Foto credit: Radu Sandovici
Forbes: Care sunt primele trei evenimente majore de pe piața editorială din România în anul 2015?
Lidia Bodea: Februarie 2015, deschiderea Cărturești Carusel. Un spațiu de o frumusețe aproape implauzibilă pentru România, ba încă pus (și) în slujba cărții.
Iunie 2015, adoptarea cotei reduse TVA 5% la carte. În sfârșit, o decizie care ne aduce mai aproape de țările cu care ne-am dori să semănăm.
Noiembrie 2015, apariția romanului „Solenoid” de Mircea Cărtărescu. Pentru că „Solenoid este o catedrală săpată în inima pământului, în catacombele căreia te pierzi cu gura căscată de uimire, regăsind în ele toate obiectele pierdute de la facerea lumii.”, cum a scris Liviu Cangeopol.
VEZI AICI OPINIILE EDITORILOR ȘI DISTRIBUITORILOR DESPRE PIAȚA EDITORIALĂ DIN ROMÂNIA, ÎN ANUL 2015
Dar, pentru că „eveniment” nu înseamnă obligatoriu „eveniment fericit”, dați-mi voie să numesc, în oglindă, și trei evenimente nefericite ale lui 2015:
Februarie 2015, lipsa abecedarelor la începutul celui de-al doilea semestru al anului școlar! Nu am în vedere, ca eveniment nefericit, lipsa propriu-zisă a producției editoriale de abecedare, ci faptul că am avut astfel sub ochi dovada cea mai clară a disprețului cu care, dinspre autorități, sunt privite educația și cultura în general.
Aprilie 2015, închiderea Librăriei „Dalles”. Am mai rupt o continuitate frumoasă din cele și așa puține.
Decembrie 2015, dispariția emisiunii lui Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea”, din grila ProTv. Am rămas orfani de-o emisiune cu care-am crescut în ultimii 16 ani. Dar sunt speranțe că o vom regăsi altundeva, altcumva. (Nota redacției: La ora preluării acestui interviu nu era lansată emisiunea online „Cartea de la ora 5” de Dan C. Mihăilescu.)
Forbes: În 2015, potrivit informațiilor dvs., a crescut consumul de carte în România? Care sunt nișele de carte care au crescut și au scăzut în 2015?
Lidia Bodea: În pofida ultimelor două luni – noiembrie cu un târg de carte, Gaudeamus, de succes (vânzări semnificativ mai mari decât la edițiile precedente) și decembrie cu, din nou, o creștere a vânzărilor – 2015 nu a fost, în întregul lui, un an în care cifra de carte a pieței editoriale românești să fi reușit un salt notabil. Echilibrul, fragil însă, recuperat după anii crizei, se menține.
VEZI CĂRȚILE RECOMANDATE DE DAN C. MIHĂILESCU ÎN 2015
Forbes: Cine are de câștigat de pe urma reducerii TVA la carte de la 9% la 5%, începând cu 1 ianuarie 2016: editurile, distribuitorii sau publicul?
Lidia Bodea: Îmi aduc aminte că, în urmă cu un an, vă spuneam chiar dvs. că reducerea TVA poate fi o măsură care să încurajeze piața de carte: cred, în continuare, că această reducere va avea efecte bune asupra metabolismului general al industriei – edituri, librării, biblioteci, cititori.
Forbes: Unii scriitori români se plâng de câștigurile lor mici de pe urma cărților și că nu pot să trăiască din scrisul lor. Același lucru se întâmplă și cu traducătorii. Ce mesaj le-ați transmite celor două categorii de creatori de conținut?
Lidia Bodea: Mi-e teamă că există cel puțin două capcane strecurate aici: în primul rând, spunând scriitori români, dăm de-nțeles că am avea de-a face cu o realitate exclusiv românească; apoi, cu „nu pot să trăiască din scrisul (cărțile) lor” luăm cumva drept premisă ideea că a scrie cărți e o meserie în rând cu celelalte, profesor, doctor, avocat, zugrav etc., economia trebuind să aibă așadar un mecanism de tip cerere/ofertă și de recompensă financiară pus la punct ca pentru oricare alt serviciu.
Or, ca să vedem „the big picture”, discuția trebuie așezată în context. De-a lungul istoriei literaturii (universale, nu românești), lista scriitorilor care au trăit/trăiesc exclusiv din cărțile lor e pesemne mai scurtă decât lista nominalizaților la Nobel (și fără să se suprapună numaidecât). Cei mai mulți au făcut și altceva, lucruri mai mult sau mai puțin legate de scris… În ziua când i s-a anunțat câștigarea Premiului Nobel, telefonul a sunat la cinci și jumătate dimineața!, Vargas Llosa își pregătea cursul pe care-l avea de ținut ca visiting lecturer la Princeton…
Credit: Foto © PressOne.ro/ Lucian Muntean
Din rapoartele publicate de ALCS (Authors’ Licensing and Collecting Society) și de CEATL (Conseil Européen des Associations de Traduceturs Littéraires) aflăm că, dacă ar trăi exclusiv din cărți, peste jumătate dintre autori ar trece sub pragul sărăciei și că veniturile rezultate din cărțile scrise ori traduse au scăzut în ultimii ani cu aproape 40%.
Însă în aceste țări a căror viață culturală e mult mai bine tocmită decât la noi, autorii au acces la câteva alte variante de completare a veniturilor: premii, burse de creație, lecturi publice, conferințe, cursuri plătite – acele „efecte secundare ale scrisului”, cum le numea Cătălin Dorian Florescu, parțial suportate de stat, prin programe culturale, parțial asigurate de un public dispus să plătească bilet de intrare la o lectură publică. Da, în acest punct, suntem îndreptățiți să ne-ntrebăm de ce scriitorii români nu pot să trăiască din „efectele secundare” ale scrisului lor, iar răspunsul, mă tem, ne va duce înspre un cumul dezarmant de cauze.
VEZI CARE AU FOST CELE MAI VÂNDUTE CĂRȚI ALE DISTRIBUITORILOR ÎN 2015
Revenind la preambulul întrebării dvs, găsesc că merită să descoasem puțin și sintagma „câștiguri mici”, deoarece și în spatele ei se ascund câteva neînțelegeri, mai cu seamă ideea că vinovatul principal ar fi editorul (care plătește prea puțin sau chiar deloc, nu face mai nimic pentru promovarea cărților, publică la prețuri prea mari șamd…).
Ar fi de spus, în apărarea editorilor, că grila generală a procentelor ce reglează drepturile de autor e aceeași peste tot în lume și că, spre deosebire de autor și înainte de a-i plăti drepturile, editorul a avut de plătit un șir lung de profesioniști (redactor, corector, paginator, grafician, dar și multă altă lume implicată în bunul mers al unei edituri), un teanc gros de facturi, impozite și taxe (tipografii, utilități, chirii). Sunt plăți obligatorii, trebuie făcute indiferent dacă vei vinde sau nu ceea ce publici, vânzarea de carte fiind însă sursa de cash a editurilor.
Toate aceste plăți, la care se adaugă rabatul de librărie, drepturile de autor – copyright, traducere) cad în sarcina editorului și se răsfrâng în prețul cărții, cartea fiind și singurul instrument de recuperare a cheltuielilor. A crede că, o dată ce-a asumat costurile de publicare, editorul nu face nimic pentru promovare și că nu-i pasă de cum se vinde cartea e oarecum lipsit de noimă, e ca și cum ai spune că nu-i pasă că pierde bani și că se-ndreaptă spre faliment.
Contractul de editare nu este un contract de asociere în participațiune, așadar o investiție financiară asumată de ambele părți, cu potențial de pierdere sau câștig proporțional distribuit. Or, în cazul cărților, riscul revine exclusiv editorului care face investiția, fără să știe dacă va recupera vreodată ceva și dacă nu cumva banii nu vor rămâne blocați în stocuri.
Mai sunt apoi de amintit și acele proiecte culturale deosebite pe care editorul le duce la capăt știind prea bine că vânzările nici măcar nu vor acoperi cheltuielile făcute. Ediția românească a unei cărți fundamentale pentru orice cultură, Schopenhauer, „Lumea ca voință și interpretare”, a costat aproape 40.000 de euro, sumă pe care am bugetat-o din start ca nerecuperabilă, ca „finanțare a culturii” pur și simplu.
Forbes: În prezent, care credeți că este gradul de acoperire al librăriilor la nivel național? Ce soluții propuneți pentru creșterea numărului de librării în România?
Lidia Bodea: Rușinos (și simptomatic) de mic.
Rușinos când facem comparația cu orice altă țară a Uniunii Europene, rușinos și când facem comparația cu România altor ani. Dacă Franța are peste 3.000 de librării, noi avem cam 300, și nu, Franța nu e de 10 ori mai mare ca România, nici ca suprafață, nici ca populație… Iar din aceste 300 de librării, cam o treime sunt în București, ceea ce înseamnă că gradul de acoperire despre care mă întrebați se subțiază îngrijorător: orașe mari fără o librărie măcar, orașe medii și mici cu librării care nu sunt, de fapt, decât papetării în care au supraviețuit și vreo câteva rafturi cu cărți… Satele? Zero librării!
Și, cum din populația României cam 45% trăiește în mediul rural, imaginea e destul de sumbră. Și nu sunt fără legătură cu această imagine sumbră nivelul de trai, venitul mediu ori alți indicatori economici. Sărăcia și educația precară merg mână în mână, iar educație înseamnă, până la urmă cărți: profesori și elevi care citesc, biblioteci, librării. Dar lumea nu are bani de cărți, așadar o librărie deschisă în zonele sărace va da faliment în scurtă vreme…
Ce e de făcut câtă vreme cercul pare vicios? Adică suntem săraci pentru că nu suntem educați și nu suntem educați pentru că educația costă…
CEI MAI MEDIATIZAȚI ROMÂNI LA TÂRGUL GAUDEAMUS 2015
În primul rând, trebuie ieșit din iluzia cercului vicios: Dacă trăiţi cu impresia că educaţia e scumpă încercaţi ignoranţa, ar spune profesorul Derek Bok. Iar cel responsabil și direct chemat să intervină e Statul, asumând politici coerente (educaționale, culturale, fiscale) și conștientizând, de exemplu, că reducerea abandonului școlar (căci și la acest capitol suntem printre codașii Europei) și a gradului de analfabetism funcțional nu sunt doar promisiuni de făcut pe hârtie și în campaniile electorale.
Altfel, chiar imaginând ca posibil scenariul în care un investitor privat hotărăște să deschidă o sută de librării, rezolvând statistic gradul de acoperire națională despre care mă întrebați, acele librării nu vor fi decât niște muzee care adăpostesc obiecte de hârtie: nedeschise de nimeni, necitite, cărțile sunt doar niște obiecte de hârtie…
Iar gestul acesta însuflețitor, deschiderea și transformarea obiectului de hârtie în carte, se deprinde, sigur, și acasă, dar se rafinează în școală. Oricât de multe și de minunate, librăriile nu pot compensa decât parțial carențele din sistemul de educație.
