FacebookTwitterLinkedIn

În filme, asta înseamnă un singur lucru: că nu te sună nimeni. E un cod deloc secret pe care toată lumea îl citește la fel: nu ai primit jobul, nu iese proiectul, nu continuă colaborarea, nu ai luat grant-ul. Totuși, speri. S-au mai văzut cazuri. De ce n-ai fi tu excepția? Poate că pe tine or să te sune. La un moment dat. Așa că plonjezi într-o așteptare încordată.

Stai ca pe arcuri la serviciu, îți pui mai des ca de obicei cafeaua pe cămașa albă, dormi mai pe sponci, mănânci mai subțire (asta dacă nu ești chocoholic, ca mine – atunci doar te îngrași și gata).
De câte ori sună telefonul, de câte ori ciripește mesageria, de câte ori clipocește mailul, de câte ori țârâie WhatsApp-ul, inima o ia razna, pupilele se dilată, creierul devine o imensă uzină în stare de alertă, gata să primească marea veste, s-o desfacă în sensuri și acțiuni, să-i aloce expresii și gesturi.

Ești o trupă de comando gata de asalt, din care, în câteva secunde, va rămâne un copil care crede-n Moș Crăciun.

Vorba celor de la Sugarloaf:

„You may have heard this one before, too:
Listen kid, you pay for the call,
Well, you ain’t bad, but I’ve heard it all before.
Don’t call us, we’ll call you,
Don’t call us, we’ll call you.”

Trec așa o zi, două, nouă. Încet-încet, te acrești. OK, nu e să fie, dar… de ce nu ți-au spus, măcar? De ce te-au lăsat să aștepți atâta? Să proiectezi? Să ruminezi? Să-ți imaginezi? Să crezi, până la urmă? Că te va suna cineva. În fond, asta înseamnă comunicare. Un început, un parcurs și un final. De coada de pește nu scrie pe nicăieri și totuși, în practică, dai de ea cel puțin o dată la fiecare zece mailuri. E cel mai greu de gestionat.

Tot jocul ăsta adolescentin cu miză cât se poate de adultă costă. Încredere. Sigur că mesajele și telefoanele de respingere, amânare sau, pur și simplu, un semn că da, nu știm cum, dacă sau când se rezolvă, dar suntem conștienți că exiști, că aștepți un răspuns pe care l-am tărăgănat, dar ținem aproape, ei bine, toate astea nu sunt comode.

Nu e comod nici de partea cealaltă. De aceea există o jucărie care poate înlesni comunicarea eminamente antipatică. Se numește politețe. Are multe reglaje, multe finețuri, multe exagerări și multe nuanțe calde. Variază de la formalism la cordialitate și între ele toate încap o mulțime de felii de viață și de avantaje, de la economia de timp la economia de… umilință.

Tăcerile anulează. Construiesc resentiment și reticență. Subminează credibilitatea. Te lasă ca în meme-ul cu John Travolta în lift.

Ador comunicarea nuanțată, fațetată, etajată și așa mai departe. În relațiile de muncă însă, cam vreau să știu ce am de făcut. Cred în capitole încheiate curat și corect, în comunicatori care stăpânesc mecanismul suficient de bine cât să manevreze o serie de elemente care simplifică scenariul. Pentru toată lumea.

„Am primit mesajul tău.”
„Încă nu știu nimic, dar revin la tine imediat ce am răspuns.”
„Deocamdată nu se poate.”
„Îmi pare rău, nu am vești bune.”

Lucrurile astea, atât de simple, îl eliberează pe celălalt. Nu mai ești un mail, ești o persoană. Poți să explorezi alte posibilități, să-ți faci alt program sau, pur și simplu, să încetezi să aștepți.

Între multele practici găunoase, poate că sincopa de comunicare e cel mai la îndemână de rezolvat. Să închizi un capitol pentru cineva e un semn de respect care validează efortul.

Un lucru care mă întristează constant e că, în general, când răspund, de cele mai multe ori fără să dau speranțe, pentru că nu prea sunt în măsură să o fac, unor mailuri care pun o întrebare, prima reacție e „Nu mă așteptam să răspundeți – până acum nu a făcut-o nimeni”. Mă întreb, la rândul meu, întotdeauna, de ce.

Da, timpul e drămuit pentru mai toți și ziua nu are decât 24 de ore. Trăim într-un secol al excesului de viteză, de metabolism social, de meniu „prefiert”. E mai ușor să dai „seen”, să taci, să nu bagi în seamă necunoscutul evident neimportant pentru tine.

Pe mine, așteptatul m-a măcinat dintotdeauna. Că au fost rapoarte medicale sau chestiuni profesionale, boala lungă m-a speriat mult mai tare decât un potențial răspuns nefavorabil. Poate că e unul dintre motivele pentru care urăsc să-i fac pe alții să aștepte. Celălalt motiv ține de automatism. E ca atunci când răspunzi la „bună ziua”, la „mulțumesc”, la „vă rog”.

„Ne-auzim în câteva zile.”
„Te sun în două minute.”
„Ne vedem marți.”

Dacă după o asemenea afirmație urmează o tăcere prelungă, nereparată de un „am uitat”, „îmi pare rău”, „mi s-a întâmplat… asta”, singura valiză care arde e a ta. E o notă proastă la câteva capitole importante, care merg de la integritate la empatie. Calci pe cuvântul tău, după care te minunezi că nimeni nu mai crede în el. Și poate că nu ar trebui să fie așa. Poate că nu toate refrenele trebuie rulate la nesfârșit, indiferent de cât îți sunt de familiare.

Maybe you should call back.

S-ar putea să fie un hit.