M-am oprit, zilele trecute – cu efort m-am oprit –, să mă uit la vria de toamnă prin care trecem ciclic noi, cei din multinaționale, și să o analizez: ne ajută? Ne face mai eficienți? Ne motivează? Ne stimulează creativitatea și puterea interioară să mutăm munți din loc și să închidem anul pe primul loc? Sau să începem un ianuarie cu un boost nemaivăzut, prin care să spulberăm competiția și să fim number one încă din 3 ianuarie, când ne întoarcem la birou, ușor rămași în anul trecut, în căldura unei canapele de lângă geam?…
Vria de toamnă în care nu punem inimă, pentru că nu avem cum: la ea m-am uitat recent.
Noi, managerii, suntem chitiți pe „recoltat“, că acuși se închid excelurile cu rezultatele de an și imediat vine discuția de balace scorecard și se socotesc bonusurile. Ei, cei din echipele noastre, sunt chitiți pe a contrarezista (if I may), pentru că știu că, în câteva săptămâni, presiunea trece și noi, managerii, o să ne „revenim în simțiri“ și în ritmul prea bine cunoscut deja de ei: adică acela cu oscilații mai mici, și cu task-uri, și cu strategii previzibile.
Ce ne aduce aici? Cât de mult este de folos, cu adevărat, efortul acesta intens care vine în fiecare toamnă? Oare vine natural, așa cum vin recoltele? Sau poate am tradus noi, în companii, ceea ce făceau bunicii noștri toamna: heirup la recoltat? Este strict obiectivă graba recurentă pe care o trăim toamna, sau o reacție de masă, emoțională, globală, de a apuca să faci cât mai mult până la „final“… sau cum ar fi definit acest final (finalul de an, de exemplu, ca simbol al „Finalului“ mare)?
Eu nu știu să răspund acestor întrebări, dar ele stau cu mine. Ce știu însă este să diminuez efectul de oboseală pe care presiunile insuportabile – dar noi le suportăm, că ne-a crescut gradul de rezistență până unde nu ne putem duce cu gândul – îl au asupra noastră și a echipelor noastre.
Citește și „A table for one, please!“
Nu prin a nu livra ce se cere, ci prin a găsi o cale de a îmbucura echipele, de a le direcționa inerția spre ceva ce le întărește și în care pot pune inimă. Companiile în care oamenii pun inimă sunt cele spre care, fără să știm de ce, ne îndreptăm atenția când răsfoim presa și, subtil, când ne gândim la următorii pași în carieră. Nu mai vrem, niciunul – cred –, să lăsăm acasă inima și să o folosim doar când ne întoarcem de la birou.
Așadar, cum să le aducem înapoi la birou inima celor din echipele noastre care au lăsat-o acasă?
Am putea începe prin a fi atenți când este nevoie să dăm indicații precise și când este mai bine să ne abținem din ghidare, evitând, astfel, să consolidăm senzația de inadecvare sau comoditatea de a nu îți asuma vreo răspundere. Sau să oferim ghidarea cu tact, cu umilință și gândindu-ne la impactul pe care îl are asupra unui om o avalanșă de indicații venite rapid și foarte precis; efectul de memorare intră atunci în joc, în detrimentul efortului de judecată proprie; este previzibil, în acest caz, că rezultatul nu va fi exact cel pe care ni-l dorim.
Sau am putea să nu luăm puterea de decizie din mâinile celor de sub noi. Când facem asta, le creăm o stare de neadecvare și de incompetentă; în acestea ne împiedicăm împreună când începe vria de octombrie-noiembrie-decembrie…
Sau chiar să le lăsăm deschisă o portiță pentru a face lucrurile diferit de anul trecut – pentru că anul trecut noi le-am spus cum vrem să fie făcute, iar anul acesta ei pot crea ceva mai bun.
În lupta dintre ego-ul managerului, care spune cum să fie făcute lucrurile, și inima membrilor echipei, care pot avea o contribuție nemaivăzut de valoroasă, nu câștigă inima.
Dar cum ar fi să o lăsăm să câștige? Dar cum ar fi să simplificăm?
Fiecare om se motivează cel mai bine și mai de durată pe sine însuși cu suma gesturilor autentice de apreciere – și, de ce nu, de drag? – ale managerului lui. Atât de simplu pare să fie; atât de simplu este.
