FacebookTwitterLinkedIn

Ceainicul ăsta e, pur și simplu, frumos. Îți ia ochii. Porțelan englezesc elegant, greu, foarte atent lucrat. Mare. Greu de manevrat. Ușor de ciobit. Ocupă jumătate de raft. N-a văzut mic dejun de când a ajuns la noi. Nu știe ce e aia ceai. L-am spălat cu meticulozitate când l-am primit, după care l-am pus în dulap. End of story, morning glory.

Mai dau peste el când extrag niște farfurii din spatele lui. Mereu cu grijă, să nu-i stric feng shui-ul. Îl remarc de fiecare dată, după care îl las în pace. Sigur că e o super piesă, dar nu are nicio legătură cu cafelele mele matinale grăbite, cu batoanele de ciocolată, cu iaurtul amestecat cu cereale, cu omleta, cu clătitele, cu papanașii, cu croissantele „alea bune”, luate de la patiserie vineri seara, înainte să închidă, pentru sâmbătă dimineața. Cu…noi, până la urmă, zgomotoși, țâfnoși, preocupați, alergați din toate direcțiile, cam stresați, cam nedormiți și, una peste alta, prea puțin ceremonioși dimineața. De câte ori îmi trece prin cap să-l cazez în mijlocul mesei, între două borcane cu dulceață, mă intimidează fragilitatea lui supradimensionată pentru bucătăria noastră mai degrabă înghesuită. Mă uit la el, cu radioul zumzăind în fundal și cu espressor-ul dezlănțuit în efortul matinal de reanimare a micro-tribului nostru somnoros. Nu e din filmul ăsta.

Overqualified, îmi zic. Îl șterg frumos de praf, îl pun la loc în dulap.

În treacăt fie spus, urăsc cuvântul ăsta. Overqualified. E un fel de „nu ești tu, sunt eu”, ca-n filmele efemere, care impresionează prin box office vreo două săptămâni. O despărțire politicoasă, teoretic manageriată subtil, în așa fel încât să nu te simți prost. În traducere, ești fie prea bătrân pentru un anumit mediu de lucru, fie, evident, prea scump. Adică nu stai pe un salariu de entry level cum nu stă ceainicul meu sclifosit lângă cutia cu lapte de ovăz și e puțin probabil să manifești entuziasm în legătură cu lucratul în weekend. Nu e, în niciun caz, un compliment. Nu înseamnă că ești prea bun, prea frumos, prea deștept, prea școlit sau prea devreme-acasă. Înseamnă, pur și simplu, că ai așteptat prea mult până să faci o schimbare. E o situație, cumva, paradoxală. Adică eșecul vine dintr-un superlativ. Ceea ce nu înseamnă că nu se cheamă la fel – adică eșec.

Acum un an, am început, la un moment dat, un proiect editorial în care întrebam oameni eminamente ocupați, ușor de trecut în categoria overachiever-ilor, cum fac să aibă timp pentru ei. Spre surprinderea mea, majoritatea erau cam ca mine – adică nu aveau timp și, fapt și mai interesant, le era greu să definească timpul acesta subiectiv, să-l decupeze dintr-un timp mai mare sau să-și pună problema că au nevoie de el. Ceea ce numeau romanii otium meum și Biff Loman, cel din piesa lui Arthur Miller, the time to sit and smoke era, pe limba mea, un spațiu în care, teoretic, nu faci nimic util, cuantificabil sau musai de trecut în raportul de activitate, dar care se consumă frumos, care lasă în urmă o stare de nedefinită încântare și senzația aceea prețioasă, sinonimă (tot pe limba mea) cu succesul, și anume că ești bine în pielea ta. Cred că, în limbaj universal, se numește adecvare. Dacă inadecvarea generează frustrare, adecvarea ar trebui să fie raportul corect dintre tot ce înseamnă resursele tale personale și statut – social, profesional, financiar, personal… Lista e lungă. Și evident, subiectivă. Dar e, una peste alta, mariajul fericit dintre ceainicul meu de porțelan și o bucătărie de trei ori cât a mea, cu insulă pe centru, mănunchiuri de tigăi și ierburi aromatice atârnând dintr-o structură metalică, bine fixată de tavanul înalt. (Da, de vizualizat, o vizualizez, mai departe… mă uit pe Pinterest).

Adecvarea aceasta e motorul subtil pentru care vezi corporatiști care se retrag la țară, arhitecți care se apucă de făcut ilustrație de carte și medici care scriu poezie. Undeva, în rutina succesului previzibil și adesea rutinier, apare nevoia unui timp neproductiv, cumva în consonanță cu nevoia greu de verbalizat de a lăsa în urmă ceva care să te reprezinte. Ceva cu sens, care, însă, pe piața muncii nu face mare brânză (de notat că la momentul scrierii acestui text facem cunoștință cu inflația istorică de două cifre și, până la publicarea lui, aproape că ne vom fi obișnuit cu ea). Și, totuși, așa cum ne învață, din păcate sau din fericire pentru noi, anii ’20 ai secolului trecut, criza vine mereu la pachet cu acutizarea nevoii de adecvare, cu nebuloasa identitară, cu presiunea de a-ți demonstra (ție, nu altcuiva) că nu ai trăit doar ca să muncești și să pleci în vacanță de două ori pe an. Că era mai mult. Că era(i) mai mult.

Poate că, din perspectiva asta, overqualified e un concept perimat. O regulă de încălcat, cam cum e cea cu pantofii obligatoriu eleganți la costum. Poate că miza succesului e strict să găsești ceva care-ți place, pe care-l poți face cu apetit neinfluențat de diplomă, vârstă și finanțe. Poate invizibil pentru alții, dar vital pentru tine. Ceva care să te echilibreze suficient cât să evadezi din curba lui Gauss. Să fentezi predictibilitatea. Să găsești variabila care să te facă să te simți bine în pielea ta.

M-am tot gândit la cum se face reinventarea asta, dincolo de conveniențe și de evoluția lină, normală, a unei traiectorii liniare. Evident că nu am ajuns la o concluzie. Tot ce știu e că ieri, cu coșul de cumpărături plin de chestii utile, a căror scumpire o remarc de la o vizită la supermarket la alta, am remarcat niște bujori. Închiși, clar întârziați. Probabil ultimii bujori ai sezonului, cu miezul pudic acoperit de o platoșă verde și lucioasă. Imposibil de ghicit ce culoare se ascundea dincolo de frunze. Nu prea mă pricep la flori, dar i-am luat pe toți. I-am înghesuit între iaurturi, detergent și șervețele dezinfectante.

Acasă am scos ceainicul meu de porțelan niciodată folosit, l-am umplut cu apă, l-am dus în sufragerie și l-am blagoslovit cu the late bloomers. Așa, să vedem ce iese.

S-au deschis pe întuneric, dincolo de presiunea privirii mele curios exasperate.

Sunt albi, cu intarsii roz pe la margine, ca o prelungire picturală a glastrei lor improvizate ad-hoc, excentrici și, prin nu știu ce magie, la locul lor aici, în sufrageria mea – flori de mai înflorite vara, un anotimp mai târziu, într-un ceainic din care nu se bea niciodată ceai.

Poate că imaginea, în sine, e ciudată dacă o privești din exterior. Pentru mine, care mi-am luat ceașca de cafea și m-am mutat lângă ei, ca un Pygmalion care-și supraveghează satisfăcut Galateele, două lucruri sunt clare:

  1. Că mâine, cel mai probabil, or să se scuture. Ceea ce nu înseamnă că vaza lor va mai fi vreodată ceainic.
  2. Că azi sunt, pur și simplu, perfecți, dincolo de orice definiție, standard, orizont de așteptare (nu că mi-ar fi dat ocazia să mă aștept la mare lucru). I-am luat închiși, i-am pus într-o vază care nu e(ra) vază. Mă bucur că i-am găsit.