Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

La Femme-désir

Am recitit, de curând, poeziile Norei Iuga și, de fapt, nu doar poeziile ei, ci pe cele ale Ninei Cassian. Am primit înapoi în dar neliniște, zbucium interior, dar și bucuria unei regăsiri. Am stat cu degetele printre rânduri, imaginându-mi aceste două femei, depline, asumate, din sufletul cărora niciodată nu au plecat furtunile sentimentale, spiritul adolescentin, căutările, trăirile contradictorii și o anume senzualitate discretă, descifrată doar de minţile intruzive.
Tatiana 2 - foto Cristina Nichitus Roncea.jpg

Am gândit că le-aș putea numi femei-dorinţă, prin asta însumând tot acel amestec de strălucire și paloare, care nu rezidă nici din frumuseţe, nici din sex-appeal, nici din principii stabile și nici din corectitudine și dedicare, ci din complexitate. Le-am studiat chipurile, de departe neintegrându-se într-un tipar de frumuseţe al vremii, le-am privit mâinile cu degete lungi și frumoase și, apoi, ochii netăcuţi și expresivi, în care se oglindeau și tăceri mincinoase, și regrete, și un soi de nepăsare, dar și un aer ștrengăresc, de enfant prodige. Cât sentimentalism în scrierile lor! Ce porţie generoasă de învăţăminte!

Cât de absurd, am gândit apoi, cum multe dintre femeile prezentului nu știu că nu operaţiile estetice, nici lipsa ridurilor, nici perfecţiunea coafurii și nici măcar buzele cărnoase nu trezesc emoţiile cele mai puternice, ci personalitatea picantă, sensibilitatea victoriană, je m’en fiche-ul autentic, lecturile în exces, cartolinele mentale, printate cu amintiri, ochii înlăcrimaţi și zâmbetele-jumătăţi.

Trist! Trist să cauţi să lași urme în sufletele celorlalţi, tăind din tine carne și estompând urmele bucuriei și ale tristeţii, acele riduri săpate de propria-ţi existenţă. La fel de trist cum e și să nu schimbi ora de la salon cu o oră în bibliotecă, unde, pe rafturi stau gândurile divulgate ale celor care nu s-au sfiit să le înșire, pentru ca ceilalţi să înveţe din greșeli și din patimi, din renunţări și din regăsiri. Trist ca atunci când îţi văd vinovăţia pe chip, dintr-o porţie de french fries, înlocuită cu una de chinoa, la gândul că abdomenul plat te va face inoubliable. Trist ca atunci când îmi spui că trebuie să vizitezi luxosul resort din Maldive și că la Vama Veche ţi-a fost silă, că libertatea nu trebuie să fie așa. De parcă libertatea ar putea avea vreodată coordonate clare.

Un nonsens, de altfel. Amărăciune când aud că-mi spui că-i vineri și că n-ai găsit programare la hairstylist pentru că ieși sâmbătă în clubul unde astăzi nu se mai dansează, ci se joacă „statuile” cu scop de validare a investiţiilor estetice în tine. Lipsit de conţinut aproape totul. Misterul nu mai este apanajul feminităţii și nici inteligenţa o armă a seducţiei, flirtul nu mai e timid, iar rochiile nu mai desenează siluete întrezărite. Puţine femei și-au mai păstrat sufletul scăldat în emoţie.

Adio, ciorapi cu dungă, parfum Opium în spatele genunchiului, rochii fără decolteu și perle discrete! Adio, deux-piece-uri fine și tocuri cui, obraji coloraţi de complimente și palme transpirate de emoţie!

O am în minte pe Monica Vitti, une femme-desir, pe străzile pustii ale Romei, cu aparenta indiferenţă a femeii sigure de sine, completată perfect de gesturile ezitante, conturul ei alb-negru, decupat, privirea nostalgică, parcă lipsită de orice implicare în prezent și vocea gravă. Ce emoţie să o ai în preajmă! Fără a fi prea vocală, chiar cu prezenţa ei adesea statică, este chintesenţa fascinaţiei. Antonioni, îndrăgostit, murmurându-i: „Aveţi o curbură a gâtului și a cefei superbă! Aţi putea face cinema!”. Răspunsul ei: „Doar din spate?”. Privind-o prin ochelarii anilor 2019, ai spune că îi lipsesc formele, că nu e suficient de „lucrată”, că pistruii ar merge ascunși sub straturi de machiaj perfect, că puţin strobbing ar ajuta-o să aibă pomeţii mai conturaţi and so on, dar nu, atitudinea ei „eterică” o făcea atât de dezirabilă.

Femeia-dorinţă știe să se dăruiască doar dintr-o dragoste unică și profundă, iar dacă transmite erotism, el este un amestec de come-to-bed, dar don’t play with me. Niciodată nu o cuceresc Ferrari-urile, ci emoţiile, iar în cărţile ei vei găsi flori presate. Părul ei miroase a flori de mușeţel și poate avea un gust sărat, pentru că, în loc de fixativ, folosește apă de mare.

Femeia-dorinţă poate trece drept o figură ștearsă, poate, pentru unii, simplă, dar sofisticarea ei are legătură cu „totul” pe care ea îl cuprinde. Îmi trece prin minte Marisa Berenson, cu turbanele ei aurii, rochiile paietate, ţinute pline de exotism, cercei haute-joaillerie, ochii ei verzi, părul messy, genele rimelate, „amprentă personală de make-up”, și ecoul pe care l-a lăsat în cei care au cunoscut-o.

Sau Dalida, silfida egipteană, dansând lasciv pe Laissez-moi danser, cu părul auriu, bogat, cu faţa mult prea osoasă și masculină pentru a-ţi imagina că ar trezi pasiuni și totuși una dintre puţinele femei pentru care câţiva bărbaţi au decis să-și pună capăt zilelor. Niciodată ipocrită, trăindu-și la paroxism stările, având episoade depresive, neîmpliniri, stârnind iubiri răvășitoare, Dalida știa să se piardă când în rochii vaporoase, când în ţinute strălucitoare, dar niciodată nu se pierdea în artificial.

La femme-désir nu se teme de controverse și nici să aibă iniţiativă. Uneori, lasă confortul familiarului pentru a pleca în necunoscut, precum Nancy Cunard. Pentru cei cărora numele le este puţin cunoscut sau deloc, Nancy Cunard a fost poetă, scriitoare și fondatoare a unei edituri, colecţionară de artă africană și muză pentru cei mai importanţi luminaries ai timpului: Aldous Huxley, Ezra Pound, Constantin Brâncuși, Joyce sau Tzara.

Personalitate greu de etichetat, aparţinând societăţii britanice exclusiviste, moștenitoare a unui imperiu, Nancy a preferat să-și lărgească orizontul plecând în Franţa, scriind poezie, implicându-se în curente de avangardă, precum suprarealismul, publicând scriitori talentaţi, de care nimeni nu auzise (ea creditându-le talentul, una dintre descoperiri fiind Becket), dar, mai presus de toate, a susţinut cultura africană, pentru care a militat și a reușit să o facă cunoscută. Dincolo de aceste aspecte, Nancy era cuceritoare prin însăși înfăţișarea sa de femeie care se place și care se asumă. De la inteligenţă și spiritul avangardist până la geaca din piele, purtată de ea în anii ’20-’30, o raritate, numeroasele brăţări africane – semnătură personală –, aerul nonșalant, privirea lipsită de timiditate, toate acestea au făcut din Nancy femeia pe care ţi-o dorești, dar nu o poţi avea.

Aș putea încă să enumăr femei a căror fiinţă, în esenţă, a rămas memorabilă, fără artificii inutile, însă nu mi-ar fi la fel de ușor să găsesc exemple în contemporaneitate sau, mai bine zis, aș putea găsi, însă m-ar întrista să număr cât sunt de puţine. Nu fac apologia unui trecut încremenit, fără opţiuni de upgradare și nici elogiul unei mentalităţi învechite, pentru că, așa cum v-aţi putut da seama, femeile despre care am scris nu au fost doar niște trecătoare, ci niște repere, altfel am putea să le spunem „evergreen-uri”, însă mi-aș dori să o întâlnesc pe Nina Cassian, într-o ipostază a zilelor noastre, într-una dintre cafenele, sau să dau mâna cu o Monica Vitti visătoare, sau să o pot întreba pe Anna Karina de ce nu a renunţat să-și mai roadă unghiile.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii