FacebookTwitterLinkedIn

Se numește Corculum cardissa. Așa i-a spus Linnaeus, poate cel mai mare specialist în taxonomie din secolul al XVIII-lea. E, în fapt, o moluscă indopacifică, din familia Cardiidae. Pe românește, o scoică în formă de inimă.

O știu de mult timp. Din albume, din planșe de Larousse, de pe Pinterest și Instagram. Îmi cam doream una. Nu știu exact de ce. Nu am crezut niciodată în ideea de bucket list, dar, dacă ar fi să pun cap la cap una a mea, mă îndoiesc că aș scrie acolo lucruri mari, larger than (my) life.

Sigur că vreau să fim sănătoși, împreună și ocoliți de necazuri, că visez la jobul ideal (cel în care am timp nelimitat pentru scris), la o întâlnire cu Unicornul în captivitate, de la Cloisters la jambalaya mâncată în New Orleans (eventual cu beignets la desert), la o dimineață în Maroc, la niște interviuri cu Donna Tartt și Anthony Doerr, la un concert U2, la lucruri din toate coșurile mele virtuale de pe Amazon, Etsy și niște site-uri mai mult sau mai puțin obscure cu cercei vechi și cărți fa-bu-loa-se, la Giraffe Manor, din Kenya, la o petrecere la Waterstones, la o casă cu curte, centrală termică și unu sau doi câini (OK, deja e o listă cam lungă și cam mainstream, știu).

Toate lucrurile astea fac parte din dorințele benigne care-ți hrănesc nu neapărat imaginația, cât o stare de bine interior, în general grefată pe fantezia „mai e timp…”. Ei bine, nu știu cât timp mai e pentru lista clasică, dar am și un hall of fame de lucruri mici, oarecum bizare, oarecum inutile și, fără doar și poate, impregnate de metaforă pe care mi le doresc… cumva, molcom. Fără presiune, fără tensiune (nu că m-aș tensiona prea tare cu privire la cerceii, tapiseriile și girafele improbabile din viitorul meu).

Corculum cardissa e una dintre aceste ciudățenii. Sigur că aș fi preferat să o culeg cu mâna mea, de pe o plajă mușcată de valuri turcoaz. Dar, cum majoritatea plajelor au învățat să-și apere scoicile de turiști și interzic transportarea lor peste granițele țării de origine, oricum nu cred că s-ar fi întâmplat.

Așa se face că scoica mea vine de la Paris, de la Deyrolle. Un magazin bizar și el, pe care îl vizitez aproape de fiecare dată când ajung… în zonă. Deyrolle e un magazin de curiozități naturale, creat în 1831 de Jean-Baptiste Deyrolle, un specialist în entomologie care a început prin a vinde insecte Muzeelor de Istorie Naturală. De atunci, conceptul a crescut, iar plaja de cumpărători s-a diversificat.

În secolul XXI, Deyrolle e punctul zero de întâlnire al specialiștilor în taxidermie. De aici se aprovizionează marile muzee și creatorii de vitrine ale celor mai prestigioase case de modă, aici vin designeri exclusiviști să cumpere pene de păun și ouă de struț, aici se vând lei și hipopotami (braconajul e exclus, toate exponatele/articolele „din stoc” au murit de moartea lor, fapt pe care magazinul ți-l semnalează încă de la intrare – tot atunci te anunță și că nu ai voie să faci poze).

Tot aici vin copii însoțiți de părinți și bunici mai puțin… originali să vadă lupi, elani, antilope gnu, cochilii de Nautilus, stele-de-mare, corali, bufnițe polare și păsări-liră, libelule și scarabei, cranii de crocodil, gheare de panteră, elitre de cărăbuș, lebede, zebre, gheparzi, urși, meduze și toate neamurile de scorpioni. E un muzeu-cabinet de curiozități-atelier de taxidermie-boutique bizarre de călătorii în jurul lumii.

Îmi place. Nu știu de ce, așa cum nu știu nici de ce și-ar dori cineva o gorilă împăiată acasă, de exemplu (se întâmplă însă, iar prețurile însumează ușor fanteziile mele cu mic-dejun la Giraffe Manor și plimbarea de seară în Alexandria – cea din Egipt). E tărâmul excesului, e mirajul exoticului. Ambele funcționează pentru o clientelă eclectică, de oameni cu tot soiul de extravaganțe.

Și eu fac parte din clientela asta. Cer să mi se deschidă una dintre vitrinele cu scoici și indic, din cele șase exemplare expuse, molusca pe care o vreau eu. E o Corculum cardissa mai degrabă mică, superb dantelată în nuanțe sidefii și profund… imperfectă. Are o fisură pe mijloc. Aș fi putut să-mi iau una „nepișcată”, dar îmi place asta. Scoica „inimă frântă”. Mă costă șase euro.

Cât aștept vreo zece minute să-mi fie împachetată slow motion într-o cutie de lemn tapetată cu hârtie și bule (de parcă ar fi un parfum de nișă, o pereche de cercei berberi sau o piesă de porțelan Meissen), mă gândesc la metafora asta a fisurii care o străbate. O inimă delicată, de o frumusețe rară, crăpată pe mijloc de un val, de un perete de piatră sau de o mână de om care a strâns-o prea tare. Și frumusețea, și durerea simbolică din centrul ei sunt încremenite pe veci. Într-o minune. Într-un exponat.

Inima asta s-a născut pe fundul oceanului, a nimerit într-una dintre cele mai spectaculoase vitrine ale lumii occidentale și acum pleacă acasă cu mine. Șase euro visul. Metafora. Călătoria în tainițele unei idei: că durerea nu a sfărâmat ce era splendoare. Sau, cel puțin, asta e traducerea mea. Deloc originală, doar puțin extravagantă. Câteodată, natura e și ea un taxidermist căruia-i place să ne mai învețe câte ceva nou.

Îmi iau punga tapetată cu cochilii și coleoptere și mă îndrept spre ieșire. Am timp însă, înainte să plec, să văd o purtătoare de cercei lungi, filigranați, aplecată peste o cutie enormă cu geam. Arată ceva cu degetul, zâmbește. Vânzătoarea (care ar putea trece ușor drept regină antică rătăcită în lumea lui P.T. Barnum) deschide solemn insectarul și extrage obiectul dorinței cu penseta. E un Morpho Menelaus albastru, un fluture diafan, aproape indigo.

Cumpărătoarea aprobă elegant din cap și pornește spre casă. În drum, trece pe lângă mine și o clipă privirea mea și a femeii care tocmai își cumpără un fluture se intersectează. După care ea își scoate cardul, eu închid cu grijă ușa, lumea ciudată imaginată de Jean-Baptiste Deyrolle rămâne în urmă. Sunt cu șase euro mai săracă și mai bogată cu un vis. Sigur că asta nu înseamnă mai nimic. Sau poate că înseamnă totul, cine știe.

Notă: Vide cor meum e o piesă incredibilă, scrisă de Patrick Cassidy, pornind de la un sonet din La Vita Nuova, de Dante. Și versurile, și muzica sunt ireal de frumoase – cam ca o aripă de fluture albastru ascunsă într-un fald de noapte.