Cautare




, Redactor

Reporter în căutare de oameni și povești.

Artă & Cultură |
|

Aventurile unui francez în România

Din întâmplare sau nu, depinde dacă credeți în jocurile sorții, francezul Grégory Rateau a ajuns acum patru ani în România. Cartea sa, „Hoinar prin România”, apărută la editura Polirom, invită cititorii să descopere o țară mai puțin cunoscută, după cum spune Rateau, prin ochii unui călător care, de fapt, se caută pe sine.
Credit Maxime Moindrot

În România, Rateau și-a dat seama că scrisul îi este singura vocație. Mi-am făcut licența despre un american venit în țară pentru a-și da doctoratul în etnomuzicologie românească.  L-am invitat pe Grégory Rateau la dialog și din curiozitatea de a înțelege de ce România le trezește străinilor o anumită fascinație. Am aflat mai mult decât atât și m-am delectat cu o discuție savuroasă despre scriitori, literatură și călătorii.

Cum ai decis să te muți în România?

Este o poveste lungă… Ca să fiu scurt, am ajuns aici pentru a filma câteva documentare despre România, dar proiectul nu s-a realizat. Cu toate acestea, am decis să mai stau ca să explorez țara, să mă apropii de natură și să trăiesc într-un alt ritm, departe de agitația și tensiunile din Paris. Aveam nevoie și de puțină izolare pentru a putea să-mi hrănesc pasiunea: scrisul. Am descoperit un alt mod de viață și am întâlnit oameni care m-au făcut să-mi doresc să rămân.

Ești redactor-șef la publicația on-line LePetitJournal.com Bucarest. Ce înseamnă să faci jurnalism francofon în România?

Ei bine, nu pot face generalizări despre acest domeniu pentru că nu sunt jurnalist de meserie. O fac din dorința de a-i ajuta și pe alții să descopere această țară necunoscută și încerc să-i scot în evidență pe cei care depun eforturi să o ducă în direcția corectă. Am înțeles rapid că românii care locuiesc în străinătate vor fi primii noștri cititori, iar asta a dat un sens misiunii mele: acela de a pune reflectorul pe microevenimentele de aici și de a valorifica cultura românească în toate aspectele ei (culturale, economice, turistice, gastronomice). Astfel, oamenii care trăiesc în exil pot fi mândri de originile lor, în ciuda problemelor politice și economice ale României.

De ce crezi că România exercită un soi de fascinație asupra străinilor?

După cum am spus, România este un pic necunoscută, ca să nu mai vorbim de toate lucrurile deloc bazate pe fapte care pot fi transmise despre români de presa străină. Așadar, totul se poate descoperi aici. Despre asta vorbește și cartea mea, „Hoinar prin România”: primele percepții, căutarea sinelui, a identității prin călătorie. Ce poate aprecia un străin? Generozitatea incredibilă a oamenilor, modul de trai la țară, faptul că aici ne simțim în siguranță, plăcerea de a vedea peisaje frumoase și extrem de diverse, ferite de turismul de masă, descoperirea unor orașe precum Cluj, Sibiu sau Timișoara, al căror stil arhitectural este influențat în mare măsură de cel din alte țări europene. Ca să nu mai vorbim de Dunăre, de natura de acolo, de tradițiile și gastronomia sa. Toate acestea ne aduc la răscrucea dintre Est și Vest.

Ce ai aflat despre tine de când locuiești aici?

Am descoperit că pot să încep de la zero fără să mă neg pe mine, că pot fi împăcat cu trecutul și că-mi pot gestiona anxietatea în ceea ce privește viitorul. Mi-am dat seama, în sfârșit, că scrisul este ceea ce vreau să fac cu viața mea, iar pentru asta a trebuit să-mi fac ordine în activitățile de zi cu zi. Trăind departe de universul meu, de relațiile din trecut și de familie, cel mai mult mi-am dezvoltat autodisciplina. România m-a primit cu brațele deschise, cititorii m-au încurajat cu o asemenea fraternitate care m-a ajutat să lupt în continuare, să încerc să dau tot ce e mai bun din mine. Tocmai m-am întors dintr-un turneu literar, care a început în București și a trecut prin Timișoara și Cluj, cu sprjinul Institutelor Franceze. Librăriile m-au găzduit, oamenii și-au exprimat recunoștința, spunând că au redescoperit România prin descrierile mele. De la Knut Hamsun până la Jack London sau Panait Istrati, această incursiune este, de asemenea, o plimbare literară, pe un drum deja bătătorit, care încearcă să-i onoreze.

Și acum, după patru ani petrecuți în România, cum îți privești propria țară?

Cu o anumită distanță și într-un mod mai puțin pasional. Acesta este unul dintre motivele pentru care am plecat, pentru a mă calma un pic, pentru a reacționa cu mai puțină furie la unele dintre inechități sau la ipocrizia care cred că nu face cinste țării mele natale. Acum, relativizez mai mult, mi-am păstrat convingerile, dar nu încerc să le impun altora sau să raportez întotdeauna totul la propria mea cultură.

Cum ar trebui să fie adevăratul călător?

Nu există nicio regulă, dar eu cred că este necesar să fii deschis și să mergi spre ceilalți, spre alte culturi, fiindcă, până la urmă, mergi către sinele tău. În opinia mea, literatura oferă aceeași cale; unii scriitori se ascund inteligent în spatele poveștilor sau ale personajelor, dar vorbesc, de fapt, despre ei înșiși, spun ceva despre cine sunt sau cine vor să fie, prin filtrul poetic al subiectivității lor. De aceea, cred că toate acțiunile literare serioase sunt, direct sau indirect, autobiografice. Indiferent dacă se face cu un rucsac, cu un stilou sau cu ambele, o călătorie este introspectivă.

Grégory Rateau este scriitor și călător sau călător și scriitor? Nu știu care stare este mai importantă pentru tine. Sau simți că ai găsit un echilibru între ele?

Îmi place să călătoresc, o fac din pasiune și ca să respir, dar nu am vocație pentru călătorie. Scrisul este singura mea vocație, pe care o exersez în fiecare zi, atunci când sunt suficient de disciplinat. Scrisul propune o călătorie imobilă în contradicție cu dinamismul călătorului. Când am mers în Nepal, am adunat o mulțime de imagini, dar odată întors în fața paginii goale, povestea mea a căpătat culori noi, realitatea a fost transfigurată. De aceea nu îmi place această opoziție între realitate și ficțiune; a crea, în esență, înseamnă a inventa sau a reinventa. Ne hrănim sau nu cu elemente realiste, dar singura noastră limită este propria imaginație.

Ai vreun scriitor român preferat? Dacă răspunsul este da, mi-ar plăcea să-mi spui de ce.

Da, sunt un fan absolut al scriitorului român de limbă franceză Panait Istrati. Îi apreciez, de asemenea, pe Max Blecher și Mircea Cărtărescu. Istrati este ca un frate. Mi-ar plăcea să călătoresc alături de el, să-i devin prietenul pe care l-a căutat cu disperare în întreaga lume. Povestitorul acesta mă emoționează pentru că relația sa cu natura și cu prietenia – în opinia mea, nu are niciun echivalent în peisajul literar mondial. La Blecher și la Cărtărescu, călătoria lor este, în primul rând, interioară. Blecher a fost paralizat, iar scrisul l-a salvat din inerția sa. Rezonez cu Bucureștiul pe care îl descrie Cărtărescu pentru că devine un fel de creatură în continuă schimbare, prinsă între amintirile din copilărie, visurile sale și realitatea care, aparent, conspiră împotriva lui și pe care încearcă să o îndrepte prin puterea poeziei.

România este doar o etapă din viața ta sau deja a devenit acasă?

România este acasă pentru mine. Am întâlnit o a doua familie aici, iar asta se datorează prietenului meu Gigi și soției sale, Rodi, dar și părinților logodnicei mele.

Crezi că într-o zi vei putea să-ți scrii cărțile în limba română?

Nu cred, îmi pare rău. Cercetările mele stilistice vor trece întotdeauna prin filtrul limbii materne, chiar dacă îl respect pe Istrati pentru cât de mult a suferit, scriindu-și cărțile în franceză.

Hai să-i facem pe cititorii tăi curioși. Dă-mi câteva detalii despre următorul tău roman.

Romanul, pentru că va fi primul meu roman, în sensul în care vânzătorilor de carte așa le place să îl încadreze, va avea ca fundal Libanul, în special orașul Tripoli. Îl vom urma pe Arthur, un tânăr cineast francez ajuns cu prietena sa româno-libaneză, Ana, în mijlocul unui conflict, dornic să realizeze un film despre tineretul libanez. Soarele va agrava toate tensiunile, iar interdicțiile vor afecta cuplul. Este o țară prinsă mereu între două focuri. Mai multe etnii și religii coexistă, iar libanezii sunt condamnați veșnic să trăiască, în mijlocul acestui haos, de parcă nimic nu s-ar întâmpla. Romanul va fi publicat în februarie 2020 de editura Maurice Nadeau, cea care i-a descoperit pe Max Blecher sau Henry Miller.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii