FacebookTwitterLinkedIn

E o scenetă din 1990. Ștefan Mihăilescu-Brăila intră politicos în cadrul transpus în recepția Hotelului Alpin și salută timid. „N-avem camere!”, răspunde Ileana Stana Ionescu, metamorfozată în funcționara tipică, excedată înainte de a fi fost rugată orice.

Aud acest schimb de replici în medie de două ori pe zi. Două treimi din familia mea interpretează dedicat scena absurdului funcționăresc, încă valabil la treizeci de ani distanță de momentul înregistrării. S-au uitat, în fond, de sute de ori la ea pe YouTube, până au învățat-o pe de rost. În ritualul complicității tată-fiică, aș spune că Ileana Stana Ionescu bate lejer jocul „hai să ne uităm pe Instagram la oamenii plictisiți!”.

Pentru cei mai puțin inițiați în arhiva TVR, o să rezum intriga celor patru minute și cincizeci și cinci de secunde care vor sfârși prin a mă obseda: recepționera etalează un dispreț suveran față de clientul umil care, dominat de fluxul ei verbal agresiv, nu reușește decât la final să îngaime în ce calitate o deranjează de fapt – e noul responsabil al complexului.

Previzibil, atitudinea recepționerei virează la 180 de grade. Șeful, fie el și nou, devine instantaneu obiect al adorației și slugărniciei care cimentează un parcurs profesional verificat de generații succesive și etichetat, în virtutea inerției, drept sănătos.

Mă amuz și eu, de pe margine, când impersonalul „Să se rezolve!” răsună imperativ din pastișa funcționarei plictisite avant la lettre de orice interacțiune cu potențialul client. Nu e însă chiar râsul meu. Ce înțelege mai puțin copilul sedus de umorul situației e, din păcate, realitate amară și de (prea) multe ori repetată în viețile adulților: în cultura instituțională de la noi, servilismul față de șef e principala strategie de career management a unui număr-record de  angajați. De niște zeci de ani. Trist? Absolut. Jenant, chiar.

Dar, fără doar și poate, e numai jumătate din problema ordinii sociale de birou. Cealaltă jumătate, cea mai dramatică, după mine, e că strategia asta de pigulire pe scară ierarhică, pe care mă încăpățânez să o numesc „era să aveți o scamă!”, bate orice diplomă, skill și know-how profesionale. Adică, una peste alta, funcționează.

Dacă lucrați, e aproape imposibil să nu fi cunoscut cel puțin un Tănase Scatiul de rit nou. E mereu aferat, excedat și angrenat zi-lumină în activități supra-raportate, agresiv cu colegii, obedient și adulator cu șeful, autor prolific de reclamații, diatribe și lamentări, producător sine qua non al playlist-ului bârfotecii de birou. Cel mai probabil muncește, în fapt, mai puțin și va fi promovat mai repede.

Care e, până la urmă, atuul lui? Că e constant în comunicarea docilă cu superiorii, fapt care camuflează lipsa de idei proprii. Deși livrează mai puțin, e mereu prezent, neobosit în efortul de a se face plăcut celor de pe urma cărora poate profita și de a-și submina potențialii concurenți la titlul de favorit al șefului.

La nivel internațional, practica, veche de când lumea, e sancționată de companiile care țin să-și împiedice angajații (mai ales pe cei mai tineri) să se lanseze în sportul favorit al generațiilor recente de profesioniști pe piața muncii: job hopping. Job hopping, trecerea de la un job la altul în timp relativ scurt, e un fenomen care se acutizează atunci când cultura organizațională încurajează servilismul și descurajează opinia argumentată.

Potrivit unor studii citate de Andrew Martins într-un articol pentru businessnewsdaily.com, 77% dintre angajați pun mediul de lucru înaintea salariului când hotărăsc să-și schimbe locul de muncă. Politica „era să aveți o scamă”, folositoare celui care o practică, lezează aproape invariabil businessul superiorilor sensibili la acest tip de strategie.

Sigur, principalul motiv pentru care servilismul proliferează instituțional e lipsa unor instrumente de evaluare adaptate la lumea de azi. Agresivitatea, mult prea des confundată cu performanța. Cultura închisă a companiei. Lipsa concretă de racord a managerului la ce face fiecare angajat. Eșecul de a construi echipe. Climatul de instabilitate. Lipsa de flexibilitate a tiparelor de muncă. Numărarea orelor de program în detrimentul rezultatelor. Birocratizarea excesivă a lanțurilor de producție. Eșecul de a-i valoriza pe cei creativi. Alimentarea fricii.

Frica de șef e, inclusiv în medii de lucru aparent funcționale și moderne, motorul prea multor modele de lucru. Șeful care e mereu pe punctul de a țipa, de a amenința și de a pedepsi hrănește competitivități toxice, în care arareori are câștig de cauză profesionistul. De cele mai multe ori, cam tot ce se obține sunt îndepărtarea angajaților de propriul job, burnoutul, blazarea, escamotarea sarcinilor de serviciu.

Variante mai simple și, de cele mai multe ori, mai eficiente sunt autonomizarea, acolo unde se poate, relaxarea controlului, repartizarea angajaților pe tipuri de proiecte și sarcini în funcție de afinități, favorizarea soluțiilor creative și impactante în detrimentul muncii sterile și rutiniere, la kilogram.

„Duduie, fă-mi, duduie, dă-mi, duduie, vreau! Să se rezolve!”

Dacă sunteți noul responsabil al complexului, aveți șansa unică de a dezamorsa niște bombe cu ceas. De a rupe cercuri vicioase și viciate. Pe termen lung, frica e cea mai puțin rentabilă politică managerială. Ideal ar fi să o scoateți din birouri și să rămână undeva, în linkuri de YouTube și anecdotică umoristică, în memoria a ceva care a fost, care nu are legătură cu ziua de azi și în niciun caz cu cea de mâine. Într-o arhivă. A trecutului.