul Metropolitan București și sunt aproape toate sold out. E foarte frumos! Oamenii înțeleg ce înseamnă Zurli în viața lor și vin de drag la spectacolele noastre.
Ai practicat întotdeauna un soi de curaj nebun. Acum, inspiri peste 300.000 de persoane pe un grup numit „Fix la Fix“, adică „Cea mai mare comunitate de români care slăbesc împreună“. Cum ai ajuns să faci asta?
Gândește-te numai că eu am făcut grupul „Fix la Fix“, care are peste 300.000 de români din toată lumea, dintre care aproape 90% sunt femei. Aici, pe grupul acesta, oamenii intră și împărtășesc lucruri. Sunt aici persoane care au slăbit sau care îi încurajează pe alții să își schimbe obiceiurile alimentare. Eu mi-am dorit să dau încredere unor femei cărora nu le-a mai spus nimeni de multă vreme că sunt frumoase.
În fiecare zi, postăm un campion și uite așa am descoperit bunici care au slăbit 30 kg și și-au recăpătat încrederea și zâmbetul. Iar fiecărui campion eu îi trimit o surpriză: o carte scrisă de mine, o diplomă și un cadou.
Totul a început acum un an jumătate, când Anca Bejan, pe care eu o cunosc de 20 de ani, a insistat foarte mult să ne vedem. A venit la mine la birou, arăta extraordinar, slăbise foarte mult și adusese cu ea două prăjituri. Eu am început să o mănânc imediat pe a mea, dar ea a spus că mai așteaptă o oră. Și a început să-mi povestească despre cum, mâncând la ore fixe, a reușit să își organizeze mai bine viața. Își schimbase total stilul de viață. Putea mânca orice, dar la ore fixe, în cadrul celor cinci mese de peste zi. A eliminat ideea de „ronțăială“.
Am întrebat-o de ce a venit la mine și mi-a spus sincer: „Pentru că pe tine te crede lumea“. Am rugat-o să îmi dea un răgaz în care să încerc această metodă, pentru că nu fac nimic din ceea ce nu cred. Așa am început să mănânc la cele cinci ore fixe. S-au schimbat multe: a murit „somalezul“ din mine, care sigur era dintr-o altă existență; a dispărut sentimentul de vinovăție că mâncam ce îmi place. Am început să am timp mai mult pentru mese, nu mai mănânc în picioare, grăbită.
Mi-am organizat viața între mese și astfel ziua trece foarte repede. Ideea e să îi dai de lucru stomacului din trei în trei ore. E ca o restartare a organismului. Mănânc la ore fixe de un an jumătate, nu am slăbit extraordinar, dar mă simt foarte bine, am analizele perfecte. Iar în condițiile în care orice grup dedicat dietelor are cam 10.000 membri, acesta are 300.000 de persoane active.
Partea cea mai frumoasă este că acest grup i-a îndemnat să se iubească și să se respecte mai mult. Au început să scoată ceștile de porțelan din vitrină și să se bucure de fiecare masă, au început să-și acorde mai multă atenție.
Scopul meu era să le fac pe aceste femei să înțeleagă că scuzele legate de bani pentru sală sau nutriționiști nu își au rostul. Oricine poate să-și propună să mănânce la ore fixe, să alerge în jurul blocului sau să se plimbe într-un parc. Da, poți face și performanță, însă acolo ai nevoie de specialiști.
Ești activă pe canalele social media, acasă, în spectacole și, iată, acum te implici și pe acest grup. Care e secretul organizării tale?
Am o capacitate de muncă, de organizare și de eficiență foarte mare. Nu pierd nicio secundă, totul este foarte clar planificat. Acum sunt cu tine, dau tot ce pot. Apoi termin cu tine, fug la studio să înregistrez audiobookul. În trafic, ascult podcast-uri. Chiar și în momentele de așteptare găsesc ceva util de făcut: îmi notez idei noi, îmi planific întâlniri.
Cu alte cuvinte, nu ai stare deloc. Știu că, apropo de cărți, tu ai început să scrii după ce a murit bunica ta, „poeta Văii Țibleșului“, și că simți că ți-a lăsat ție acest dar.
Nu mi-am propus să fiu într-un fel anume, vine din mine, îmi place ce fac. Am avut o relație specială cu doi oameni din viața mea: cu mama tatălui meu și cu tatăl meu. Și, chiar dacă au trecut dincolo, păstrez cu amândoi relația specială. Cred că nu se termină legăturile niciodată, ei fac în continuare parte din energia noastră.
Îmi amintesc acum când mi-a apărut tata într-un vis, în care mi-a luat efectiv mașina și mi-a mutat-o pe alt drum, iar când m-am trezit am luat decizia de a-mi schimba „drumul“ referitor la o idee pe care o aveam atunci.
După ce a nu a mai fost tata, am realizat că moartea există, că se întâmplă și că singurul lucru pe care îl putem face este să ne bucurăm că astăzi suntem. Și de atunci eu iau tot ce pot din ziua de astăzi. Nu mai sunt importante dramele, nu mă mai cramponez că îmi pleacă un om, că nu se concretizează nu știu ce. Dacă am soluție, o rezolv, dacă nu, o pun deoparte și o rezolv mai târziu.
CITEȘTE ȘI Afaceri de familie și flori
Așadar, așa cum spune una dintre cărțile tale, „Astăzi este despre astăzi“. Nu obosești niciodată?
Am învățat să accept că nu sunt nemuritoare, există o forță care ne guvernează și care te duce pe drumul pe care trebuie să mergi. E în misiunea mea să fac ceea ce fac. Vorbeam cu cineva care îmi spunea că a obosit, că nu mai poate, că vrea să renunțe. Și am stat și m-am gândit. Și eu obosesc, dar nu renunț, nu demisionez.
Nu mi se pare corect că de 17 ani trebuie să mă trezesc în fiecare dimineață și să îi pregătesc Mayei micul dejun, dar asta nu mă face să demisionez. Vine la pachet cu toată fericirea pe care mi-o dă mie copilul ăsta! Nu poți să-i spui: „Copilule, ia tu o vacanță câteva luni ca să am și eu o pauză, că am cam obosit să fiu mama ta“ (râde).
În cartea „Astăzi este despre astăzi“ am adunat toate ideile, gândurile și revelațiile pe care le-am avut legate de anumite momente și situații pe care le-am înțeles la un moment dat. E despre cum să depășești orice problemă, amintindu-ți că mai e și ziua de mâine să mai faci alte lucruri.
Avem obiceiul de a ne împiedica de anumite situații: ca și cum am merge pe un drum și am cădea într-o groapă. Și stăm acolo, în loc să ne ridicăm. Eu mă ridic, mă scutur, merg mai departe. Am un spirit de învingător sau, mai bine, de muncitor.
Ce îți face plăcere să faci împreună cu Maya?
Să călătoresc (râde)! Noi două avem în fiecare an o „vacanță de fete“, în care plecăm pentru câteva zile, la fiecare început de martie, într-un loc nou. Așa am fost în Rhodos, Atena, Lisabona, Barcelona. Anul acesta am fost la Madrid. Maya este pasionată de tot ce înseamnă pictură, teatru, vrea să studieze Artele.
Prima noastră vacanță, acum vreo 10 ani, am fost la Roma. Lăsam acasă toate problemele: eu – pe cele de mamă, ea – pe cele de copil și stăteam la terasă împreună, discutam, era foarte frumos.
Drept urmare, ne-am propus ca acesta să rămână toată viața obiceiul nostru. Apoi mai avem tot felul de proiecte: în fiecare săptămână vedem un film împreună și mergem la un spectacol de teatru sau la un concert. Până acum, ne-am ținut de promisiune. Mi-am creat tot felul de situații pentru a aloca timp și energie pentru ea. Inclusiv rutina noastră în care eu îi pregătesc micul dejun.
Ce defecte are Mirela (îți adresez întrebarea la persoana a treia, poate e mai ușor de răspuns)?
Uneori, Mirela crede că toți oamenii pot să facă ce face ea. Alteori, își deschide toate „ambasadele“ în momentul în care întâlnește pe cineva care îi place, iar de multe ori o cam „ia în freză“. Mirela „se biciuie prea mult“, ca să folosesc o expresie a unei bune prietene. Câteodată, trage prea mult sau nu are suficientă răbdare. Uneori, obosește și devine foarte fermă, iar oamenii interpretează asta ca o intruziune, în condițiile în care eu vreau doar să mă fac înțeleasă.
Există lucruri pe care ți le dorești și pe care visezi să le ai într-o bună zi?
Nu, nu cred. Ba da, există două lucruri! Îmi doresc o casă anume. Acea casă, despre care nu știu decât că are bucătăria cu geamurile foarte mari și că este decorată în stilul unei cabane, iar eu stau la căldură și mi-e bine, în timp ce dincolo de geam e o ploaie mocănească.
Și-mi mai doresc să găsesc acel bărbat alături de care să îmbătrânesc sau măcar să petrec momente frumoase. Nu știu cum arată; știu doar două lucruri despre el: că o să se uite la mine în felul acela în care doar el o poate face și că mă va atinge cu mâinile exact așa încât să înțeleg că mă ocrotește. Apropo de mâini, cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva a fost că am „mâini de mamă“, mâini care protejează.
Mirela, anul trecut te-ai întors și la prima ta dragoste, radioul. Ce faci acum acolo?
Emisiunea „Dimineața Zurli“, la Europa FM, este cel mai frumos lucru pe care l-am început anul trecut. Munca la radio are acea magie pe care n-o găsești în altă parte. Cuvintele creează imagini și dau voie oamenilor să-și creeze propria lor realitate, iar vocea de la radio este cadrul pe care își pot construi lumea.
Astfel, ideile mele reușesc să ajungă la cât mai multă lume, chiar și acolo unde familiile nu pot avea acces la spectacolele Zurli. Facem fie o „Duminică a Bunicilor“, fie o ediție în care le mulțumim copiilor, fie aduc superpărinți în emisiune și vorbim despre vedeta în calitate de părinte. Am o rubrică specială cu Gașca Zurli, în cadrul căreia lansăm o întrebare pe care părinții o aud de la copilul lor.
Și, auzindu-mă pe mine vorbind cu detașare despre aceste lucruri, prind curaj să vorbească și ei cu copiii lor. Îmi doresc ca prin această emisiune să aduc în casele românilor atmosfera pe care o aducea teatrul radiofonic când eram eu copil. Să fie o stare de bucurie în familie.
Probabil că fenomenul Zurli tocmai de aceea are succes, pentru că educă prin joacă. Și probabil că Mirela Retegan mai are încă multe fenomene de inventat, multe cărți de scris și multe spectacole de găzduit. Până atunci însă, rămâne o femeie fantastică, care inspiră constant copii, tineri, părinți și bunici.
CITEȘTE ȘI Ikigai – secretul japonezilor centenari
Acesta este un fragment din Cover Story-ul ediției de martie a Forbes Life. Interviul integral poate fi citit în numărul 67 al publicației.
