Atelierul lui Dorit Levinstein este ca o milonga argentiniană, unde oamenii se întâlnesc și se înlănțuiesc în cel mai capricios și pătimaș dans – tangoul. Din acest atelier au ieșit „La Cumparsita”, „Dansatorii lui Renoir”, „Tango Red & Black”, dar și portretele lui Woody Allen, Marilyn, Elvis, Frida, ale celor patru Beatles traversând o Abbey Road imaginară, o altă Venus botticelliană, zeci de animale fantastice. În spatele acestei creații bogate stă o formație îndelungată: Dorit Levinstein a studiat designul grafic la Technion School of Technology (Haifa), sculptura și pictura la Avni Institute of Art and Design (Tel Aviv), la care a și predat ulterior.
Care dintre următoarele lucruri este cel mai important pentru tine – căutarea frumuseții, a sensului sau a fericirii?
Fără niciun dubiu, a sensului – adică a adevărului, sarea și piperul vieții. Disprețuiesc minciuna și superficialitatea. Frumusețea vine de la sine, nu-i nevoie să o cauți.
Lucrările tale de sculptură radiază o bucurie irezistibilă datorită formelor sinuoase și cromaticii lor bogate. Care este perspectiva ta asupra frumosului și cum arată procesul de creație ce decurge din ea?
Îmi creez arta pornind de la experiențele și perspectivele mele, ce reflectă atitudinea mea în raport cu lucrurile. Felul în care interpretez culoarea exprimă viziunea mea asupra frumuseții reale. Așa îmi și încep procesul artistic. Mai întâi desenez forma obiectului „în spațiu”. Apoi, după această conturare tridimensională, intervine culoarea, care spune o altă poveste, cu ajutorul detaliilor și modelelor secundare.
Multe dintre lucrările tale devin expresia artei dansului. Ce anume te atrage către formele curgătoare, către ideea de mișcare și către dispunerea culorii în tipare ce creează ritm?
Mă gândesc că dansez și formele în mișcare iau naștere înainte de a le contura ca atare. Cred că senzația de mișcare se naște de la sine, ca de altfel tot restul.
Cauți adesea inspirație în capodopere ale istoriei artei, dar și în imagini foarte cunoscute ale trecutului mai recent – de pildă, aceea cu cei patru Beatles traversând Abbey Road. Dacă ți-ar fi fost dat să alegi un alt secol în care să trăiești, care ar fi fost acela?
Sunt formată la școala culturii apusene, în principal europeană și americană. Felul cum văd eu lumea se datorează mult istoriei, muzeelor, filmelor celebre, muzicii etc. Acum câțiva ani, am început să învăț mai multe despre cultura asiatică, iar acum cunosc și mă bucur de idei noi pe care le datorez altor mari maeștri. Dincolo de asta, înainte de a fi artistă, eu sunt femeie. E foarte greu să fac abstracție de felul în care au fost tratate femeile în trecut (chiar până în trecutul recent). Dar cum lucrurile s-au schimbat, sunt foarte recunoscătoare să trăiesc într-un timp în care artistele sunt apreciate mai mult.
Mulți consideră că arta contemporană e prea stranie și prea greu de înțeles. Ce le-ai spune acestora pentru a-i determina să accepte și să îmbrățișeze întreaga complexitate a artelor contemporane?
Arta contemporană necesită adesea explicații. Și totuși, chiar și după ce li se oferă explicații, unii, altfel oameni foarte inteligenți, tot nu o înțeleg. Cred că este nedrept ca arta să rămână apanajul câtorva „intelectuali”. Ea trebuie propagată către toți, altfel nu-și îndeplinește misiunea.
E loc pentru orice tip de manifestare în artă, în opinia ta?
Da, este loc, atâta vreme cât nu rănește viețile oamenilor, cât nu rănește animale.
Care a fost tema cea mai grea pe care ai explorat-o ca artistă?
Fiecare proiect vine cu provocarea lui. Studying the Masters (Cercetându-i pe maeștri) m-a făcut să mă simt o intrusă curioasă care încearcă să afle ce se ascunde în spatele picturilor aflate în atelierele maeștrilor. Recrearea unor imagini celebre a presupus curaj din partea mea. Apoi colecția Cacti (Cactuși) a constituit o modalitate prin care mi-am exprimat sentimentele adevărate trăite într-o perioadă foarte încercată.
Cât de riscant este să faci mereu ceea ce îți este la îndemână? Care a fost cea mai recentă explorare a ta în afara zonei pe care o cunoști bine?
În ce mă privește, e un lucru foarte riscant să rămân în zona de confort. Mai rău, aș zice, mă duce spre un soi de plictiseală foarte apropiată de ce aș numi „moarte mentală”. Eu trebuie să schimb mereu câte ceva în jurul meu și să găsesc noi subiecte de interes și de studiu.
Ai regretat vreodată că ai acceptat un proiect?
Nu. Nu mi s-a întâmplat să regret nimic din ce am făcut, mai ales atunci când a fost vorba despre un subiect ciudat sau neașteptat. Învăț mereu alte lucruri și tehnici și explorez noi perspective.
Care a fost cel mai autentic adevăr spus despre creația ta? Și cine l-a spus?
Un om pe care nu-l cunoșteam deloc mi-a zis că, pentru a fi înțelese, trebuie să dansezi cu sculpturile mele, nu doar să le privești.
