89% dintre copiii României sunt sub nivelul mediu de literație. Gata. Ce-a fost mai greu am scris. De obicei, nu scriu la nervi. Nu e productiv și, în plus, îmi face reală plăcere momentul de urzeală a acestor texte, care au devenit, în timp, un ritual de care mă bucur. Numai că am căzut în știrea asta, din care nu pot să mă extrag. Și nici nu trebuie.
Raportul Național de Literație de bază ne privește pe toți, progresiști sau retrograzi, tineri sau trecuți de vârsta genuflexiunilor nedureroase, activiști sau apolitici, pe piața muncii sau în afara ei, cu venituri mari, medii sau mici, omnivori sau vegani, non-binari sau non-non-binari, cu copii sau fără. Toți vom ajunge, într-un fel sau altul, să interacționăm și/sau să depindem, la spital sau la bancă, în trafic sau în secția de votare, la supermarket sau la poliție de acest procent co-lo-sal: 89%.
89% dintre copiii de azi nu au abilități lingvistice medii. Asta înseamnă să nu poți citi cum trebuie o rețetă, să nu poți da un mail coerent și cât de cât decupat de șabloanele de pe net, să nu poți pune în cuvinte orice stare care depășește cu două degete de sens comunicări de tipul mi-e foame, mi-e sete, mă doare măseaua, să nu te prinzi când altcineva face mișto de tine (să nu prinzi, de fapt, decât umorul grosier, pentru că tot restul e bazat pe subtilități de limbaj), să nu înțelegi când te face X sau Y din vorbe, să nu te îndoiești în veci de ce vrea să spună autorul, să dai în bâlbâială când ești rugat să-ți descrii familia, strada, orașul, să locuiești într-un număr silfid de cuvinte, de emoții, de nuanțe ale lumii, să ai reale dificultăți în a lua decizii, pentru că nu ai mecanismele care să te ajute să te îndoiești, să cercetezi, să descoperi, să înțelegi. Sigur, nimeni nu-ți amputează liberul-arbitru, dar îți limitează accesul la el. Accesul la interiorul ființei tale, care devine intraductibil.
În România se studiază un aparat critic depășit de cel puțin douăzeci de ani la literatură, o cronologie dubioasă la istorie, nesfârșite poliloghii confuze la gramatică (vorbesc doar de ce știu – ca om care din cuvinte trăiește). Totul într-un limbaj lemnos, dar pompos, emfatic, care îi deconectează dramatic pe copii de sens.
Școala însăși, despre care se vorbește, în continuare, din ce în ce mai tehnic, în itemi și fantasmagorii curriculare care fac figurație în rolul științelor educației, e un loc desemantizat. Unul în care elevii sunt din ce în ce mai violenți (oare de ce, să aibă și disfuncționalitatea asta lingvistică vreun rol în faptul că niște generații – mimetice – vorbesc cu palma și cu pumnul în masă?), iar profesorii din ce în ce mai blazați.
Și unii, și ceilalți știu că nu trec pe la școală decât pentru niște hârtii. Altfel, ce îi așteaptă în sala de clasă, chiar și pe cei care-și dau silința, și de o parte, și de cealaltă a catedrei, e volum enorm de informație inutilă, stufoasă și, nu de puține ori, doldora de erori crase (așa se întâmplă când faci manuale pe genunchi, în regim de Speedy Gonzales, și pui profesorii să „opteze” pentru unul sau altul dintre ele atunci când sunt în concediu), necalibrat pe vârsta și puterea de înțelegere a copilului, greu de bifat de profesori în numărul de ore alocat și cel mai adesea vârât cu lopata pe gâtul clasei într-un tăvălug de noțiuni noi pe care copilul nu le înțelege.
Nu pentru că nu ar exista posibilitatea să-i fie explicate pe îndelete. Asta se întâmplă. În școala paralelă. Cea despre care oficial ni se spune că nu există. De fapt, nici nu avem nevoie de ea. Avem nevoie de caiete de vacanță, de fonduri despre care nu știm unde se duc (sigur nu în manuale și în formarea profesorilor), de activități festiviste care au și cuvântul lectură în titlu, de alte caiete de vacanță, de teme la kilogram, de evaluări din ce în ce mai complexe, mai standardizate, tipizate și croite ca să scoată complet din ecuație elefantul din cameră: vocea copilului, identitatea lui, cine e el în raport cu școala asta care ar trebui să-l ajute să-și identifice abilitățile, să proiecteze, să rafineze, să acumuleze gradual, să sedimenteze, să dezbată, să (se) integreze.
Există, în spațiul public, tone de sesiuni de comunicări, dări de seamă, discuții de o sterilitate fără margini cu privire la inerția care funcționează, pentru că ne menține într-o poziție cumințel-contestatară. De ce? Pentru că am obosit. Pentru că suntem puțini.
Pentru că trăim într-o țară cu un consum de carte infim, diplome (multe) luate pe bani, profesori care fac meditații cu copiii de la clasă, școli private unde plătești ca să nu se urle la copil cum s-a urlat la tine când erai mic, after school privat cu profesorii de la școala de stat acționari principali, să nu zicem patroni, profesori atât de slabi profesional că atunci când apar doi-trei diferiți par de-a dreptul mesianici, părinți în burnout continuu (între altele, au de plătit toate chestiile astea – școli, meditații, caietele alea de vacanță metonimice pentru cine suntem – niște oameni care nu cred în dreptul copiilor de a avea niște zile libere, în care să se bucure cu ai lor, să se conecteze cu ei, să vorbească despre orice altceva decât fracții și să nu trebuiască să transcrie „pe curat”). Suntem din ce în ce mai puțini cei care, în zece ani de-acum, poate mai puțin, vom putea citi un text simplu. Da, atât de apocaliptic e. Atât de grav.
Și știm. Știm despre căpușarea sistemului, despre cum se fac manualele, despre businessurile din educație, despre nivelul educației românești, în general, despre locul copilului în societate. Da, în banca lui.
De fapt, fiecare face ce și cum poate pentru copilul lui pentru că nu mai credem că lucrurile se pot schimba sistemic. Pentru că discuțiile cu adevărat importante nu sunt niciodată transparente. Pentru că reprezentarea, la nivel decizional, e orchestrată politic și financiar. Pentru că nu putem schimba 20 de școli, pentru că nu putem fugi de aceleași manuale și aceeași… curriculă, pentru că ne-a intrat Comperul în sistem ca fatalismul în păstorul mioritic, pentru că e, poate, sâmbătă dimineața, ne e dor de copilul ăsta pe care-l vedem puțin, că el are mereu teme și noi avem mereu treabă. Și am vrea să vorbim cu el despre cât e lumea de mare și de frumoasă, când ai spațiu să fii curios, când nu te apasă grijile, când ai voie să fii cine ești. Să ieși din banca ta. De tot.
