Puține excepții, când valoarea, succesul și unicitatea personalității au putut face un menaj à trois reușit. Pe scurt, David Bowie, Madrugada, Bukowski, Cocteau, Man Ray, în România de astăzi, mureau complet anonimi, în tristețe și resemnare.
Am 42 de ani, am trecut prin multe intersecții și n-am înțeles la ce folosește succesul care cere compromisuri! O afirmație scurtă pentru o posibilă întâlnire din cadrul Umililor Sinceri Anonimi. Pe ziduri nu mi-a plăcut să-mi las numele și nici din numele celorlalți nu mi-am făcut cărți de vizită.
Am 14 ani, sunt în clasa a VIII-a, mama m-a învățat până acum să fiu politicoasă, reținută, mi-a pus cărți în brațe și a umplut raftul de sub pick-up cu discuri de toate soiurile, mi-a spus că muzica e limbaj universal, indiferent de genul ei, să o ascult, m-a plimbat prin literatura franceză și americană, mi-a spus că poeții sunt rătăcitori, sensibile umbre, și că poezia e farmacia sufletului, m-a lăudat cu măsură, mi-a dat întâlniri vara și cu marea, și cu muntele, mi-a spus că lumea nu se împarte doar în culori, ci și în nuanțe și m-a lăsat să aleg. Și mi-a mai spus să am grijă de suflet, nu de succes. Mama, și eu ce fac acum în epoca când toți s-au înscris în cursa acestuia și eu nu vreau să alerg cu ei? Îl găsesc irelevant, așa cum găsesc și notele, ce nu reflectă întotdeauna adevărul.
Nu vreau să intru în această cursă, mi-e pe zi ce trece mai clar. Succesul, astăzi, se plătește scump, cu propriul corp mutilat, cu plastic sub piele, cu opinii înghițite, cu discurs în care nu crezi, dar în care cred ceilalți, cu ornamentică instagramabilă, cu roluri de donne angelicate. Ca să-l atingi, trebuie să te împrumuți, și unde altundeva dacă nu la tine? Așa ajungi să-ți folosești „economiile”, le duci la casa de schimb principial și le transformi în compromisuri.
Am 14 ani și sunt în clasa a VIII-a și semințele plantate de mama s-au prins aproape toate, cu mențiunea că nu pot fi mai mult politicoasă decât sinceră. Aleg să fiu cine sunt. Mă aflu în banca din rândul de la mijloc. Se desfășoară ultima oră de dirigenție. Port o bluză crem și jeanși elastici galbeni, cumpărați după revoluție, de la un magazin comersant cu turcii. Nu sunt machiată, am părul lung, unghiile roase ca și astăzi, carnea nu-mi îmbracă bine oasele și sunt departe de acolo. Am un speech, în palmă, pe care să-l rostesc când va fi rândul. Decid că nu vreau să fac asta. Am de ales: rămân eleva politicoasă și citesc speech-ul mincinos, dar în uzanțe, cu regrete că se încheie o etapă, exprimându-mi dorul ce mă va napădi ulterior, mulțumind pentru tot (implicând aici și nedreptățile, și ochii mei plânși de multe ori și singurătatea…), a doua variantă: Nu spun nimic din politețe sau spun ce simt..?
Sunt totuși un copil, într-o cușcă elastică… Îmi frec genunchii, am mâinile transpirate, dilemele m-au încurcat întotdeauna și rezultatul a fost mereu același: „Orice aș alege, nu mi-e foarte bine”. Tac, decid. Nu voi lua cuvântul. Decizia mă înseninează și ascult, cu interes și nu, speech-urile colegilor. Sunt spuse la fel și de elevii mediocri, și de cei puțini, dar buni, și de cei care treceau drept brilianți, că așa apucaseră ei să se remarce, făcând impresie bună la prima lucrare, în clasa I, și comoditatea profesorilor nu a mai avut disponibilitatea să vadă dacă a fost o pură întâmplare sau o constantă.
Încet, ne apropiem de final și, brusc, directoarea școlii, de la catedră, spune: Dar tu, Tatiana Stroe, o elevă bună, de altfel, nu ne spui nimic? Mama asistă (fiindu-mi profesoară într-un singur semestru, când n-a ezitat să-mi dea fix notele pe care le meritam).
Și toate privirile se întorc. Amețesc, vreau să ies! Dar eu mă și iubesc și nu pot să mă neg. Îmi ridic corpul greu și simt cum sângele mi se scurge. Zic scurt: Nu vreau să spun nimic. „Dar nu se poate! Tu ești una dintre elevele bune ale școlii. Trebuie să spui câteva cuvinte”, mă invită doamna directoare.
Vocea mea începe să se audă: „Nu regret nimic, nu-mi va fi dor de nimeni, abia aștept să văd ce mă așteaptă”. Aud exclamații de uimire, colegii mă privesc acuzator, profesorii la fel. Mama este mai palidă decât mine, dar nu intervine. Rămân în picioare și cu curaj primesc seria de mustrări, sunt acuzată de lipsă de respect. Nu fac față și bușesc în plâns. Sunt pusă să-mi cer scuze și nu înțeleg de ce scuzele mi-ar ierta sentimentele mele sincere. Această formalitate nu le-ar fi anulat. Nu înțeleg pe cine lezasem. Până la urmă, faptul că nu îmi lipseau toți acei oameni li se datora și lor. Nu poți iubi doar pentru că cineva există. Și atunci, dacă ele rămâneau vii, ce scuzau scuzele? Pentru ce? Aveam să aflu mai târziu, pentru succesul de azi = popularitate. Emoționată, ies din clasă, lăsând tăcerea rămasă în urmă să plătească pentru spusele mele. Mama iese după mine. E nedumerită, îmi spune că nu am procedat bine, că ar fi trebuit să dau măcar o altă formă, că se impun scuzele. Nu sunt de acord, dar merg mai târziu în cancelarie și îmi cer scuze pentru manieră, menționând, din nou, că asta simt. Sunt oarecum împăcată: dacă am lezat, mi-am făcut mea culpa, dar nu mi-am negat simțirea. Un singur coleg a venit să-mi spună că și el gândea la fel, dar că i-a lipsit curajul… și că a ieșit și el când am ieșit eu și a ascultat, de sub scară, conversația mea cu mama.
Am 42 de ani, trăiesc sub forma unei linii care curge. Punct n-am fost niciodată. Punctul e stabil, e dur. Linia mea curge firesc, niciodată căutând drumul succesului. Nu mi-a fost și nu mi-e miză și nici pariu.
Îmi las propriile versuri încheiere:
Nu mi-a scris nimeni niciodată numele pe asfalt
Și asta m-a făcut să sufăr
Da’ nici eu n-am semnat niciodată un cec,
Cec în alb
mi-e frică să mă girez
Prin câmpie am călătorit doar asigurată, cu ochii închiși sau cu fața spre ce lăsam
Și, dacă am răcit aerul casei, a fost doar pentru că am vrut să simt libertatea trecând prin degetele răsfirate
Confesiunile le-am făcut fiind surdă
Și cu mâinile mele triste n-am făcut decât să cheltui pariurile
compromise de la bun început
Singurii lauri de care am dispus au fost aruncați în sos,
pentru asta îi cumpărasem
buricele degetelor speriate mâzgălesc
cu cerneală, ca să ucidă mizeria realității
În surdină cântă absența ca o chitară cu care ai lovit toate porțelanurile fine
Până când au devenit pudră de fardat oglinda în care trăiesc ochii triști.
