„Pune telefonul deoparte”, îmi sugera titlul unui afiș publicitar imens, dat jos, între timp, de un vânt nebun. Era o dimineață de duminică și câteva echipaje de pompieri și poliție ocupaseră unul dintre cele mai circulate bulevarde din București. Veniseră să se asigure că afișul, care ar fi putut acoperi cu ușurință două avioane ușoare, nu o să se prăbușească peste trecători și mașini. Deși îl vedeam deja purtat de vânt ca o pungă uriașă, deasupra bulevardului agitat, coborând și urcând amenințător cu forța unui elicopter militar. Într-o oră, afișul a dispărut de pe bloc, la fel și vântul nebun.
Acum, în afara de bucățile din clădiri, care se pot prăbuși oricând peste trecători, nimic nu mai amenință bulevardul Magheru: oamenii mișună cu sutele pe trotuare, cu fețele îndesate în telefoanele lor, iar mașinile încă blochează bulevardul și intersecțiile.
Și eu – la fel ca toți ceilalți, îmi trăiesc cele două vieți, fizică și online, laolaltă: pe stradă, la birou sau chiar și în timpul nopții când mă trezesc, buimac, să răspund mesajelor insistente. Iar cele două vieți nu sunt perfect separabile și se pot confunda. Din punctul în care mi-am abandonat parțial viața reală, fac loc celei de-a doua vieți, cea virtuală. Social Media îmi cere mereu un răspuns la conținutul altora și, în același timp, să generez propriul conținut.
O parte din viața mea fizică a început să existe cumva doar pentru a facilita conținutul vieții virtuale. În fața unui peisaj din natură, primul impuls e să-l fotografiez. Urc imediat fotografia pe Instagram, setând să se publice și pe celelalte canale de Social Media pe care sunt prezent, iar apoi îmi îndrept privirea spre un alt cadru potrivit.
Trăiesc și lucrez pentru Internet, atotputernic, atotprezent și omnipotent. Google este tătăl meu, știe unde sunt și cu cine. Facebook, Whatsapp, Gmail, iOS Messages, eu sunt peste tot. Și pe LinkedIn, Twitter sau pe Instagram. Tot ce am gândit și scris vreodată, imagini și fotografii, tot istoricul meu virtual asupra căruia am control poate dispărea cu ajutorul câtorva clickuri. În definitiv, cei câțiva giga de informație, aparținând vieții mele virtuale, ar putea să fie șterși într-o clipă.
În funcție de canalul de Social Media pe care comunic, sunt o vietate-bot complexă: uneori amuzant sau sensibil, alteori un profesionist de Marketing; îmi dau cu părerea despre artă, muzică sau politică. În Social Media, sunt ca un server cu milioane de circuite, capabil să suporte o multitudine de conexiuni în același timp. În realitate, abia pot păstra un număr mic de conexiuni umane.
Singurătatea în Social Media este asociată cu teama de a rămâne doar la stadiul de seen. De a genera conținut și de a nu primi niciun răspuns în schimb. În câteva minute, viața unui om poate fi distrusă: afacerea lui să dispară, cele mai urâte secrete să-i fie dezvăluite, iar întreaga sa existență— pusă sub semnul îndoielii.
Dar adevărata singurătate este cea care declanșează utilizarea excesivă a rețelelor de socializare potrivit unuia dintre cele mai recente studii, făcute în cadrul departamentului de Comunicare al Kent State University. Studiul a arătat că oamenii care se simt singuri și nu sunt sociabili ar fi mai predispuși la folosirea internetului în mod excesiv, ajungând chiar să prezinte un comportament virtual compulsiv care duce ulterior la izolare.
Telefonul mobil a devenit rapid un partener în singurătate sau mai degrabă— un antidot al singurătății. Pe pajiștile pline cu verdeață, din zori până noaptea târziu, la poalele munților, unde semnalul apare mai rar ca mioriticul lup, ne putem imagina că ciobanul modern își duce veacul stând cu ochii în telefonul mobil. Când nu prinde semnal pentru a avea o conexiune la internet, își pierde vremea cu mici jocuri de acțiune cel mai probabil.
De la piesa de teatru a lui Jean Cocteau din 1930, La Voix humaine, care constă de fapt într-un monolog la telefon, și până în prezent, când internetul a înlocuit aproape în totalitate vocea, lucrurile au devenit și mai impersonale, dar mai concentrate asupra creării unor identități care reflectă parțial sau în întregime viețile noastre reale. Monologul lui Cocteau este guvernat de teama femeii că, oricând, conversația, pe care o are la telefon cu bărbatul care urmează să ia de soție altă femeie, se poate întrerupe.
Teama lui Cocteau că tehnologia afectase modul în care comunicăm ar deveni și mai justificată azi, când avem la îndemână o multitudine de instrumente care depersonalizează comunicarea, și când, în aparență, modul în care se răspândește pe diversele sale canale este de neoprit. Vine un moment, în existența noastră virtuală, când nu mai deținem controlul: dacă cineva preia o idee, un rând dintr-un text sau o imagine, preia și dreptul asupra lor. Este o regulă nescrisă a internetului; este, de fapt, regula după care funcționează.
Dacă subiectul își abandonează, parțial sau definitiv, viața virtuală, dispărând de pe Facebook sau de pe orice canal pe care era prezent în mod constant, audiența începe să-și pună întrebări cu privire la existența sa reală și chiar cu privire la integritatea lui fizică. Când am decis să-mi închid telefonul timp de cinci zile, în timpul unei vacanțe, cei care se obișnuiseră să le răspund imediat s-au îngrijorat. Mesaje, emailuri, zeci de notificări care își așteptau rândul. Twitter și Instagram deopotrivă s-au arătat îngrijorate de lipsa mea prin câteva emailuri.
În acele cinci zile, ar fi putut izbucni o revoluție și, tot în acele zile, revoluția s-ar fi putut termina cu răsturnarea guvernului, Coreea de Nord ar fi putut ataca Statele Unite sau popoare întregi ar fi putut să piară de pe fața Pământului, iar eu nu aș fi știut. Deși nu s-a întâmplat nimic, lumea pe care o lăsasem în urmă, preocupat de cu totul alte lucruri, a înnebunit puțin în lipsa mea.
Acum, când încă îmi trăiesc activ cea de-a doua viață, dar nu mă dedic ei întrutotul, oamenii, la ale căror mesaje nu răspund imediat— eventual chiar înainte să ajungă la mine, se arată jigniți pentru că-i ignor, unii ba chiar se înfurie în momentul în care văd că am publicat o fotografie în aceeași zi în care ei mi-au trimis un mesaj. Acest sentiment, asociat cu gândul că cineva ne citește mesajul, dar nu reacționează deloc și nicicum, devine și mai intens când, în esență, ne simțim singuri, izolați de cei asemenea nouă. Pentru că, potrivit aceluiași studiu al Kent State University, nu avem pe cineva care să ne asculte și care să empatizeze cu noi nici în viața reală.
Mi-am petrecut cele cinci zile pe o plajă pustie de pe o insulă idilică din Portugalia, într-o căsuță din lemn unde nu am avut decât un pat, un frigider și o măsuță care stătea să se prăbușească sub propria greutate. Mă gândesc acum că o fotografie, în lumina apusului, cu perdelele care ieșeau din casuța de pe plajă, purtate de un vânt mai puternic ca cel care a dat jos afișul publicitar de pe Magheru, ar fi strâns sute de aprecieri în Social Media. Altfel, dacă nu există un text documentat, însoțit de o fotografie, acest moment, potrivit Social Media, nu a avut loc niciodată.
Pentru cea de-a doua viață a mea, experimentul telefonului închis timp de cinci zile a fost, cum ar spune Elliot Alderson din Mr. Robot, ca un program care a rulat în background, devenind tot mai acaparator, în timp ce eu eram preocupat cu alte lucruri, un mic software care, odată ce am încetat să mai fiu idle, a năvălit asupra vieții mele virtuale, schimbându-i direcția și sensul pentru o perioadă. Una peste alta, a trebuit să explic de ce am lipsit.
Ca un om care cunoaște motorașul numit empatie al Social Media, pot spune că fix aici e mirajul, forma înșelătoare de afecțiune care lasă impresia că înghite singurătatea. Pentru că, dacă aș fi dispărut pentru totdeauna de pe toate rețelele de socializare, oamenii de care nu mă leagă nimic în viața reală ar fi uitat cu totul de existența mea. Din punct de vedere fizic, nu ne leagă nimic altceva decât un transfer de biți.
Subiectul serialului Mr. Robot, produs de Sam Esmail, este formulat în spiritul sentimentului de alienare pe care internetul îl naște asupra utilizatorilor: protagonistul, Elliot Alderson, este singur și singuratic, uneori paranoic și are un simț acut al dreptății. Serialul este, cumva, expresia vieții piratate și ulterior expuse întregii lumi spre blamare întru dreptate. Senzația că tot ce facem pe internet și nu doar rămâne stocat și poate fi folosit oricând împotriva noastră este însuși laitmotivul existenței internetului ultimilor ani.
„Nimănui nu i-a păsat cine sunt până să-mi pun masca”, spunea Bane, personajul interpretat de Tom Hardy în The Dark Knight Rises. Aceasta ar putea funcționa, pe de altă parte, ca definiția, intrată pe ușa din dos, a Social Media— aș spune, dar și a vieții paralele pe care o ducem pe internet: în spatele unei fotografii de profil în care părem fericiți, a unui status amuzant sau a imaginilor cu pui de labradori, se ascund anxietățile pe care uneori nu vrem să le proiectăm nicicum asupra identității pe care am creat-o în mediul online.
Internetul nu ne acceptă oricum nici el; trebuie să ne poziționăm la una dintre extreme să simțim că existăm cu adevărat. Săraci sau bogați, singuri sau într-o relație, triști sau fericiți— oricum am fi, trebuie să existe un status care să ne documenteze viața și stările care o posedă. Succesul vieții noastre virtuale s-ar putea măsura cu ajutorul unei platforme de Social Listening, care arată numărul total de mențiuni, distribuiri sau aprecieri. Iar internetul ne obligă la o viață, dacă nu în totalitate, atunci parțial paralelă pe care, de la un punct încolo, nu o mai putem stăpâni. În desfășurarea ei, devine mai rapidă decât putem noi tasta.
Ca-n White Bear, un episod al serialului Black Mirror, într-o bună zi ne-am putea trezi vânați, umiliți public, iar întreg spectacolul va fi documentat, în timp real, pe internet. Însă doar într-un viitor absurd— pentru că, deloc surprinzător, internetul încă mai creează exabiți de informație sub imperiul emoției. Ideal, partea noastră de internet ar putea funcționa după aceleași principii și reguli care ne guvernează viața reală: ne revoltăm, ne bucurăm, pornim revoluții sau ne îndrăgostim. Frumusețea acestor sentimente, cu tot cinismul lor digital, va fi deplină în momentul în care se vor crea conexiuni reale, cu un corespondent în lumea fizică.
Așa cum mi-a sugerat acel afiș publicitar, am pus telefonul deoparte doar pentru a-mi da seama după că nu-l mai pot lăsa din mâna deloc. Sunt singura parte care e răspunzătoare pentru dependența și devotamentul față de tehnologie. În fața dumnezeului meu numit internet, cel care mă face să mă cutremur la micile minuni de pe Instagram, mă prezint când sincer, când ipocrit. Și vor mai fi zile de nesupunere, când voi decide să trăiesc fără internet. Prin urmare, fără proiecții oricât de frumoase ar fi.
Opiniile exprimate în cadrul acestui articol aparțin autorului, ci nu angajatorului său. Imaginile sunt lucrări ale lui Edward Hopper, modificate de Nastya Nudnik.
CARTE DE VIZITĂ
Laurențiu Ion este Nordic Digital Marketing Strategist la IBM și predă Digital Marketing la Universitatea Alternativă. A publicat două volume de versuri, „Destulă pace pentru un război” (Humanitas, 2010) și „Nouăzeci și unu” (Tracus Arte, 2014). În 2014, a fondat revista de literatură și fotografie SUBCAPITOL, ce promovează tinerii artiști.
