Tatăl Olgăi a fost pictor, mama – profesoară de muzică, iar sora ei este pianistă – un arbore genealogic menit să servească drept dovadă clară a ADN-ului creativ pe care Olga l-a moștenit. A urmat cursurile Liceului „Nicolae Tonitza“, dezvoltându-și un simț estetic atât de necesar meseriei pe care și-a ales-o. „M-am îndrăgostit de fotografie la 17 ani“ își începe Olga povestea. Mă așez mai bine pe scaun, comandăm ceaiurile reci și o invit să continue. „Îmi aduc aminte că prin clasa a X-a sufeream că aveam colegi mai talentați decât mine; eram bună la grafică și la desen, dar nu eram cea mai bună și căutam acel mediu în care să excelez și pe care să-l stăpânesc întru totul.“
Olga se raporta mereu la un nivel mai înalt, se compara cu cei mai buni, avea nevoie de răspunsuri – voia să descopere acel lucru pentru care să se trezească dimineața și căruia să i se dedice. „Marea mea revelație a fost la 17 ani când, având întâlnire cu o prietenă și ajungând mai devreme cu aproape o oră, am intrat într-o expoziție cu fotografii de presă, câștigătoare ale Premiului Pulizer. Am ieșit mută din acel spațiu pentru că mi-am dat seama cât de important este mesajul pe care îl poate transmite o imagine. Așa mi-am dat seama că îmi doream să fiu fotoreporter. Mă și vedeam în Nigeria acoperind subiecte despre copii subnutriți.“
Din acest punct, toate acțiunile Olgăi au servit obiectivului ei de a ajunge fotoreporter, ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp. „Am avut tot felul de joburi mici, n-am dat imediat la facultate, pentru că voiam să fiu independentă, să îmi câștig singură existența.“ A început prin a lucra în redacția unui ziar național timp de trei ani, apoi s-a mutat în redacția unei alte publicații, loc în care l-a cunoscut, pe internet, pe cel care avea să-i devină, până la sfârșitul anului, soț. „Nimeni nu avea acasă internet pe vremea aceea, așa că, lucrând foarte mult de la birou, stăteam foarte mult pe net și vorbeam cu oameni din toate colțurile lumii, ceea ce mă fascina. Eram atât de acaparată de munca mea, încât stăteam și noaptea la birou. Și așa am început să vorbesc, la 23 de ani, cu Mike din Seattle.“
În scurt timp, discuțiile au trecut de la subiectul tehnicilor fotografice la abordări mai personale. Mike era freelancer, art director pasionat de fotografie, iar pentru că se apropiau Sărbătorile de Iarnă, Olga l-a invitat în România, Mike a venit și în doar câteva zile au hotărât să se căsătorească. Matthew a apărut pe lume acum aproape 15 ani, ceea ce a determinat-o pe Olga să decidă să se mute în SUA, unde îi putea oferi copilului o viață mai bună. În alți trei ani, devenea mama celui de-al doilea copil, J.J., însă la doar câteva luni, Olga a divorțat, părăsindu-l pe Mike, care a încetat să le mai trimită bani. Peste noapte, Olga s-a trezit fără nicio sursă de venit. „Ceea ce a fost un lucru extrem de bun. Și îți spun și de ce: pentru că până când nu ești pus în situația de a nu avea de ales și în care trebuie să dai totul din tine ca să supraviețuiești, nu cunoști acea motivație interioară. De mine depindeau doi copii, eram singura lor sursă de viață, așa că a fost nevoie să mă mobilizez repede.“
Citește și ADN-ul unei învingătoare
Așa a început Olga să fotografieze copiii din cartier și, într-o lună, și-a pus singură pe picioare un site, unde își prezenta portofoliul și adăuga anunțuri pentru ședințe foto. „În câteva luni, începeam să văd primele rezultate. Însă într-o zi am venit acasă și am găsit lacătul pus de bancă pe ușă. Printr-o minune cerească am găsit studioul foto, unde m-am mutat chiar în acea zi. Într-un an jumătate eram cel mai bun fotograf de nunți din Wisconsin și în doi ani produceam mai mulți bani decât știam ce să fac cu ei.“
Îi place în State și se simte în elementul ei pentru că acolo oamenii sunt mai relaxați, comunică mai bine și sunt veseli. Hotărârea de a se muta în România a venit imediat cum și-a reîntâlnit iubirea din liceu. Sebastian i-a fost aproape într-un moment greu și flacăra aprinsă în urmă cu mulți ani s-a reaprins acum aproape doi ani. „Aveam o viață idilică, trăiam într-o vilă pe malul lacului Michigan, aveam 11 fotografi care lucrau pentru mine și mă concentram mai mult pe nunțile de destinație pentru că îmi plăcea să călătoresc.“ Dar ceva lipsea și era de găsit doar în România. Așa că decizia Olgăi și a lui Sebi de a se muta împreună, alături de cei doi băieți, în România, a venit de la sine. Olga se întoarce în SUA în fiecare an, în sezonul nunților, petrecându-și două luni aici, două luni acolo și încercând să-și comprime cât mai bine timpul.
Matthew și J.J. învață la Mark Twain School și au început să învețe româna, s-au adaptat foarte bine în România și nu mai vor să se întoarcă în SUA. Iar „acasă“ mă face să înțeleg și de ce. Casa în care locuiesc se află în marginea de nord a Bucureștiului și pare decupată dintr-o carte cu povești pentru copii. „Casa este doar închiriată și, deși am decorat-o și noi, multe elemente au venit odată cu ea. E foarte diferită de tot ce se găsește în jur, iar construcția în stil mediteraneean îi oferă un aer foarte special.“
Într-adevăr, casa Olgăi reprezintă o îmbinare între tradiție și minimalism, între influențele nordice și cele autentic românești, emanând liniște și relaxare, dar invitând în același timp la joacă și la creație, de orice fel. Pianina din lemn împarte de minune același spațiu cu șemineul adormit, în vreme ce bateria, chitarele și acordeonul povestesc câte ceva despre iubirea tuturor pentru muzică, iar plantele verzi completează de minune toate spațiile lăsate libere.
Citește și Hygge, arta de a trăi frumos
Olga își dorește să deschidă casa pentru workshopuri, care se pot ține pe terasă, pentru lecții de yoga sau pentru seminarii de muzică (pentru că Sebi e îndrăgostit de această artă). Până acum, spațiul a fost închiriat pentru reclame, pentru ședințe foto, spoturi publicitare și altele asemenea. Discuția noastră ajunge în sfera designului, iar Olga îmi mărturisește planurile pentru a-și crea și propriile genți foto, pentru care lucrează alături de o prietenă care este designer de accesorii în Canada. Au găsit deja un atelier din Transilvania unde muncesc artizani români și unde Olga își dorește să producă „cea mai frumoasă geantă foto pentru femeile din întreaga lume“.
Când îmi termin întrebările și ne apropiem de sfârșitul interviului, Olga rămâne pe gânduri și-mi spune că cel mai important lucru în viață este să te simți norocos, să descoperi acele lucruri care te fac să vibrezi. Dau din cap, în semn de aprobare. „Am și eu propriile mele bătălii, dar în esență suntem norocoși, eu așa mă simt.“ Și eu mă simt norocoasă că am ocazia să întâlnesc oameni ca tine, Olga!
