Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Privește cerul

Scriu aceste rânduri într-o zi în care iunie se îngână cu octombrie și în care vara pare să ia locul anotimpului vrajbei noastre. Scriu singur, dintr-o cameră de hotel, cu ochii la un cer confuz, care își schimbă năravul de la sfert la sfert de oră. S-ar spune că e cadrul ideal pentru scris: liniște, nori afară, solitudine și puzderie de întrebări pe dinăuntru.
Marius Constantin_Contributor

Îmi propusesem să încep acest șir de texte pentru Forbes Life cu unul care să expliciteze, cumva, titlul pe care l-am ales pentru rubrica mea. Aveţi dreptate, nu cel mai original dintre toate, dar am cedat ineditul pe sinceritate și pe constanţa cu mine însumi. Câte-n lună și în stele sunt particulele care formează viaţa fiecăruia, constelaţie unică și irepetabilă, ale cărei linii se văd mai apăsat sau mai difuz. Depinde, nu-i așa, de cât de senin este cerul… Câte în lună și în stele sunt bucuriile, amărăciunile, zâmbetele, ofurile, capriciile și renunţările noastre, certitudinile și mirările, iubirile și retragerile. Mici sau periferice în ochii altuia, definitorii în ADN-ul nostru. Dacă îmi este îngăduit, voi abuza de spaţiul atât de prestigios al paginilor care mă înconjoară pentru a vă invita, lună de lună, să vă redimensionaţi propria constelaţie. Să îi lărgiţi contururile, să adăugaţi strălucire suplimentară luceferilor ei și, de ce nu, să trageţi în umbră aștrii care au apus. Să vă prezentaţi periodic în oglindă și să vedeţi, prin filtrul atât de personal al preferinţelor, adeziunilor și negărilor, dacă mai semănaţi cu cel care eraţi acum o lună, un an, un timp.

Încep eu. Am treizeci și nouă de ani, o soţie frumoasă și cumplit de talentată într-ale scrisului, o fetiţă de șapte ani, o zvârlugă pișicheră cu zâmbet irezistibil, o mamă cu stofă de mare doamnă și un tată croit după tiparul unui lord britanic. Cu deja mulţi (nici mie nu îmi vine să cred cât de mulţi!) ani în urmă, am decis că vreau să fac jurnalism cultural. Am iubit și iubesc televiziunea, căreia îi dedic cea mai mare parte a resurselor mele de energie creativă, mi-am făcut mâna în radio, am învăţat imens în publicitate (pe care nu am încetat să o cultiv) și, de câţiva ani, aștern litere negre pe suprafeţe albe, în articole, capitole și, când îmi iau toată inima în dinţi, cărţi întregi.

Ador viaţa și ador să scriu despre ea. E declaraţia unui hedonist pe dinăuntru, unul care ar vrea să apuce cu amândouă mâinile tot îi aduce bucurie zi de zi, dar care nu își neagă nici experienţele mohorâte, de pe urma cărora încearcă să vadă mai departe. Pe-afară însă, de cele mai multe ori, iese portretul unui personaj scindat, adesea reţinut, adesea timid și stângace, care, în loc de majuscule, interjecţii și semne de exclamare, alege calea cuvintelor mici și a frazelor precaute. Așa sunt eu. La capitolul congruenţă între interior și exterior, pe afară-i vopsit gardul…

Îmi place la nebunie să călătoresc. Pe măsură ce înaintez în vârstă, ajung să apreciez orice fel de călătorie, ca pe o formulă bine-venită de a ieși din rutină, din previzibil. Tren, avion sau autocar, New York, Cluj-Napoca sau Mogoșoaia, două luni sau douăsprezece ore, cinci stele sau doar stelele de pe cer, singur sau în companie – călătoria e, după mintea mea, cea mai bună formă de a investi în creșterea proprie, fără examene, bibliografie și restanţe. Am un quelque chose cu Parisul, aș pleca mâine la Londra și (semn de bătrâneţe, probabil!) aș da din ce în ce mai mult metropola pe o plajă bătută de vânt sau pe un colţ de pădure mișunând de viaţă. Dacă sunteţi de acord, am să vă povestesc din călătoriile mele.

Sunt și astăzi extrem de atașat de meseria mea. Mă simt norocos să o fac și, deocamdată, am reușit să mă conving că ea e pentru mine și eu pentru ea chiar și atunci când credeam că mi s-a tăiat. Freamăt la gândul unui interviu sau a unei emisiuni cu miză, am emoţii, mă pregătesc, trepidez, alcătuiesc planuri în care port o idee de la câteva idei în agendă până la montajul final. Televiziunea, pentru mine, încă mai are mirajul unui parc de distracţii în care i s-a dat drumul unui copil fără stare. Da, încă mi se mai usucă gura când aud 5 secunde! în cască sau când dau clachetă la o filmare cu cine știe ce scriitor, dirijor sau regizor uriaș, dar e una dintre neliniștile la care aș renunţa cel mai greu. Dacă vreţi, am să vă mai zic, când și când, din partea mai puţin văzută a televiziunii.

Nu sunt eu însumi fără cărţi, muzici și tablouri. Citesc blamabil, fără metodă, constant eclectic în alegeri, alternez romane fluviu cu reviste glossy și volume de istorie cu ghiduri de voiaj sau tratate culinare. Manifest rezistenţă la recomandări, dar, când cedez uneia, îmi place să cred că recunosc valoarea și bunăvoinţa indicaţiei. Citesc mereu. Poate fi o pagină sau o carte, dar nu las să treacă o zi fără. Privesc avid. Mă amuză sau chiar mă intrigă arta contemporană, caracterul ei coroziv și călcătura socială, dar locul meu e în marile și micile muzee ale lumii, printre tripticuri gotice, portrete renascentiste, folii baroce și reveniri neoclasice. Între o expoziţie Jeff Koons și una Delacroix, voi merge la a doua, pe care aș împărţi-o doar cu o colecţie de artă islamică. Cât despre muzici, ar trebui să iau tot acest text de la început. Cu permisiunea dumneavoastră, voi mai scrie despre ce aud, ce văd, ce mă atinge.

Nu de multă vreme, mă recunosc în sport. Pun pe fugă sedentarismul la propriu, tai din orele dulci de somn matinal și mă duc să alerg. Merg imens pe jos, desfid ascensorul și… nu mă opresc aici. Mai vorbim.

Frecventez cu măsură plăcerile frivole. O cămașă albă de bumbac egiptean cu fir dublu răsucit, o cravată de mătase, un parfum cu reminiscenţe lemnoase și balsamice, un vin culcușit în căuș de cristal, un dulce fie couture, fie simplu ca o seară de vară, toate mă bucură, mă inspiră, mă hrănesc la propriu și la figurat. Mă veţi mai auzi pe tema asta.

Nu mă satur de oameni. Fac colecţie de chipuri și însușiri, tezaurizez valori pe care le împrumut pe termen nelimitat de la alţii și mă las impregnat de personalităţi pe care le simt puternice și sănătoase. În mijlocul lor, învăţ să fiu eu, un eu modelat (și de ceilalţi) ca dunele deșertului sub soare și nopţi. Cred că doar cineva nesigur pe el rezistă schimbării și refuză să fie (și) suma întâlnirilor – episodice și definitive – pe care le are. Eu am cunoscut mulţi oameni extraordinari. Nu am devenit și eu unul, dar am crescut cu fiecare. Voi nu?

Acesta ar fi cerul meu, cel pe care adun câte-n lună și în stele. Bucureștiul (dar și Parisul,
à propos) e împânzit cu mesaje care spun, în aceeași caligrafie: Privește cerul. Poate că pe cel dincolo de fereastră e mai greu să îl vezi peste blocuri, copaci și antene. Cel dinăuntru însă nu are hotare. Pentru a avea un punct comun de plecare, asta e și invitaţia mea: Privește-ţi cerul.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii