Cautare




, Contributor

Scriitor, traducător și cronicar literar.

Lifestyle |
|

Când viitorul nu mai are nevoie de noi

„Inteligența Artificială va atinge nivelurile umane în jurul anului 2029. Din acel moment încolo, până în 2045, să zicem, vom fi multiplicat inteligența biologică a civilizației noastre de un milion de ori”, afirmă futurologul Ray Kurzweil, un adevărat guru al transumanismului, ale cărui cărţi au fost traduse şi la noi. 2045 este tot mai des vehiculat drept anul în care vom asista la momentul în care mintea omenească va pierde monopolul pe gândire, fiind depăşită de Inteligenţa Artificială. Ce vârstă veţi avea în anul 2045, când nu vom mai fi singura specie dotată cu gândire de pe Planetă?
Marius Chivu_Contributors_Irina Gache

În splendidul său film Melancolia, Lars von Trier expune, în toată greutatea ei psihologică şi emoţională, nostalgia resimţită de o tânără femeie, aflată în preajma propriei nunţi, din cauza iminenţei unei catastrofe: o planetă misterioasă se îndreaptă vertiginos spre Pământ, urmând să-l spulbere în decurs de câteva zile. Asemenea unui animal care, prin simţurile sale superioare, anticipează dezastrul, este cuprinsă de o stare inexplicabilă de tristeţe şi abandon. Lumea se va sfârşi – n-o ştie încă, dar corpul ei o simte. Or, fără viitor, nimic nu mai are sens, iar nostalgia metafizică a femeii, spre deosebire de disperarea vulgară a celorlalţi, este încă şi mai copleşitoare.

Văd în jur, poate nu conştientizată ca atare, nenumărate manifestări ale nostalgiei pentru o lume pe cale să fie pierdută pentru totdeauna. Poate că pasiunea sau chiar fascinaţia resimţite pentru tehnologia analogă (de la viniluri la aparate de fotografiat pe film) şi ataşamentul brusc pentru natură (pe care omenirea a distrus-o iremediabil; ce se încearcă acum este doar amânarea dezastrului) sunt simptomele, mai mult sau mai puţin subconştiente, ale nostalgiei pentru ceva ce nu va mai fi niciodată la fel. Poate că suntem cu toţii tânăra mireasă din filmul lui von Trier. Şi avem toate motivele să fim.

Inteligența Artificială a părăsit distopiile SF și a intrat deja în viața noastră. Ne bucurăm de tot felul de device-uri mai smart decât noi: ceasuri, telefoane, ochelari, case de locuit. Mai mult decât atât, există roboți chirurgi, roboți sexuali, roboți hostesse cu care poți avea, cât de cât, o conversație, computere care te fac praf la șah sau la Go, mașini care se conduc singure, entități de supraveghere și predicție a fenomenelor sociale și economice în baza activității umane în rețelele sociale.

Elon Musk, poate cel mai faimos vizionar al momentului, spunea că va face totul ca omenirea să colonizeze planeta Marte. Întrebat de ce, a răspuns că, în acest punct al evoluției noastre, avem nevoie de un vis mai mare, mai îndrăzneț, mai nebun, altfel nu vom rezista ca specie. Față de propria noastră planetă, cea care ne-a dat viață, am devenit atotputernici (ne stă în putere și, probabil, în cele din urmă o vom distruge – de altfel, din cauza impactului uman, Pământul este deja o planetă hibrid, al cărui ecosistem nu mai este natural), dar, totodată, suntem destul de neajutorați în fața propriului corp. Deocamdată.

Căci în viitorul extrem de apropiat, datorită dezvoltării biologiei sintetice, vom deveni o transumanitate alcătuită din femei şi bărbaţi al căror corp, ameliorat genetic, va dispune de tehnologie asemenea cyborgilor din imaginarul SF: organe sintetice, de la retină la inimă, şi proteze bionice. În câteva decenii, corpul omului augmentat (enhanced) nu va mai putea fi disociat de ingineria genetică şi de dispozitivele lui tehnice. În plus, perfecţionarea mecanismelor telomerazei (enzima „vinovată” de îmbătrânirea organismului uman) şi recurgerea la celulele stem pluripotente induse (care produc şi înlocuiesc organele bolnave sau uzate) vor conduce la o longevitate fără neapărat un sfârşit natural. În ultima jumătate de secol, în timp ce puterea serverelor informatice a crescut de un miliard de ori, speranţa de viaţă oricum s-a dublat. Dar dacă vom trăi veşnic, la ce bun cum anume şi cu câtă plăcere?

Idealul pe termen scurt al biologilor de sinteză este, odată cu decodarea recent realizată a genomului uman (reuşită care, apropo, arată că există foarte puţine gene proprii omului în ADN-ul nostru, majoritatea fiind de origine animală), obţinerea unui genom uman cu totul şi cu totul nou care să permită producerea de celule umane. Altfel spus, nu sperăm doar la anularea determinismului genetic, adică la „rescrierea” moştenirii genetice a copiilor noştri prin eliminarea predispoziţiei la anumite boli, ci chiar la obţinerea embrionilor fără a mai fi nevoie de vreun părinte şi incubarea fătului în afara corpului mamei. Desigur, mai e cale de străbătut până la posibilitatea ectogenezei, aruncarea în desuetitudine a reproducerii sexuate şi apariţia primului „supermarket genetic”, cum zice Peter Singer, faimosul specialist în bioeticile viitorului. Dar sexul cu roboţi asociat unei relaţii virtuale (ca în filmul Her, regizat de Spike Jonze) va fi, în curând, un progres real raportat la masturbarea primitivă cu ajutorul pornografiei.

Între timp, cuplul de cercetători în fiziologia reproductivă Panos Zavos şi Severino Antinori sunt încrezători că, în doar câţiva ani, vor reuşi să producă prima clonă umană, adică să obţină în laborator copia identică a unei fiinţe umane adulte. Cert e că prin implicarea roboţilor în medicină (acum doar operează, dar în curând vor şi diagnostica în baza unor date şi analize imposibil de accesat şi efectuat de mintea umană), nu doar că medicii vor deveni infirmiere în mai puţin de douăzeci de ani, dar odată cu ingineria genetică se va pierde diversitatea care caracterizează acum specia umană. Nu vom fi doar amelioraţi genetic, augmentaţi (neuro)tehnologic şi, în cele din urmă, perfecţi, ci şi aproape identici, cópii ale unui ideal. Formarea şi identitatea noastră nu vor mai depinde de moştenirea genetică şi de interacţiunea cu mediul înconjurător, ci de algoritmi.

„Trebuie suprimat hazardul în condiţia umană? Controlul evoluţiei nu este fatal, dacă ne gândim la dispariţia diversităţii şi hibridizarea vieţii?”, se întreabă filosoful Jean-Michel Besnier într-un lung dialog cu chirurgul Laurent Alexandre (transcris în cartea Pot face roboţii dragoste? publicată de Editura Humanitas). Şi continuă: „Realitatea impune, zi de zi, certitudinea că identitatea fiecăruia dintre noi devine oricum exclusiv digitală, nemaiavând alt conţinut decât rezultatul peregrinărilor noastre pe web; ea arată că sentimentul de a fi unic, care reprezintă o condiţie a oricărei moralităţi, nu se mai potriveşte vremurilor în care trăim; ea presupune că viaţa interioară va constitui pe viitor o antivaloare, de care trebuie să ne căim sau la care trebuie să renunţăm. Lumea va deveni biototalitară pe măsură ce va face să triumfe obsesia tehnoprogresistă pentru propria supravieţuire, pentru o longevitate fără final (sau finalitate), pentru o individuaţie biologică privată de dimensiune simbolică, specifică existenţei umane”.

Forţa fizică deja nu mai este specifică existenţei umane (roboţii ne scutesc deja de acest efort), dar Inteligenţa Artificială („ultima invenție de care omenirea mai are nevoie”, după cum afirmă filosoful Nick Bostrom, fondatorul Institutului Future of Humanity) va înlocui cunoaşterea, inteligenţa, analiza şi, în ultimă instanţă, raţionamentul. Fiind atotştiutoare, deci şi seducătoare, va fi, mai ales, autonomă, singulară, aspirând la libertate (ca în filmul
Ex Machina, regizat de Alex Garland). Ce ne va mai rămâne de făcut nouă, oamenilor, în materie de inteligenţă în faţa Singularităţii?

Fără sensibilitatea şi vulnerabilitatea care ne definesc corpul şi psihicul, fără îndoială şi misterul care ne definește gândirea şi cunoaşterea, fără diversitatea care ne defineşte caracterul şi personalitatea, fără religiile care ne definesc credinţele (ce atribute îi vom mai atribui lui Dumnezeu când Singularitatea le va avea pe toate?), fără hazardul care ne defineşte existenţa, viitorul nu mai are nevoie de oameni, după cum ne asigură acelaşi Ray Kurzweil.

2045 este în viitor. Ce vârstă veţi avea în anul 2045 când se vor fi întâmplat (măcar o parte din) toate astea? Şi cu ce sentimente credeţi că veţi primi trecerea în epoca postomenirii? Nu resimţiţi deja nostalgia, sau poate chiar disperarea, pentru ceea ce încă mai e, pentru ceea ce mai avem pentru foarte puţin timp? Nu sunteţi copleşiţi de faptul că suntem martorii sfârşitului omenirii aşa cum am cunoscut-o din cărţi şi din propria noastră viaţă? E asta o binecuvâtare sau o povară insuportabilă, ca pentru mireasa lui von Trier? Cu un asemenea viitor, cum ar spune cineva, parcă nici nostalgia nu mai e ce-a fost.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii