Cautare




, Editor Coordonator

The Power of One |
|

Reinhold Messner – cuceritorul inutilului

Reinhold Messner avea cinci ani când a escaladat, împreună cu tatăl său, primul vârf montan de peste 3.000 de metri. 70 de ani mai târziu, Messner este, probabil, cel mai important alpinist al tuturor timpurilor: a cucerit toate vârfurile de peste 8.000 de metri fără oxigen suplimentar și a traversat singur, pe jos, Antarctica, Groenlanda și deșertul Gobi. A scris peste 80 de cărți, a realizat nenumărate documentare TV despre munți și viața la altitudini înalte și a fondat Messner Mountain Museum, o rețea de muzee dedicate alpinismului. Un interviu în exclusivitate pentru Forbes Life.
Oberhausen, Germany. 18th Sep, 2019. South Tyrolean mountaineer Reinhold Messner stands in front of an upside-down sculpture of the Matterhorn in the Gasometer. He is of the opinion that renunciation must become something positive again. Credit: Roland We

Născut în Italia, în 1944, într-o familie cu nouă copii dintr-un mic orășel situat în Tirolul de Sud, Reinhold Messner a explorat intens Dolomiții alături de fratele său cu doi ani mai tânăr, Gunther. Adept al stilului alpin – escaladă montană cu minimum de echipament –, Messner și-a îndreptat atenția, la sfârșitul anilor ̛60, asupra lanțului Himalaya. Primul succes notabil, dar plătit scump, l-a înregistrat în 1970, când a cucerit, împreună cu Gunther, vârful Nanga Parbat, de 8.125 metri. Cei doi participau la o expediție condusă de alpinistul Karl Herligkoffer, expediție care își propunea să cucerească versantul sudic al masivului Nanga Parbat, cel mai înalt perete de rocă și gheață din lume. Cum vremea rea îi ținea în loc, Messner a plecat spre vârf de unul singur, fiind urmat, la scurt timp, de fratele său. Cei doi au atins piscul, dar au fost nevoiți să înnopteze acolo. La coborâre, muntele și-a luat tributul: Gunther a decedat, fiind surprins de o avalanșă, iar Reinhold și-a pierdut șapte degete de la picioare, care au trebuit să fie amputate după ce au degerat.

Pe vârful Nanga Parbat, în 1978

 

Reinhold a revenit pe Nanga Parbat în 1971 pentru a recupera trupul fratelui său, dar nu a reușit să-l găsească. În total, Messner a urcat de cinci ori pe Nanga Parbat, doar în 1970 și 1978 izbutind să ajungă până în vârf.

Expediția tragică din 1970 a avut drept consecință ani de procese între Messner și ceilalți membri ai expediției – ultima „replică” s-a înregistrat în 2001. În 2006, un neobișnuit val de căldură abătut asupra masivului Himalaya a scos la iveală trupul lui Gunther Messner, la 35 de ani după decesul acestuia.

În 1978, Reinhold Messner și Peter Habeler deveneau primii alpiniști din lume care reușeau să escaladeze Everestul fără supliment de oxigen. Doi ani mai târziu, Messner a urcat din nou pe acoperișul lumii, de data aceasta singur și tot fără oxigen.

Everest, 1978. Reinhold Messner și Peter Habeler

 

Până în 1986, impetuosul și tenacele alpinist și-a trecut în palmares toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din Himalaya, fiind cel dintâi care a reușit această performanță.

În paralel cu expedițiile care i-au purtat pașii pe munți de altitudini mai modeste, alpinistul și-a încercat șansa și ca globetrotter. Mereu dornic să-și testeze limitele, Messner a fost primul om care a traversat Antarctica pe schiuri în stilu-i caracteristic, cu minimum de echipament. A repetat experiența în Groenlanda, după care a traversat singur, pe jos, deșertul Gobi, într-o expediție de peste 2.000 km care a avut loc în 2004. Reinhold Messner avea atunci 60 de ani.

În Guinness Book of Records, Reinhold Messner deține nu mai puțin de nouă recorduri în premieră mondială, cunoscute și sub numele de „recorduri istorice”, care nu pot fi doborâte.

Un interviu în exclusivitate pentru revista Forbes Life.

Ați escaladat toate vârfurile montane de peste 8.000 de metri fără oxigen suplimentar. Trăim o perioadă în care tuturor ne-ar prinde bine o pereche de plămâni ca ai dvs. Condiția dvs. fizică a avut un cuvânt de spus în aceste reușite? Aveți ceva ce ceilalți alpiniști nu au?
Reinhold Messner: Sunt un om normal și capacitățile mele fizice sunt, de asemenea, normale. Am fost analizat pe toate părțile, mi-au fost studiate inima și plămânii și s-a dovedit inclusiv științific că sunt un om normal. Știam asta, dar eu fac alpinism de 70 de ani. Cred că abilitatea-cheie pentru a realiza ceea ce am realizat eu este puterea mentală. Până la urmă, ține de mintea noastră cât de departe ne putem împinge limitele. De puterea mentală depinde entuziasmul cu care atacăm un obiectiv, de ea depinde modul în care ne identificăm cu scopul pe care ni-l propunem, de ea depinde motivarea. Motivarea este ca un mușchi care trebuie antrenat pentru aventură. Eu nu sunt un alpinist în sensul clasic, eu sunt un aventurier. Eu caut aventura.

Care a fost motivația dvs., care a fost motorul acestor ascensiuni uluitoare?
Eu m-am născut în Dolomiți și părinții mei m-au dus pe munte de la vârste fragede. La cinci ani urcasem deja pe un vârf de peste 3.000 de metri. Apoi, cu frații mei – eram o familie numeroasă –, am făcut numeroase ascensiuni în Dolomiți, în special în zona masivului Geisler. La 18 ani mă număram deja printre alpiniștii reputați din Europa. Pe urmă am cunoscut alți alpiniști faimoși și am înțeles că există o ierarhie a alpiniștilor. Nu era o competiție, dar eu am avut mereu stilul meu de a urca, ritmul meu și, în general, propriul meu mod de a aborda natura.

Se poate spune că viața și activitatea dvs. reprezintă un triumf asupra naturii?
Nu, în niciun caz. Am învățat să conviețuiesc cu natura și consider că sunt parte din natură.

Dețineți numeroase recorduri și sunteți, probabil, alpinistul cu cele mai impresionante performanțe. Cum ați evitat să deveniți arogant, suficient? Cum ați evitat să ajungeți să gândiți că, orice ați face, nu vi se poate întâmpla nimic?
Sunt două perspective din care se poate manifesta aroganța. Poți deveni arogant față de camarazii tăi, față de ceilalți alpiniști, sau poți fi arogant față de munte. Dacă aroganța se manifestă față de munte, nu apuci să trăiești prea mult. Respectul meu pentru munte și pentru pericolele sale a existat dintotdeauna și nu s-a diminuat cu nimic odată cu trecerea timpului. Cu cât cuceream mai multe vârfuri, cu cât urcam mai sus, cu atât creștea și respectul meu pentru munte. Am avut însă parte de multă invidie în jurul meu. Nu am fost unul dintre cei mai buni alpiniști, nu am fost cel mai bun alpinist, am fost un alpinist care a avut șansa să facă multe lucruri. Cei din generația de dinaintea mea abia dacă aveau ocazia să meargă în Himalaya, în Anzi sau la Polul Sud, iar dacă făceau una dintre aceste expediții de două ori era o mare realizare. Costurile acestor expediții erau uriașe. Eu am avut șansa de a face peste o sută de expediții, am călătorit cu avionul din Europa spre Himalaya, în condițiile în care predecesorii mei mergeau cu vaporul. Apoi, făcând atât de multe expediții, am învățat cum să folosesc din ce în ce mai puțin echipament, fapt care s-a reflectat în scăderea costurilor. Spre finalul carierei mele, expedițiile pe care le organizam ajunseseră la o zecime din costurile celor de la început. Desigur, acesta a fost și un test al limitei până la care pot merge. Așa că am încercat, am eșuat, am încercat iar și am reușit. O treime din expedițiile mele au fost eșecuri – poate de vină a fost vremea sau a fost greșeala mea pentru că nu am fost suficient de bine pregătit. La urma urmei, însemnătatea istorică a reușitelor mele este ceea ce rămâne, ea îmi dă autoritatea pe care o am în acest domeniu. Dacă țin prelegeri sau scriu cărți – am scris vreo 80 de cărți, știți?…

O altă realizare impresionantă – știu, desigur. Din nefericire, prea puține au fost traduse în limba engleză, despre română ce să mai vorbesc…
Să știți că nu sunt cărți despre sport, sunt cărți în care mi-am exprimat emoțiile, și gândurile, și filosofiile, și lecțiile cele mai prețioase pe care le-am învățat pe munte…

Care ar fi cea mai importantă lecție pe care v-a dat-o muntele?
Sunt multe de spus aici… Am fost nevoit, poate chiar forțat să învăț anumite lucruri. Am fost forțat să trec de la o viață la alta, a trebuit să mă reinventez de câteva ori. A trebuit să renunț la escaladă pe stâncă și să devin alpinist de înaltă altitudine după ascensiunea din 1970 pe vârful Nanga Parbat, când mi-am pierdut o parte din degetele de la picioare în urma degerăturilor. Cu acest handicap nu aș mai fi putut face escaladă la nivelul la care o făceam înainte. Astfel că, la 25 de ani, m-am specializat în alpinism la mare înălțime. Și încheind această activitate, nu-i spun carieră, pentru că este o activitate, am traversat Antarctica și Groenlanda fără schiuri sau sănii trase de câini și am traversat deșertul Gobi singur, pe jos. După un accident domestic, nu am mai putut face ce visam să fac. Așa că am devenit cercetător, apoi am construit un muzeu și am avut un mandat de parlamentar în Parlamentul Europei. Acum fac filme, iar anul acesta, după ce se va încheia pandemia, voi începe un tur în jurul lumii, în care voi prezenta experiența mea în materie de escaladă și alpinism unor comunități care sunt interesate de asta. În momentul de față, alpinismul trece printr-o schimbare profundă. Alpinismul devine din ce în ce mai mult un sport, nu mai e aventură.

1978, pe vârful Everest.

 

Ați făcut nenumărate ascensiuni de unul singur, ați traversat deșertul Gobi, singur, pe jos… Preferați singurătatea.
N-aș zice că e tocmai exact. Prefer să am un partener. În cele mai multe dintre ascensiunile pe care le-am făcut în Himalaya sau în Alpi, și apoi în expedițiile din deșert, am avut parteneri. Eu însă sunt adeptul stilului alpin, al ascensiunii cu minimum de echipament, ceea ce poate fi dificil pentru eventualii camarazi de expediție. Dar în toate etapele vieții și carierei mele am încercat mereu să fac singur ceva pentru simplul motiv că doream să-mi dovedesc întâi mie că pot face acel lucru. Dacă ai un partener într-o astfel de expediție, împarți totul cu el, efortul, expunerea, frica… Am făcut câteva ascensiuni solitare în Alpi, câteva în Himalaya și am traversat deșertul Gobi singur, la finalul carierei mele de aventurier extrem.

Singur, pe jos, și fără șapte degete de la picioare.
Așa este, sunt un invalid, dar nu m-am folosit niciodată de acest fapt ca scuză pentru a nu face ceva. Am traversat deșertul Gobi la 60 de ani. Nu a fost ușor. A fost o ultimă șansă, dacă pot spune așa. Îmbătrâneam și, dacă nu făceam acea expediție atunci, mai târziu nu aș mai fi putut s-o fac.

Ați vorbit despre frică mai devreme. Ce înseamnă frica pentru un explorator de talia dvs.?
Frica se manifestă înaintea unei aventuri, înainte să pornești într-o expediție. Cu multe luni sau săptămâni înainte. După ce ai pornit la drum, teama se diminuează. E mai mult o îndoială. Îți spui că se poate întâmpla un lucru sau altul, că aici sau dincolo poate apărea o problemă, că poate echipamentul nu rezistă și ce te faci… Cunoscând riscurile la care te expui într-o aventură, e normal ca teama să se manifeste. Poate că nu ești sigur că dispui de abilitățile necesare pentru a depăși aceste riscuri. Și dacă nu cunoști riscurile și pericolele care pot apărea, e ca și cum ai orbecăi în întuneric. Teama este parte a activității noastre, este un sentiment pozitiv și foarte puternic, este o consecință a instinctului de conservare, care îți fixează niște limite: până aici, nici un pas mai departe.

Everest, 1978

 

Aveți 76 de ani. Vârsta vă constrânge să limitați activitățile care vă plac. Cum vă împăcați cu trecerea timpului?
Nu am nicio problemă cu faptul că am 76 de ani și sper să o mai țin așa măcar câțiva ani. Probabil după ce voi trece de 80 de ani nu va mai fi la fel, voi resimți mai acut efectele vârstei. Dar acum, cu toată situația generată de pandemie, sunt forțat, ca toată lumea, să stau acasă. Respect regulile, la fel ca ceilalți, fiindcă numai împreună putem depăși criza sanitară. Anul trecut am fost forțat să trăiesc ca un pensionar. Nu am mai trăit așa ceva, pentru mine e ceva cu totul nou – mă simt ca și cum aș fi ieșit la pensie. Înainte să izbucnească pandemia, eram în Asia, am fost în Bhutan și Nepal, unde sper să deschidem un muzeu pentru șerpași și exploratori. Apoi am mers în munții din Etiopia și am studiat câteva zone deosebit de frumoase și stilul de viață al oamenilor de acolo. Și când m-am întors acasă, am intrat în carantină și de atunci duc viața unui bătrân. Sper ca la sfârșitul acestei ierni (discuția a avut loc în decembrie 2020 – n.r.) să termin un film la care lucrez.

Apropo de filme, sunt convins că ați văzut „Șapte ani în Tibet”, film făcut după cartea alpinistului Heinrich Harrer. Un alpinist ambițios și solitar – ca și dvs.
L-am cunoscut personal pe Heinrich Harrer și pot să spun că a fost un nazist. Nu am dreptul să-l judec, dar asta este o problemă. Știu că în expediția în Nanga Parbat, din 1939, liderului expediției i s-a pus în vedere de către Himmler însuși că, dacă nu-l ia pe Harrer cu el, nu i se va permite să părăsească Germania. Harrer nu era cel mai bun alpinist din acel grup, Peter Aufschnaiter era cel mai bun, dar el era foarte energic. Începutul războiului i-a găsit în Nepal, unde englezii i-au prins și i-au închis într-un lagăr. De acolo, Harrer și Aufschnaiter au evadat și au reușit să treacă granița în Tibet, unde au rămas vreme îndelungată. Este una dintre cele mai frumoase aventuri. Apoi au venit chinezii și au distrus Tibetul și cultura tibetană. Harrer se remarcase în 1937 ca unul dintre cei patru alpiniști care au escaladat versantul nordic al muntelui Eiger (3.967 metri, în Alpii Elvețieni, n.r.), într-o expediție condusă de Adler Heckmair. Pot spune că mă asemăn mai mult cu Heckmair decât cu Harrer.

În 2020 s-au împlinit 50 de ani de la prima ascensiune pe care ați făcut-o pe Nanga Parbat cu fratele dvs. mai mic, Gunther. El a murit pe munte și dvs. ați fost acuzat de moartea lui. A fost probabil cel mai dificil moment al carierei și vieții dvs.
Categoric a fost cel mai dificil moment. Și nu a fost doar un moment, a fost o lungă perioadă în care mi s-au adus o mulțime de acuzații bizare. Termin acum un film despre acea expediție, va fi difuzat pe canalul Arte anul acesta – este povestea acelei tragedii. La acel moment, am avut de luat o decizie. Familia, frații mei, părinții și prietenii mi-au spus să renunț la ascensiuni și să-mi termin studiile. Să duc o viață normală. Trebuia să decid dacă vreau să fiu un cetățean normal sau să-mi urmez visul. Pentru că pe Nanga Parbat eu și fratele meu, Gunther, am stabilit că vom continua cu alte ascensiuni. Plănuiam alte expediții în care să mergem împreună. Însă acea expediție s-a terminat prost, Gunther a murit, eu mi-am pierdut șapte degete de la picioare din cauza degerăturilor și am stat patru luni în spital. Însă în primăvara lui 1971 am decis să continui. Nu mai puteam face escaladă, aveam să mă specializez în ascensiuni la mare altitudine. Am învățat pe Nanga Parbat deosebirea dintre cele două și în câțiva ani am schimbat complet modul în care sunt abordați munții foarte înalți.

Din documentarele pe care le-am văzut am înțeles că, dincolo de 8.000 de metri, în așa-numita zonă a morții, un alpinist care are probleme nu poate fi ajutat fiindcă cei care l-ar ajuta și-ar pune în pericol propria viață.
La mare altitudine nu poți căra pe cineva de unul singur. Dacă sunt mai mulți, șansele sporesc. Astăzi, în Nepal există elicoptere care pot zbura până la 6.000-7.000 de metri altitudine, deci șansele de salvare sunt și mai mari. Însă acum 50 de ani era imposibil să cobori pe cineva de la o altitudine de peste 8.000 de metri. Doar cu propriile puteri este cu neputință, iar cine spune altceva minte.

Haideți să vorbim despre viața de după aventuri. Ați fost căsătorit de trei ori, aveți patru copii. Cum se împacă viața de familie cu pasiunea dvs.?
Dacă privești prin prisma a ceea ce fac, eu sunt un aventurier extrem. Și e o ocupație legală, nu mă poate nimeni forța să stau acasă.
Din punct de vedere social însă, este o ocupație foarte egocentrică. Și foarte solicitantă mental pentru familia mea. Pentru că în fiecare expediție în care plecam exista un risc foarte mare să nu mă mai întorc. Mi-am riscat viața de foarte multe ori, fără să-mi doresc neapărat asta. Plecam sperând că voi avea noroc și că nu voi face acele greșeli care să mă împiedice să mă întorc acasă. Am avut prieteni care erau mai buni decât mine, mai experimentați, și totuși au murit. În ultimii trei ani, comunitatea montaniarzilor a pierdut cinci dintre cei mai buni alpiniști ai timpurilor noastre. Fără îndoială, alpinismul este o activitate periculoasă. Dacă mai e și o familie care te așteaptă acasă, e cu atât mai greu pentru fiecare parte. Acestea fiind spuse, nu pot recomanda cuiva să nu se apuce de alpinism, sau, dacă face asta, să nu-și întemeieze o familie. Eu am făcut-o și am încercat să fiu un tată bun pentru copiii mei și să-i încurajez să facă ce-și doresc. Așa am reușit să-mi îmbogățesc viața. Sunt cuceritorul inutilului, dar reușesc să ofer lucruri prin ceea ce fac.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii