Cautare




, Contributor

Marketer și scriitor

Opinii |
|

Tu știi cine crede algoritmul că ești?

Înainte să ne fie folosite datele, mai bine să ne cunoaștem trăsăturile și vulnerabilitățile decât să ne prefacem că nu există sau că, în cazul de față, nu sunt stocate pe undeva. Dar cum?  
 aboneaza-te
Laurentiu_ION_Forbes

Lasă deoparte propriul instinct și ai încredere în algoritm. E ce ni se cere, indirect, în fiecare zi. Algoritmul Spotify decide ce muzică nouă descoperim. Algoritmii Facebook sau Instagram decid cu viața cui suntem la curent, la ce evenimente ar trebui să ne ducem, ce reclame vedem și, mai important, ce știri citim. Deși încercăm să navigăm arbitrar pe internet, alunecăm înapoi în fluxul algoritmic al rețelelor de socializare. De cele mai multe ori, algoritmul ne ghicește suficient de precis cât să nu mai vrem să ieșim din bula personalizată a mediului nostru digital. E confortabil. Tot ce nu mai vedem dispare treptat din universul realității noastre algoritmice, din care ieșim doar atunci când ceva ascuns reapare inexplicabil la marginile periferiei noastre digitale. Unde a fost omul ăsta până acum? Cum am putut să îl uităm? Ce coincidență de date l-a adus înapoi?

REFUZ SĂ MAI FIU OCUPAT

Suntem cine crede algoritmul că suntem. Nu e o evaluare precisă, ci superficială. Algoritmul ne permite să ne concretizăm anumite alegeri pe baza unora mai vechi, dar nu ne permite ieșirea din realitatea dictată matematic. Problema e când algoritmul lucrează împotriva adevărului.

În timpul alegerilor prezidențiale, un partid politic a fost acuzat că ar fi răspândit fake news pe Facebook. Algoritmul a funcționat așa cum a fost antrenat: unii utilizatori au distribuit știrile ca fiind adevărate, iar alții le-au expus ca fiind false. Dar adevărul nu a ajuns și la cei care au distribuit știrile respective în primă instanță. În rețeaua mea, a ajuns doar expunerea adevărului, nu și știrile false, pe când în rețeaua altora, doar știrile false. Am verificat: părinții mei au văzut doar știrile false; prietenii părinților mei, la fel. Suntem împărțiți pe rețele de conexiuni și date, care dictează ce vedem.

DE CE NU CRED ÎN MARKETINGUL CU INFLUENCERI

Teoretic, algoritmii digitali sunt concepuți pentru a îmbunătăți procesul decizional uman prin eliminarea prejudecăților și limitărilor oamenilor, dar protocoalele implementate sunt adesea la fel de vulnerabile în fața abuzurilor. Aici e paradoxul: deși meniți să înlăture prejudecățile printr-un model simplificat asemănător gândirii umane, algoritmii scot la suprafață cele mai întunecate prejudecăți ale noastre.

 

Ca oameni, avem proprii algoritmi interni pentru citirea celor din jur. Datele pe care algoritmii noștri le preiau sunt în mare parte de natură vizuală, dar încorporează și alți factori precum limbajul corporal, conversația sau mirosul. Asemenea algoritmilor digitali, ai noștri se bazează pe informații cu care am fost instruiți de-a lungul vieții.

DE CE UNEORI TREBUIE SĂ TĂCEM

Putem depista prejudecățile celorlalți față de noi de la o vârstă fragedă. Această informație este transmisă de la părinți, frați mai mari sau prieteni. Învățăm să ne construim propria imagine pentru a obține ce ne dorim sau pentru a dobândi un sentiment de siguranță. Încercăm să dezvoltăm o conștientizare a acestui schimb dintre propria imagine și privirea celuilalt pentru a menține un sentiment constant de sine dincolo de privirea celuilalt. Dar cei mai mulți încă nu știu cum să alterneze propria imagine în fața algoritmului digital. În timp ce oamenii pot profila alți oameni în mare parte pe baza datelor imediat vizibile, algoritmii digitali iau informațiile din datele îngropate în trecut, codificând disponibilitatea noastră ca utilizatori.

 

Chiar și cu un mandat matematic al adevărului pur, mașinăriile nu pot corecta greșelile umane. Atunci când ne creăm propriile mașinării, le transmitem mai departe defectele și prejudecățile noastre. Cathy O’Neil, în Weapons of Math Destruction, definește algoritmii ca fiind „opinii formalizate în cod”. Având la bază tehnologia machine-learning, algoritmul nu lucrează obiectiv și neutru. Odată codificat, învață automat cum să funcționeze, ce să arate și ce să nu arate. Gândiți-vă: oamenii au fost dintotdeauna atrași de conspirații, iar algoritmii au deprins deja apetența pentru un astfel de conținut online. Repetiția modelează realitatea online.

CE TREBUIE SĂ ÎNVĂȚĂM DIN EȘECURILE SIMONEI HALEP

Menirea computerelor a fost să elimine eroarea umană, nu s-o perpetueze. Candidații la un job, care trebuie să dea un test online, nu sunt marcați pentru un singur răspuns, ci mai degrabă pentru anumite tipare; așa cum creditele bancare nu se oferă doar pe baza veniturilor, ci și pe baza statutului marital, al studiilor sau al istoricului cu alte bănci. Acești algoritmi sunt adesea descriși ca un fel de „cutie neagră”, a cărei natură combinată face imposibil de văzut ce se întâmplă în interior. Dar, chiar dacă mecanismul lor este necunoscut, uneori ne putem da seama când acționează împotriva noastră. Cutia noastră neagră este dublura de date, cea care se reflectă, ca o umbră distorsionată, pe internet.

Iar aceste date formează o versiune ciudată a noastră. „Dublură de date”, așa cum a fost descrisă de Kevin D. Haggerty și Richard F. Ericson în The surveillant assemblage, este suma totală a ceea ce este vizibil rețelelor de socializare sau motoarelor de căutare, o piscină de date care înghite și păstrează tot ce facem pe internet: like-urile noastre, căutările pe Google și, în definitiv, fiecare mișcare pe care o facem.

 

Dacă țin cont doar de reclamele pe care Facebook mi le livrează, portretul meu algoritmic este parțial conform cu realitatea: sunt un tată frustrat, în căutarea unui job în retail, care reacționează aproape doar la imaginile și videourile cu animale, preferabil câini. Văd de la reclame cu dispozitive de supraveghere pentru bebeluși până la reclame de îngrijire masculină ce sunt însoțite de mesaje precum „Kitul de îngrijire masculină pentru bărbații care încă mai au grijă de ei”. Interesant e că tot Facebook, care-mi arată și anunțuri sponsorizate pentru muncitorii necalificați, îmi livrează reclame din domeniul în care lucrez: marketing digital. Algoritmul face să văd câte o reclamă după fiecare patru postări ale prietenilor mei virtuali.

ACCIDENTUL

De câțiva ani încoace, am devenit conștient de fiecare mișcare pe care o fac pe internet și, prin extensie, de conținutul pe care algoritmul mi-l va livra. Sunt tată pentru că am căutat pe Google, în repetate rânduri, „cadouri pentru copii” și „logoped copii”; sunt „frustrat” probabil pentru că am citit articole despre insomnie și despre cum poți face o schimbare pozitivă în viață, interacționând în același timp cu un astfel de conținut pe cel puțin o rețea de socializare. Nu îmi amintesc, în schimb, când mi-am exprimat dorința unui job în retail. Văd aproape zilnic anunțuri sponsorizate care îmi promit că pot deveni store manager în trei luni de la angajare. Așa funcționează algoritmul: dezgroapă date, care poate au fost rezultatul unui click dat din greșeală, și le folosește pentru a livra un conținut care nu mai e neapărat relevant. Iar uneori, la celălalt capăt, e posibil ca anunțul sponsorizat să nu aibă setată audiența potrivită.

GOOGLE ESTE TATĂL NOSTRU

Pe de altă parte, comportamentul meu online este specific unei persoane între 30 și 39 de ani. Profilul a fost făcut de Apply Magic Sauce, o platformă care poate analiza comportamentul nostru online pe baza datelor de pe o rețea de socializare, făcându-ne astfel un portret psihologic și demografic. Faptul că am apreciat paginile formațiilor Rammstein, Daft Punk și Arctic Monkeys, mă face s-arăt bătrân. În schimb, Depeche Mode, Amelie și U2 mă fac s-arăt mai tânăr. Sunt mai liberal și artistic decât 95% din populația planetei, spun predicțiile, în timp ce personalitatea mea este similară în proporție de 91% cu cea a unui lider.

Portretul meu algoritmic este inexact în mare parte, dar nu ar trebui să mă mire: este imaginea pe care am construit-o și pe care, fie că mi-o asum în realitate sau nu, o pot vedea și ceilalți în mediul virtual pe baza propriilor algoritmi.

 

Așa cum în viața reală încercăm să dezvoltăm o conștientizare a schimbului dintre propria imagine și privirea celuilalt pentru a menține un sentiment constant de sine dincolo de privirea celuilalt, la fel ar trebui să stim să alternăm propria imagine în fața algoritmului digital.

 

Urmărirea și controlarea dublurii noastre de date este tot responsabilitatea noastră ca oameni care există virtual. Înainte să mi se folosească datele, vreau să știu cine crede algoritmul că sunt și ce date las în urmă; când nu voi mai fi confortabil cu folosirea sau interpretarea lor algoritmică, să știu ce e de făcut și poate să ies din bula personalizată pe care algoritmul o formează. Și poate vă întrebați: mai e ceva de făcut? Putem șterge definitiv aceste date? Da și nu, cred. Dar întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este mai degrabă dacă nu cumva am ajuns cu toții în punctul în care trebuie să existăm online într-o formă sau alta. Poate nu mai avem încotro. Atunci, măcar să ne controlăm cât putem viața virtuală și să ne consolăm cu faptul că există anumite lucruri pe care inteligența artificială încă nu le poate vedea: cum ne simțim în realitate sau ce visuri avem. Suntem mai mult decât suma totală a like-urilor, statusurilor și căutărilor noastre, mai mult decât poate vedea orice algoritm digital. Deocamdată.

Laurențiu Ion lucrează de mai bine de 9 ani în Digital Marketing. A fost inclus în Forbes 30 sub 30 în 2017 și este autorul a trei cărți, cea mai recentă fiind „Corporația norilor” (Curtea Veche Publishing). În prezent lucrează în industria de FMCG. Poate fi contactat pe LinkedIn.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii