Editorialiștii și bloggeri își dau cu părerea pe site-uri și platformele digitale despre părerile politicienilor și părerile analiștilor și comentatorilor văzuți la televizor.
Apoi, postacii de pe site-uri își dau cu părerea despre părerile editorialiștilor și bloggerilor. Unele păreri ale postacilor sunt mai bune decât ale autorilor, altele sunt stupide, dar cea mai palpitantă situație este când se încaieră postacii în păreri.
La rândul său, publicul își dă cu părerea despre părerile celor amintiți până acum. Părerile sunt împărtășite vecinilor și rudelor, dar multe sunt făcute publice și pe Facebook. Care generează, firesc, alte păreri.
Astfel, se mișcă un volum uriaș de păreri în societatea românească, care se propagă cu o eficiență mai mare decât circuitul apei în natură. Poți să reziști o zi, chiar două-trei, fără apă caldă la baie, dar dacă n-ai nicio părere despre o părere auzită sau citită este de-a dreptul regretabil și dubios. Chiar nu ești om dacă n-ai o părere! Ori ești fraier ori ești cyborg. Părerea este un drept fundamental al omului.
Cu cât emiți mai multe păreri, cu atât ești mai respectat, câștigi notorietate și, dacă ești norocos, chiar și bani. Se câștigă bani frumoși din păreri, în România. Păreri inutile pentru cei care așteaptă fapte. Nu contează dacă ești competent (termen pretențios!), dacă „ești pe felie” – cum se spune – dacă ești specialist sau ai habar de ceva.
Oricum, „scara valorilor” s-a frânt demult și a devenit o movilă de surcele. În valorile noastre există o mare bulibășeală. Tocmai de aceea, nu strică niciodată să-ți dai cu părerea, ca să fie acolo, cine știe, poate o descoperă cineva și își dă cu părerea pe seama părerii tale.
Trebuie să profiți de această libertate a datului cu părerea despre orice. În „Epoca de Aur”, nu aveai voie să-ți exprimi decât o singură părere: cea a partidului, formulată de „conducătorul iubit”. Dacă aveai o altă părere (călcai pe bec), atunci erai sancționat atât de tare, încât nu-ți mai ardea niciodată să-ți mai dai cu părerea sau îți dădeai cu părerea în șoaptă, să nu te audă cineva și să-ți toarne părerea la Securitate. Bine că am scăpat de vremurile acelea! – e o părere.
În prezent, este imposibil de calculat ori estimat, în decursul unui an, de exemplu, care este raportul dintre volumul de păreri și lucrurile făcute concret în domeniul despre care s-a dat cu părerea. De pildă, care o fi volumul de păreri emise despre autostrăzi și numărul real de kilometri care s-au construit în România? Care o fi bugetul de păreri despre sistemul medical românesc și numărul de spitale construite ori reabilitate? În aceste cazuri, păreri sunt aceleași.
Ar trebui să se organizeze un Campionat Național al Datului cu Părerea. Tot nu prea avem ceva important de făcut în Anul Centenarului Marii Uniri. Să fie mai multe probe: de viteză, de rezistență, chiar și un maraton al părerilor. Campionatul să fie finanțat de Parlament, de Guvern, de televiziuni, sponsori se găsesc, nu intru în detalii. Ce varietate de păreri va crea o astfel de manifestare!
Apoi, dacă tot suferim de lipsă de idei la nivel național, măcar să înființăm o Bursă a Datului cu Părerea, în care să se tranzacționeze părerile oamenilor politici, comentatorilor și analiștilor la diferite cotații. Oare la ce cotații bursiere ar putea urca părerile lui Dragnea? Sau ale lui Firea, de exemplu? Numai brockerii ar putea să formuleze păreri competente în astfel de investiții.
O instituționalizare a datului cu părerea ar oferi românilor iluzia că timpul trece cu folos, că fiecare individ este important, că a făcut ceva (decât nimic!), că situația este sub control și că, până la urmă, viața în România este un izvor nesecat de păreri. Este doar o părere.
