Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător. Recunoștința implică arătarea aprecierii pentru lucruri, situații, oamenii din viață care sunt importanți și valoroși pentru tine. Acordarea unui moment pentru a-ți arăta recunoștința, zilnic, îți poate stimula starea de spirit, te poate ajuta să privești pozitiv toate provocările.

„Rugăciunea corectă nu este rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de recunoștință.” Deși este corect, dar ușor să simți un val de bucurie după ce ai câștigat un premiu sau ai primit o promovare la locul de muncă, recunoștința se extinde însă la lucrurile mai mici din viață (zâmbetul copilului tău, o scurtă discuție cu un prieten, un gest amabil din partea unui străin, mirosul ierbii proaspăt tăiate sau primii fulgi de nea etc.), care sunt fie luate de la sine înțeles, fie trecute cu vederea.

Recunoștința poate fi mai grea sau mai ușoară pentru unii dintre noi. Vestea bună este că toate cercetările sugerează că putem fi capabili să ne antrenăm să devenim mai recunoscători și pentru asta putem fi, realmente, recunoscători. Vom obține cele mai mari beneficii pentru sănătate atunci când aceasta devine parte a obiceiurilor noastre cotidiene și face parte din procesul de gândire. Până și alocarea unei clipe pe parcursul unei zile pentru a acorda prioritate acestui lucru este benefică. A-ți lua timp pentru a fi recunoscător reduce depresia. Depresia este mai complicată decât să te simți trist. Poate implica un sentiment profund de disperare și deznădejde care te face să te simți obosit, gol, izolat. Oamenii cu o mentalitate recunoscătoare au o satisfacție mai mare față de viață, au relații interpersonale mai puternice și o stimă de sine mai ridicată. Când exersezi recunoștința, îți îndepărtezi gândurile de la emoțiile negative și de la senzațiile incomode. În loc să te concentrezi pe ghinionul de a avea o problemă tehnică la mașină, de exemplu, ia în considerare modul în care munca ta a făcut posibilă plata reparațiilor. Recunoașterea recunoștinței scade stresul. Rezultatul pe termen scurt este o reducere a anxietății și o îmbunătățire a dispoziției. Pe termen lung, exersarea regulată a recunoștinței instituie o stare de bine permanentă, îmbunătățind sănătatea mintală. Recunoștința singură nu poate fi o rețetă pentru sănătatea ta psihică, însă poate fi o parte a unui tratament eficient, de mai lungă durată.

Abordarea vieții cu o mentalitate mai pozitivă poate face mai mult decât îmbunătățirea unei stări de spirit. Beneficiile vin în cascadă și în alte sfere ale vieții tale. Vei dormi mai bine. Există cercetări care leagă creșterea recunoștinței cu un somn de calitate superioară și/sau mai puține tulburări de somn. Privind lumea cu un sentiment de recunoștință, poți schimba modul în care te gândești la propria persoană. Crește stima de sine. Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător. Recunoștința te ajută să te concentrezi mai ușor și îți poate îmbunătăți rezistența emoțională. Vei începe să vezi provocările, mai degrabă ca oportunități decât ca obstacole. Dacă dorești să crești autocontrolul și să reduci impulsivitatea, exersează recunoștința. Există o potențială legătură între acest lucru și dezvoltarea altor virtuți. În plus, oamenii care își exprimă în mod regulat recunoștința sunt mai răbdători. Recunoștința are potențialul de a îmbunătăți calitatea relațiilor tale, deschizând ușa de perspectivă, pentru interacțiuni mai pozitive. Exprimă-ți recunoștința pentru lucrul bine făcut. Oamenii de calitate dau rezultate extraordinare când se simt apreciați.

Factorii generali de stres din viața de zi cu zi pot fi atât de mari încât îți este greu să vezi binecuvântările din jurul tău. S-ar putea să vrei să te simți recunoscător pentru că ai un loc unde să locuiești, dar stresul de a ține pasul cu facturile este întotdeauna în prim-planul minții tale. Invidia și materialismul sunt alți factori care blochează recunoștința. Materialiștii sunt mai puțin fericiți, în parte pentru că le este mai greu să fie recunoscători pentru ceea ce au. Narcisismul pare a fi un alt inhibitor puternic al recunoștinței, pentru că acest tip de persoane nici măcar nu observă că au primit un „cadou”, ei cred că au dreptul din oficiu la acest beneficiu. Pentru unii, pozitivitatea este adesea greu de găsit. Cu toate acestea, chiar și în cele mai proaste zile, dacă te uiți suficient de bine și atent în tine și de jur împrejur, poți găsi de obicei cel puțin un lucru pentru care să fii recunoscător.

Cultivarea recunoștinței nu este un lucru complicat, dar necesită efort și angajament de schimbare. A-ți aminti să încetinești ritmul vieții și să savurezi micile momente poate fi o modalitate de a cultiva recunoștința. Atinge-ți simțurile și lăsa-ți mintea să zăbovească la senzații cotidiene plăcute. Concentrează-te o clipă pe gustul unui fruct copt, proaspăt, de exemplu. Lasă soarele să îți mângâie pielea, la fel și vântul. Permite-i sunetului blând al unei muzici de fundal să îți atingă sufletul. Dacă obișnuiești să te concentrezi pe același lucru, în fiecare zi, încearcă să vezi diferit aspectele pe care le apreciezi. Meditația este un alt exercițiu „calmant” care încorporează atât atenția, cât și recunoștința și te ajută să te detașezi. Deși aceste câteva exerciții îți pot îmbunătăți starea de spirit și perspectivele, poate dura timp până acestea „vor locui” permanent în viața ta. Balzac spunea că recunoștința este memoria inimii. Nu îți pierde răbdarea. Rezultatele nu vor întârzia să apară. Transformă-ți exercițiile în mici ritualuri. În timp, vei observa că nivelul de stres scade, iar relațiile se întăresc. Apoi vei avea și mai multe motive să fii recunoscător. Dacă vrei să îți transformi viața, încearcă să fii recunoscător mereu. Vei avea o viață complet nouă.

The post Rugăciunea de recunoștință appeared first on Forbes Romania.

Este posibil să îți schimbi personalitatea sau modelele noastre de personalitate de bază sunt fixate de-a lungul vieții? Personalitatea se schimbă odată cu vârsta? Ce modelează personalitatea? Sunt genetice diferențele de personalitate? Sunt doar câteva dintre întrebările care îmi vin în minte când mă gândesc la personalitate. A mea sau a oricui altcuiva. La nivelul utilizării cotidiene, personalitatea, spune în dicționar, reprezintă acele caracteristici unice, care ne deosebesc de ceilalți, fie ele evidente în comportament, fie neexprimate comportamental, care au o oarecare durabilitate în timp și cu ajutorul cărora conduita persoanei devine relativ predictibilă.

Psihologii care au cercetat domeniul și au analizat personalități luate la distanță de zeci de ani în timpul vieții au găsit dovezi atât pentru stabilitate, cât și pentru schimbare. Dorința de a-ți schimba personalitatea nu este neobișnuită. Dacă trăsăturile de personalitate arată stabilitate în timp, personalitatea în ansamblul ei se poate schimba în legătură cu evenimentele importante din viață, din copilărie până la o vârstă mai înaintată. Freud sugera că piatra de temelie a personalității e pusă undeva în jurul vârstei de cinci ani. Va mai păstra o liceeană bună, harnică, introvertită aceleași trăsături atunci când va fi o doamnă respectabilă de 70 de ani? O bunică blândă, temperată a fost mereu așa sau s-a maturizat de-a lungul anilor și și-a schimbat trăsăturile de personalitate? Informațiile specialiștilor luate mai întâi în tinerețe și din nou peste un număr de ani au arătat creșteri ale trăsăturilor cum ar fi calmul (se consideră că este legat de stabilitatea emoțională), sensibilitatea socială (legată de agreabilitate). Cercetările recente oferă motive temeinice pentru a fi plini de speranță cu privire la posibilitățile de schimbare intenționată a personalității autodirijate. Intrarea într-o nouă relație a fost legată de specialiști de creșterea stabilității emoționale și asociată cu o creștere a stimei de sine. Ca efect al căsătoriei, apare o scădere a extroversiei, creștere pe termen scurt a satisfacției de viață, urmată de o scădere pe termen lung. Pentru anumite femei, apare o scădere a stimei de sine în timpul sarcinii. Separarea a fost legată de o scădere a stimei de sine, care s-a regăsit mai ales la finalizarea unei relații de lungă durată. Pentru divorț, cercetările au constatat scăderi ale stabilității emoționale și creșteri ale gradului de agreabilitate. Există dovezi mixte pentru legăturile dintre absolvirea unei școli și schimbarea personalității. În timp ce unii consideră că absolvirea școlii este legată de creșterea conștiinciozității, stabilitate emoțională și amabilitate, alți specialiști sunt de părere că nu impactează personalitatea cu nimic. Pentru pensionare, unele studii raportează o creștere a gradului de agreabilitate și o scădere a extroversiei, în timp ce alte studii constată o scădere a conștiinciozității.

Îți poți schimba personalitatea? Pare posibil. Cât de repede se pot schimba trăsăturile de personalitate? Depinde de… personalitate. Autodisciplina e o trăsătură care se poate schimba, deși pe termen scurt, și în două săptămâni, dacă ai motivația necesară. Ce anume oferă unei persoane un anumit set de trăsături? Trăsăturile de personalitate sunt influențate atât de genele cuiva, cât și de alți factori de dezvoltare non-genetici. Abordarea corectă și munca susținută pot duce la schimbarea trăsăturilor de personalitate în așa fel încât să nu rămânem blocați și astfel să devină imposibilă îndeplinirea obiectivelor. Interacțiunea constantă dintre genetică și mediu poate ajuta la conturarea unei personalități. S-ar putea să fii predispus genetic să fii sociabil, prietenos, o fire relaxată, însă munca într-un loc stresant să te determine să devii morocănos, încordat, iritat. Deși genetica e importantă, sunt destule studii care arată că la fel de importante sunt educația și cultura, care ne modelează personalitatea. Sunt experți care susțin că schimbarea obiceiurilor și convingerilor noastre sunt adevărata cheie a schimbării personalității. Dacă credeți că inteligența este la un nivel fix, atunci nu veți lua măsuri pentru a o provoca. Dacă sunteți de părere că ea este schimbătoare, veți depune un efort mai mare pentru a vă lărgi orizonturile.

În multe momente din viață, poți descoperi că există anumite aspecte ale personalității tale pe care ți-ai dori să le poți schimba. Obiceiul poate fi învățat. Schimbarea răspunsurilor obișnuite în timp este o altă modalitate de a-ți schimba personalitatea. Dacă ești profund convins că nu te poți schimba, atunci chiar nu te vei schimba. Dacă însă crezi că atributele tale personale sunt schimbătoare și dorești să le îmbunătățești, vei căuta soluții și vei găsi cheia potrivită pentru tine. Concentrați-vă eforturile pe voi. De cele mai multe ori, a lăuda eforturile mai degrabă decât abilitatea poate deveni o tehnică esențială. Observați trăsăturile de personalitate care vă plac la voi. Priviți în jur și analizați trăsăturile de personalitate care vă plac la ceilalți. Și gândiți-vă: „Personalitatea nu se capătă. Se cucerește”, după cum spune Dimitrie Gusti.

The post Sinteza sufletească appeared first on Forbes Romania.

Dintre toate lucrurile care diminuează calitatea relațiilor noastre, unul dintre cele mai dăunătoare este, fără îndoială, aroganța.

În DEX se spune că aroganța înseamnă o purtare obraznică și sfidătoare, atitudine de mândrie disprețuitoare, înfumurare, impertinență. Alte definiții date cuvântului arogant spun că înseamnă a se însuși pe sine în mod prezumtiv, a pretinde fără drept și a fi prea convins de propria importanță. Oamenii aroganți știu că sunt aroganți? În unele cazuri, sunt conștienți de aroganța lor, dar nu le pasă. Mai dese sunt cazurile când oamenii aroganți nu au conștiință de sine cu privire la comportamentul lor și la felul în care sunt percepuți de ceilalți. Sentimentul lor de superioritate le face dificil drumul atunci când trebuie să se evalueze obiectiv.

Mai mulți factori pot contribui la o personalitate arogantă. Stima de sine scăzută, experiențele copilăriei, lipsa de inteligență emoțională, lipsa smereniei sunt câțiva dintre cei mai importanți. Deloc surprinzător, oamenii aroganți tind să aibă probleme în menținerea relațiilor apropiate. Tendința lor de a vorbi, comporta, acționa superior îi gonește, în cele din urmă, pe ceilalți și generează resentimente. Aroganța te împiedică să înveți și să crești ca persoană. O persoană arogantă este de obicei prea ocupată să vorbească pentru a asculta. Critica constructivă este una dintre cheile creșterii personale, dar aroganța te face să nu poți accepta punctele de vedere ale celorlalți. Critica, deși incomodă, este adesea menită să te ajute să devii o persoană mai bună. Oamenii aroganți nu petrec timp examinându-și gândurile și comportamentele, deși autoreflecția este modul în care câștigi înțelepciune și duce la schimbări pozitive. Cei care sunt aroganți nu respectă și nu le pasă de ideile, sentimentele sau nevoile altora. Ei vorbesc constant despre ei înșiși, iar conversațiile revin întotdeauna asupra lor și intereselor lor. În mintea lor, ei știu mai multe, dacă nu chiar totul și sunt mai deștepți decât toți ceilalți. Ei își găsesc mereu scuze și dau vina pe alții, mai degrabă decât să accepte responsabilitatea pentru erorile sau imperfecțiunile lor. Pe scurt, aroganța este o mască a nesiguranței și a stimei de sine scăzute. Depășirea aroganței este o călătorie, totul este să fii dispus să o faci. Se poate schimba o persoană arogantă? Da, iar unele lucruri care pot ajuta includ practicarea ascultării active, acceptarea criticilor, admiterea greșelilor, aprecierea aportului altora, dezvoltarea empatiei pentru modul în care comportamentul lor îi afectează pe cei din jur. Cu toate acestea, schimbarea este dificilă, iar personalitățile arogante tind să-i reziste.

M-a întrebat cineva care e, de fapt, diferența între încredere și aroganță? Există o linie fină între ele. Încrezător este cel care are încredere în sine, este modest în ceea ce privește punctele-forte și realizările, este un jucător de echipă, își asumă responsabilitatea pentru propriile acțiuni și greșeli, îi ridică pe apropiați/colegi, manifestă o stimă de sine pozitivă. În schimb, arogantul dă o senzație de importanță de sine, se laudă cu punctele-forte și cu realizările, se concentrează pe propriile obiective și nu sprijină membrii echipei sale, transferă responsabilitatea pentru greșeli asupra altora, descurajează apropiații/colegii, se simte superior altora.

Nu te poți proteja pe deplin de aroganță, pentru că nu poți controla felul în care oamenii se comportă. Dar există câteva recomandări de care e bine să ținem cont, mai ales la locul de muncă, pentru a gestiona sau/și reduce aroganța în interiorul echipei. O persoană înțeleaptă a spus odată că atunci când oamenii îți arată pentru prima dată cine sunt, crede-i. S-ar putea să vedem comportamente despre care intuiția noastră să ne spună că sunt semne de aroganță. Trebuie să luăm în considerare aceste semnale. Câteva lucruri la care să fim atenți: candidații aroganți își pot umfla abilitățile și contribuțiile la locurile de muncă anterioare; citiți cu atenție scrisorile de intenție (Fraze de genul: „După temperament și experiență, nu veți găsi pe nimeni mai potrivit decât mine pentru această poziție” ascund o persoană arogantă). Faceți din atitudine o parte a performanței la locul de muncă. Un studiu recent arată că uneori oamenii sunt aroganți pentru că sunt de părere că experiența lor le va justifica comportamentul. Uneori, trebuie să abordăm comportamentul arogant frontal. Stabiliți discuții cu angajatul arogant și fiți specific cu privire la incidentele în care persoana a dat dovadă de aroganță. Explicați-le
cum comportamentul lor poate afecta moralul și productivitatea întregii echipe. De asemenea, arătați-i angajatului arogant cum schimbarea comportamentului său nu numai că ajută echipa, ci poate fi și benefică pentru cariera lui.

Nu este surprinzător că, atunci când aroganța apare într-o relație, aceasta poate fi un factor de blocaj pentru orice tip de conversație. Și asta, bineînțeles, pentru că partea arogantă nu va avea suficientă dorință pentru a slabi strânsoarea asupra oricărui lucru pentru care a decis că are dreptate. Aroganța poate fi uneori și o expresie a dorinței de a evita să fii controlat de alții de care te simți amenințat. În consecință, încercarea de a apela la simțul rațiunii sau al logicii lor, furnizând informații relevante care le provoacă este puțin probabil să aibă succes. Mai ales în relațiile de cuplu, cel mai adesea, cei care sunt în parteneriat cu cineva care are o predispoziție spre aroganță se confruntă cu multă frustrare și chiar furie. Și asta ca urmare a faptului că rar te simți auzit, acceptat, înțeles. Această frustrare se poate deteriora în timp și poate duce la sentimente de resemnare sau mai rău, de disperare. Dacă aceste sentimente sunt constante și de lungă durată, perspectivele de restabilire a bunăstării în relații sunt slabe sau lipsesc cu desăvârșire. Ești interesat/ă să afli cum văd eu lucrurile? Este o întrebare care poate însă să detensioneze situația și să conducă spre un da al partenerului arogant. Dacă așa va fi, aveți ocazia să vă exprimați punctul de vedere. A ajunge la un punct în care putem măcar să fim de acord că nu suntem de acord în toate privințele este un pas semnificativ în procesul de a face față aroganței. Desigur, nu există nicio garanție că partenerul tău îți va mulțumi că „l-ai luminat” prin exemplul tău, dar dacă faci tot ce poți și ce știi că este corect, vei avea confortul că, cel puțin, nu ai devenit parte a problemei. Vestea bună este că aroganța scade odată cu experiența de viață și maturitatea. Confruntarea cu greutățile și eșecurile ajută la stimularea umilinței și compasiunii. Deși nu poți forța pe cineva să se schimbe, poți alege să nu te implici sau să reacționezi la provocări. Dă întâlnire aroganței cu empatia și răbdarea. În plus, cine dintre noi nu se bucură când se salvează o relație, fie ea personală sau profesională.

The post Antidotul aroganței appeared first on Forbes Romania.

Este timpul să facem pace cu regretele noastre. În loc de noțiunea prea familiară de a trăi o viață fără regret, ce s-ar întâmpla dacă le-am îmbrățișa, dacă am folosi trecutul ca pe un ghid mai bun pentru viitor? Când o ușă se închide, se deschide o alta, dar adeseori ne uităm atât de stăruitor și de plini de regret la ușa închisă, încât nu o mai vedem pe cea deschisă special pentru noi. În Dex, în dreptul cuvântului regret scrie că este o părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte nesocotite. Regretul mai este definit și ca o emoție negativă concentrată pe credință, ca un eveniment din trecut care ar fi putut fi schimbat pentru a produce un rezultat dorit.

Regretul poate fi o emoție extrem de dureroasă. Deși sunt înrădăcinate în sentimente de dezamăgire, vinovăție, remușcare pentru lucruri care s-au întâmplat în trecut, sentimentele de regret pot avea o influență puternică asupra vieții tale prezente și viitoare. Problema este că atunci când simți regret pentru alegerile trecute sau pentru greșelile trecute, poți să ratezi bucuriile momentului actual. Privirea în urmă ne poate îndruma către o viață mai plină de sens, dacă le luăm ca pe niște lecții din care învățam ceva. Viața este plină de alegeri, așa că nu este surprinzător că oamenii simt regrete atât pentru deciziile pe care le-au luat, cât și pentru cele pe care nu le-au luat. Există câteva caracteristici ale regretului, pe care simt nevoia să le menționez: se concentrează pe trecut, este o emoție negativă, se concentrează pe aspecte ale sinelui, duce la comparații, implică autoînvinovățirea. Motivul pentru care regretul se simte atât de îngrozitor este pentru că, prin natura sa, implică faptul că există ceva ce ai fi putut face, o alegere sau o acțiune pe care ai putut să o faci, care ar fi putut să ducă la un lucru mai bun sau să fi evitat ceva neplăcut. Regretul nu înseamnă doar dorința ca evenimentele să fi mers diferit, implică, de asemenea, aspecte legate de vinovăție și autoînvinuire. Regretul este, fără îndoială, dificil de simțit.

Psihologul Daniel Pink sugerează, în cărțile lui dedicate acestui subiect, că regretul nu este doar perfect normal, ci poate fi chiar sănătos. El poate acționa ca o sursă de informații valoroase. Când este bine utilizat, el poate ghida, motiva, inspira alegerile pe care le facem în viitor. Privirea în urmă, spune el, ne poate ajuta să mergem înainte, dar numai dacă o facem corect. Regretând corect. Cum facem asta? Pink sugerează o strategie în trei părți: spre interior, spre exterior și înainte.

Priviți în interior: reformulând modul în care gândim despre regretele noastre. Practicând autocompasiunea. Priviți spre exterior: împărtășirea emoțiilor este o formă de eliberare. Putem înțelege regretul vorbind sau scriind despre el. Mergeți înainte: extrăgând o lecție din regretul nostru. Tot Pink a grupat regretele în patru tipuri diferite: fundației, morale, de conexiune și de îndrăzneală. Regretele fundației sunt regretele pentru că nu ai realizat o treabă pe care ți-ai propus-o sau ai gândit-o. Regretele morale vin atunci când conștientizezi că ai greșit. Bullyingul este un exemplu. Infidelitatea conjugală, un altul. Regretele de conexiune sunt cea mai mare categorie de regrete și sunt despre relații. Regretele de îndrăzneală sunt despre șansele, oportunitățile care nu au fost luate în considerare. Planificăm prea mult, acționăm prea puțin.

Credem că nimeni altcineva nu are regrete. Sau că dacă ar face-o, nu ar vrea să le menționeze. Așa că alegem să fim și noi așa, chiar dacă, de fapt, vrem cu disperare să vorbim despre ele, pentru că asta este și o modalitate de a ușura povara, de a le înțelege. Când oamenii sunt tineri, au un număr aproximativ egal de regrete de acțiune (ceea ce au făcut) și regrete de inacțiune (ceea ce nu au făcut). Dar, pe măsură ce îmbătrânim, regretele inacțiunii preiau controlul. Dintre toate cuvintele grele pronunțate sau scrise, cele mai triste sunt acestea: s-ar fi putut întâmpla. Deși nu poți evita regretul, există lucruri pe care le poți face pentru a minimiza aceste sentimente. Sau, și mai bine, scoateți negativitatea din aceste sentimente și transformați-le în oportunități de schimbare și creștere. Regretul poate fi și motivant. El ne poate determina să depășim greșelile trecute sau/și să luăm măsuri pentru a le corecta. Cercetările au mai descoperit că atât regretul experimentat, cât și regretul anticipat pot influența deciziile pe care le luăm în viitor. Eforturile de a evita regretele viitoare ne pot ajuta să luăm decizii mai bune. Recunoașterea și acceptarea a ceea ce simți sunt esențiale. Când te accepți pe tine însuți și ceea ce simți, ești capabil să recunoști că valoarea ta nu este definită de greșelile sau eșecurile tale. Asta nu înseamnă că nu vrei să schimbi lucrurile sau să faci mai bine. Înseamnă doar că ești capabil să recunoști că mereu înveți, te schimbi și crești. Și vorba lui John Barrymore: un om nu este prea bătrân atâta vreme cât regretele nu iau locul visurilor sale.

În realitate, s-ar putea să nu fi fost capabil să faci o alegere mai bună în trecut, pur simplu pentru că nu aveai cunoștințele și experiența pentru a prezice rezultatul. Ai făcut alegerea pe care ai făcut-o în funcție de ceea ce știai atunci, de instrumentele și informațiile pe care le aveai la dispoziție. Ori de câte ori ți se cere să faci o alegere, există o oportunitate de regret. Dar ce anume ne face pe noi, oamenii, să regretăm unele decizii și altele nu? Potrivit cercetătorilor, oportunitatea în sine joacă un rol major. Dacă decizia a ieșit din mâinile tale sau a fost în mare măsură influențată de forțele exterioare, este mai puțin probabil să regretăm ce s-a întâmplat. Motivul pentru aceasta este că procese precum disonanța cognitivă sau raționalizarea intervin pentru a minimiza în mod inconștient responsabilitatea noastră personală pentru rezultat. Atunci când avem mai multe oportunități de a ne răzgândi, este mai probabil să dorim să fi ales diferit. Ce regretă oamenii cel mai mult? Într-un studiu mai vechi, publicat în 2008, cercetătorii au analizat zonele care pot declanșa sentimentele de regret. Rezultatele au indicat că cele mai frecvente șase regrete s-au concentrat în domeniile educației, carierei, dragostei, familiei, sinelui și petrecerii timpului liber.

Regretul poate avea efecte atât fizice, cât și emoționale. Sentimentele de regret pot duce adesea la simptome fizice și psihice precum tensiunea musculară, tulburările de somn, modificări ale apetitului, dureri de cap, musculare, articulare, anxietate, depresie și stres cronic. Acceptă viața și trebuie să accepți și regretul, spunea filozoful Henri Frederic Amiel. A învăța să-ți accepți sentimentele, a te ierta pentru greșeli și a lua măsuri pentru a învăța din experiențele tale pot ajuta minimizarea multor sentimente negative asociate cu regretul. Deși s-ar putea să nu poți trăi cu adevărat viața fără regret, poți să schimbi modul în care te gândești la lucrurile pe care s-ar putea să le fi schimbat și să înveți să te concentrezi asupra momentului prezent în loc să rămâi ancorat în trecut. Regretul face parte din viață, dar nu trebuie să te preia și să te deturneze.

The post Puterea regretelor appeared first on Forbes Romania.

Nu poți avea o relație sănătoasă fără ea. Știți desigur la ce mă refer. Încredere. Și totuși, practic, toți avem în minte un scenariu în care încrederea ne-a fost zdruncinată. Cum dezvoltăm încrederea? Poate fi refăcută încrederea care a fost distrusă? Încrederea vine din ore, și zile, și săptămâni, și ani de muncă, și dedicare constante. Vine din disciplină și antrenament. O cafea într-o mână și încrederea că vom descoperi lucruri interesante în cealaltă și să pornim la drum.

Există câteva lucruri care ne ajută să construim o relație de încredere solidă. Le voi trece puțin în revistă. Scopul construirii încrederii este ca alții să creadă ce spui. Fii fidel cuvântului și acțiunilor tale. Rețineți totuși, construirea încrederii nu înseamnă numai să respectăm promisiunile pe care le facem, ci și să nu facem promisiuni pe care nu le putem respecta. Comunicarea deficitară este un motiv major pentru care relațiile se rup. Trebuie să învățăm să comunicăm eficient cu ceilalți, altfel veți descoperi că mesajele pe care ați intenționat să le transmiteți nu sunt corect recepționate.

Amintiți-vă că e nevoie de timp pentru a construi și a câștiga încredere. Este un angajament pe care îl facem zilnic și de la care e bine să nu ne abatem. Fă-ți timp pentru a lua decizii, analizează bine înainte astfel încât ele să fie corecte și gândește-te bine înainte de a acționa. A fi organizat este o parte necesară în procesul de construcție a încrederii atât din punct de vedere personal, cât și profesional. Ai curajul să spui „nu”, chiar și atunci când superi pe cineva. Mai apoi prețuiește relațiile pe care le ai și nu le lua ca și cum ți s-ar cuveni. Încrederea rezultă adesea și din consecvență. Tindem să avem încredere în cei care ne sunt alături în mod constant, în momente bune, dar și rele. Să-i arăți în mod regulat cuiva că ești acolo pentru el este o modalitate eficientă de a construi o relație sănătoasă bazată pe încredere. Dezvoltă-ți abilitățile de echipă profesional, într-un cuplu sau într-o altă relație personală) și participă deschis.

Cu alte cuvinte, luați în considerare ce spun ceilalți, arătați că ascultați activ, dați feedback într-un mod respectuos, demonstrați că sunteți dispuși să faceți parte din echipă. Mesajul pe care îl transmiteți ar trebui să fie întotdeauna adevărul. Dacă ești prins spunând o minciună, oricât de mică, încrederea ta va fi diminuată. A ajuta o persoană, chiar dacă relația aparent nu îți oferă niciun beneficiu, tot încredere se cheamă. Bunătatea autentică ajută la construirea încrederii. A fi deschis cu privire la emoțiile tale este adesea tot o modalitate eficientă de a construi încredere. Respectul joacă un rol important în încredere. În mod deosebit, în relațiile de cuplu, menținerea unui nivel de bază de încredere și implicit respect este esențial.

Ce faci când încrederea ți-a fost înșelată? E o întrebare pe care am auzit-o, în ultima perioadă, din ce în ce mai frecvent. Reconstruirea încrederii este, fără îndoială, un proces cu o durată și mai mare. Deși unii iau decizia de a se despărți de persoana care le-a înșelat încrederea, există și situații în care procesul de reconstrucție a încrederii e pornit și cei implicați caută soluții pentru salvarea relației. Din punctul meu de vedere, e important să cauți întâi soluții pentru construirea din nou a încrederii după situații dificile, indiferent că vorbim de latura personală sau de cea profesională, înainte de a opri definitiv relația. În acest proces, va trebui să renunțăm sau să suspendăm temporar îndoielile pe care le avem, pentru a oferi partenerului nostru de dialog (personal/profesional) șansa de a se reabilita.

În orice relație, mai ales în una care a fost amenințată de infidelitate, de exemplu, comunicarea sănătoasă joacă un rol esențial și aici se recomandă punerea accentului pe prezent și viitor, nu pe trecut. E adevărat, o să ziceți, e extrem de dificil să rămâi în prezent și să te uiți spre viitor după ce cineva a trișat, însă este singura soluție, dacă chiar doriți continuarea relației, pentru ca situația să se poată ameliora și să înceapă procesul de reconsolidare. Indiferent de natura relației, ambii parteneri trebuie să se gândească la ce are, de fapt, nevoie celălalt și dacă sunt dispuși să satisfacă aceste nevoi. Este prioritar acest pas, pentru că, în situația în care simți că nu ești dispus sau capabil de acest lucru, e mai bine să reconsideri serios traseul și dacă, realmente, continuarea relației este ceea ce trebuie făcut.

Dacă tu ești cel care a înșelat și totuși vrei ca relația să revină la normalul dinainte și să redevină funcțională, ai câțiva pași de făcut. Și o mare cumpănă: chiar să ți se mai acorde o altă șansă. Referitor la pași, mă voi opri asupra câtorva importanți. Pentru început, asumă-ți responsabilitatea pentru acțiunile tale. Caută să înțelegi modul în care comportamentul tău l-a afectat pe celălalt. Gândește-te, de asemenea, la acțiunile tale și la ce te-a determinat să înșeli. Mai apoi, mergând înainte, continuă ca ceea ce spui să se reflecte și în faptele tale. Înțelege necesitatea pe care o are celălalt de a-i oferi spațiu pentru a putea, la rândul său, să gândească și să decanteze lucrurile care se întâmplă. Și, mai ales, nu uita că procesul de reconstruire a încrederii necesită timp, așadar, înarmează-te cu foarte multă răbdare.

Cum să dezvolți încrederea de sine? Adevărul este că nu te poți baza niciodată pe o altă persoană 100%. Există totuși cineva căruia îi acorzi încredere totală: tu. Se zice chiar că, de îndată ce ai încredere în tine, vei ști cu adevărat cum să trăiești. Încrederea în sine este un concept important, deoarece deținerea acestuia îți permite să îți protejezi propriile nevoi și siguranța. Îți permite, de asemenea, să ai încredere că poți trece peste situațiile dificile și, mai ales, poți practica bunătatea față de tine însuți. Pentru a câștiga încredere în sine, onorează-ți emoțiile și evită să te bazezi pe opiniile altora. Trăiește în conformitate cu propriile standarde și caută să știi când să pui propriile nevoi pe primul loc. A avea încredere în sine necesită să știi și că poți îndura greșelile și eșecurile. Încrederea în sine este esențială și ne permite să ne urmărim prioritățile, ceea ce dorim de la noi. E adevărat că prezența anumitor oameni inspiră respect și încredere din prima, iar în fața altora trebuie să venim cu încrederea și respectul gata confecționate… Pentru relații sănătoase cu noi și cu ceilalți, trebuie să acordăm Cezarului ce este al lui: ÎNCREDERE de sine și de ceilalți.

The post Otilia Ostrotky: Încrederea, piatra de temelie appeared first on Forbes Romania.

În vremurile în care trăim, ar trebui să fim egoiști sau altruiști? Consider că niciuna dintre extreme nu este bună și cred că sunt în acordul vostru.

A fi egoist înseamnă a-ți pune propriile nevoi înaintea altora, adesea în detrimentul lor. A fi altruist înseamnă a pune nevoile altora înaintea alor tale, adesea în detrimentul tău. Este normal să avem tendința să considerăm oamenii egoiști ca fiind cei care iau și oamenii dezinteresați ca fiind cei care dăruiesc.

De obicei, „dezinteresatul” are o primire mai călduroasă și este acceptat mai ușor, dar este, într-adevăr, acesta un comportament corect și bun? Personal, am descoperit, precum Antoine de Saint-Exupéry, că egoismul meu nu e chiar așa de mare, având în vedere faptul că le-am dat altora puterea de a mă face să sufăr. Haideți să ne rezervăm puțin timp și să facem împreună o introspecție în aceste două concepte.

Comportamentul pasiv, altruist, înseamnă sacrificarea propriilor dorințe și nevoi, astfel încât să îi poți ajuta pe alții să-și îndeplinească dorințele și nevoile. Sigur că, uneori, trebuie să fim pasivi/dezinteresați, astfel încât să putem construi relații pozitive pe termen lung. Problema este că dacă ești în mod constant altruist, atunci devii un preș și alți oameni vor profita de tine, indiferent dacă își dau seama sau nu.

Cu alte cuvinte, pe termen scurt, stima ta de sine crește pentru că simți că aprobarea celorlalți merită pe deplin, îi ajuți pe ei și nu te gândești deloc la tine. Pe termen lung, ți se vor cere sacrificii mai mari dacă dorești să îți menții aprobarea celorlalți. Ceea ce duce cu timpul la resentimente. Merită? Dacă vei deveni prea altruist, oamenii vor considera de la sine înțeles ajutorul tău și vor exploata bunătatea ta. Nu e recomandat complexul de martir. Dacă e să fim sinceri, adevărata abnegație nici măcar nu este posibilă. De ce? Simplu, pentru că întotdeauna va exista o răsplată pentru comportamentul nostru.

A fi egoist are o reputație proastă pentru că majoritatea oamenilor asociază acest lucru cu a fi rău. E adevărat că oamenii egoiști tind să repete mereu „vreau, vreau, vreau…”, gândindu-se constant că ei sunt centrul lumii, că modul lor de viață e cel mai bun, că totul ar trebui să fie al lor etc. Într-o formă extremă, am putea spune că egoistului îi lipsește empatia.

Ce s-ar întâmpla dacă am privi puțin la „a fi egoist” dintr-o perspectivă pozitivă, ca pe un lucru bun? Atunci am zice că o persoană egoistă este una sigură pe sine, clară în ce privește obiectivele sale, conștientă de puterea sa. Tot timpul, dar în mod special în lumea de azi, a fi egoist și a avea grijă de noi înșine este o necesitate. Adesea, unii dintre noi permitem bunăstării noastre personale să sufere pentru a pune nevoile celorlalți înaintea nevoilor noastre, dar ceea ce e bine să realizăm este că este necesar uneori să fim egoiști și să avem grijă mai întâi de noi înșine. Cum altfel vom putea fi altruiști?

Nici egoismul și nici altruismul nu sunt, după părerea mea, bune sau rele. Le văd ca fiind reciproc avantajoase. Un amestec sănătos de egoism și altruism pentru a fi cu adevărat împliniți. Cred că toți suntem și egoiști, și altruiști. Stima de sine (percepția pe care o ai în legătură cu propria persoană; aceasta influențează și modul de interacționare cu persoanele din jur, și felul în care stabilești relații cu acestea), respectul de sine (acea parte din noi care este mândră de ceea ce facem, care ne iubește și care știe că merităm cele mai bune lucruri) le regăsim atât la persoanele egoiste, cât și la cele altruiste.

Eșecul respectului de sine este egoist. Simțul nostru de respect vine din felul în care ne vedem sau ne simțim. Știți că putem practica respectul de sine stabilind limite, iertându-ne pentru greșelile noastre și iubindu-ne imperfecțiunile. Respectul de sine include obiceiuri sănătoase pe care le putem confunda cu egoismul.

Dacă oamenii consideră că grija pentru ceilalți este importantă, de ce tot ei nu văd la fel grija pentru sine? Experiența mea a relevat că oamenii pot rămâne prinși în această dilemă, considerând termenii egoist și altruist total opuși, negăsind un drum, o conexiune și un loc comun. Terapeuții spun uneori: cea mai importantă persoană din viața ta ești tu. Asta înseamnă că te îndeamnă să fii egoist? Nu e mai degrabă o modalitate și un mijloc deopotrivă de a-ți atrage atenția asupra autoîngrijirii?

Practicarea îngrijirii de sine înseamnă a recunoaște și a răspunde nevoilor tale, luând în considerare și impactul și asupra celorlalți. Propun construirea unui sine sănătos și rezistent, în casa căruia să locuiască în bună prietenie egoismul și altruismul. Sigur că există și oameni care spun că îngrijirea de sine este același lucru cu autoindulgența, privită ca modalitate temporară și adesea inutilă de a încerca să schimbi ceva din ceea ce se întâmplă. Eu însă o văd ca pe o investiție în relații împlinite. Dacă tu ești bine, ai grijă de tine, ai timp și te poți ocupa și de ceilalți.

Amintiți-vă că nu putem fi acolo pentru alții dacă nu ne luăm timp pentru noi înșine. Trebuie însă să ne stabilim limite, să punem niște granițe între noi și alții. Lumea noastră include oameni diferiți, iar aici mă gândesc la manipulatori în mod deosebit. Limitele sunt o modalitate sănătoasă de a ne menține sănătatea fizică și mintală. Trebuie să învățăm puterea cuvântului „nu”. El este sănătos atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. A spune „nu”, nu înseamnă că nu mai suntem amabili sau binevoitori, ci, dimpotrivă, înseamnă că suntem pretențioși cu timpul și noi înșine. Preluarea controlului asupra timpului și energiei noastre ne oferă puterea de a alege când putem și când nu putem să facem ceva. Ca o concluzie, aș zice așa: Fii egoist, respectă altruismul altora, exact cum am citit într-o carte motivațională.

The post Calea de mijloc appeared first on Forbes Romania.

Am trecut prin burnout, mi-a spus de curând o prietenă. Nu precum gâsca prin apă, ci de-a dreptul frontal. A trecut ceva vreme de atunci și acum pot să vorbesc despre asta, mi-a spus. Cu emoție, a început să-mi povestească despre această stare/perioadă care a dat-o pentru o vreme peste cap, dar din care și-a revenit.

Burnoutul este o stare de epuizare emoțională, fizică și mintală, cauzată de stres excesiv și prelungit. Este un proces gradual. Nu se întâmplă peste noapte, dar se poate strecura peste tine fără să-ți dai seama. Semnele și simptomele sunt subtile la început, dar se agravează pe măsură ce timpul trece. Poate fi rezultatul unui stres neîncetat, dar nu este același lucru cu prea mult stres. Dacă stresul excesiv se simte ca și cum te-ai înecat în responsabilități, epuizarea este un sentiment de… epuizare și atât.

Nu glumesc deloc atunci când spun că burnout-ul îți reduce productivitatea și îți distruge energia, lăsându-te golit de tine și de tot. Efectele negative se răspândesc treptat, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Ce e și mai grav e că aceste schimbări au efecte pe termen lung în corpul tău, făcându-te vulnerabil la boli.

E posibil să te afli pe drumul spre epuizare dacă te simți obosit mereu, deși dormi; dacă simți că fiecare zi e o zi proastă; dacă simți că nimic din ce faci nu face diferența sau nu este apreciat corespunzător; începi să ai o imunitate scăzută și să răcești des; ai dureri musculare constante; începi să ai o perspectivă din ce în ce mai cinică și negativă; scad satisfacția și sentimentul de realizare; începi să te izolezi de ceilalți etc.

Acestea fiind doar o parte dintre manifestările cu care te confrunți, mi-a mărturisit prietena mea. Când burnoutul bate la ușă, începi deja să nu mai vezi nicio speranță pozitivă în situația ta, deși, dacă ar sta cineva să-ți contabilizeze realizările, ar rămâne cu gura căscată de cât de multe sunt, pe toate planurile. Și cu toate astea, burnoutul te atinge.

Dar epuizarea nu este cauzată doar de muncă sau responsabilități, așa cum se crede. Alți factori contribuie la burnout, includ aici stilul de viață și trăsăturile de personalitate. De fapt, ceea ce faci în timpul tău liber și felul prea generos în așteptare, o greșeală care e obligatoriu să fie corectată, pot juca un rol la fel de important în determinarea unui stres copleșitor, la fel ca munca sau activitățile de acasă. Trăsăturile de personalitate, tendințele perfecționiste, necesitatea de a avea mereu controlul, reticența de a delega – toate conduc către aceeași direcție.

Confruntarea cu epuizarea necesită, zic specialiștii, „abordarea celor trei R”: Recunoaște (urmărește mereu semnele de avertizare ale epuizării), Remediază (îmbunătățește, caută sprijin, gestionează stresul), Reziliență (crește rezistența la stres având grijă de sănătatea ta fizică și emoțională). Când ești epuizat, problemele par de nedepășit, totul arată sumbru și este dificil să aduni energia necesară pentru a avea grijă, cu atât mai puțin să acționezi pentru a te ajuta pe tine însuți. De fapt, îmi spunea ea, dacă stai puțin, te odihnești și te gândești, ai mult mai mult control asupra stresului decât ai crede.

Există câteva mici „trucuri” sub forma unor pași pozitivi pe care îi puteți face pentru a face față stresului care v-a copleșit și a vă restabili echilibrul. Unul dintre cele mai eficiente este să ajungeți la ceilalți. Contactul social este antidotul naturii împotriva stresului, iar discuția față în față cu un bun ascultător este una dintre cele mai rapide modalități de a vă calma. Persoana respectivă nu trebuie să fie capabilă „să repare” factorii de stres. Trebuie doar să vă asculte cu atenție și să nu vă judece.

Scoate-ți din minte faptul că deschiderea către oamenii apropiați te face o povară pentru ceilalți. Nu este deloc așa. Cei care țin la tine vor fi flatați că ai încredere în ei și fericiți să petreacă puțin timp măcar în compania ta.

Limitați-vă contactul cu persoanele negative. Dacă epuizarea pare inevitabilă, pleacă în vacanță. Burnoutul este un semn incontestabil că ceva important în viața ta nu funcționează. Fă-ți timp să te gândești la speranțele, obiectivele și visurile tale. Neglijezi ceva care este cu adevărat important pentru tine? Aceasta poate fi o oportunitate de a redescoperi ceea ce te face cu adevărat fericit, de a te odihni, a reflecta și a te vindeca.

Dacă până acum nu ai făcut-o, stabilește limite. Învață cum să spui „nu” solicitărilor din timpul tău. Dacă ți se pare dificil, privește altfel: amintește-ți că a spune „nu” îți permite de fapt să spui „da” adevăratelor angajamente pe care dorești să ți le iei.

Ce m-a mai ajutat pe mine, mi-a mărturisit ea, au fost tehnicile de relaxare pe care le-am dobândit. Yoga, fitness, meditația, respirația profundă sunt doar câteva. Și, mai ales, am dormit mult.

Burnoutul a existat cu siguranță dinainte de a primi un nume. Cercetătorii au început să documenteze pentru prima dată burnoutul în anii ’70. Primul caz de burnout din literatură a apărut în romanul din 1960 al lui Graham Green, „A Burnout Case”. Abia în 2019 burnoutul a fost introdus în Clasificarea Internațională a Bolilor, ca fenomen ocupațional.

Ce mi se pare important e că, din fericire, față de depresie, burnout-ul are un avantaj extraordinar: simpla oprire a stimulilor care au dus la burnout ne poate ajuta să ne refacem echilibrul. „Epuizarea absolută sau burnout-ul este felul naturii de a vă spune că trăiți lucruri care vă încearcă din toate punctele de vedere”, spunea filozoful american Sam Keen. Ideal ar fi să prevenim, însă, dacă nu reușim acest lucru și ne confruntăm cu burnout-ul, e important să știm că putem trece prin foc, dacă avem informații și puncte de reper.

The post Burnout: cum să treci prin foc appeared first on Forbes Romania.

Dorința de a realiza este sănătoasă, dar o dorință irațională de a fi întotdeauna perfect poate crea probleme. Cercetările actuale din domeniul perfecționismului reflectă modele și o aplicare îmbunătățite și scot la iveală un cuvânt cu două înțelesuri opuse: pozitiv și negativ.

Perfecționiștii negativiști sunt marcați de teama de eșec și au îngrijorări presante legate de faptul că sunt supuși evaluării negative a celorlalți. Perfecționiștii pozitivi au un nivel ridicat al stimei de sine și sunt mult mai satisfăcuți de viața pe care o au. În plus, spre deosebire de cei negativiști, pozitivii se pricep mai bine la rezolvarea problemelor și au încrederea necesară pentru a accepta și a depăși eșecul.

Este posibil să vă confruntați cu un perfecționism negativ dacă amânați în mod regulat îndeplinirea unor sarcini de teama că nu le veți duce la bun sfârșit, dacă simțiți că ați eșuat în tot ceea ce încercați să realizați, dacă deveniți foarte atent și doriți să controlați în mod abuziv relațiile personale și profesionale, dacă deveniți obsedat de reguli sau, alternativ, deveniți extrem de apatici.

Sigur, a spune că ești perfecționist poate suna bine într-un interviu de angajare, dar străduința spre perfecțiune te face să te simți bine cu tine? Studiile arată că urmărirea constantă a spectrului perfecțiunii poate dăuna grav sănătății și bunăstării tale mintale.

Cred că e interesant să explorăm pericolele de a fi perfect. Oamenii au tendința să folosească termenul de „perfecționism sănătos” pentru a descrie sau justifica comportamentul perfecționist. Perfecționismul nu este același lucru cu a te strădui să fii cel mai bun. Perfecțiunea nu este despre realizare și creștere sănătoasă. Perfecționismul poate afecta atât tinerii, cât și adulții. Copiii și adolescenții sunt adesea motivați să aibă performanțe superioare la școală sau în activități extrașcolare, lucru care poate duce la o obsesie pentru succes, iar, în cele din urmă, poate interfera cu capacitatea de a o atinge.

Perfecționismul poate afecta multe domenii ale vieții unei persoane. Persoanele care sunt perfecționiste la locul de muncă sau la școală îndeplinesc o sarcină într-un interval de timp mai lung decât ceilalți, de exemplu. De asemenea, pot evita să înceapă o sarcină dacă nu se simt încrezători.

Perfecționismul poate determina oamenii să stabilească standarde nerealiste în relația cu cei dragi, aducând un plus de stres și presiune în relație. Poți avea o obsesie pentru perfecțiune care să aibă legătură atât cu mediul sau împrejurimile, aceasta poate include nevoia ca spațiul de locuit sau curtea să fie imaculate în orice moment, cât și cu igiena personală, aspectul fizic sau felul în care scrii sau vorbești care să-ți creeze, de fapt, probleme de adaptare, dar și de sănătate.

Mulți factori pot contribui la dezvoltarea perfecționismului. Frica frecventă de dezaprobare din partea celorlalți sau sentimentele de nesiguranță sunt cei mai frecvenți factori. Problemele de sănătate mintală, anxietatea, tulburarea obsesiv-compulsivă sunt alți factori de luat în considerare. Atenție la părinții care manifestă un comportament perfecționist sau își exprimă dezaprobarea atunci când eforturile copiilor lor nu duc la perfecțiune.

Persoanele care au avut un comportament timpuriu nesigur pot avea probleme în a accepta un rezultat bun ca fiind bun, dacă nu este perfect. Oamenii cu un istoric de realizări mărețe simt uneori o presiune copleșitoare pentru a se ridica de fiecare dată la înălțimea realizărilor anterioare, lucru care îi determină să se angajeze într-un comportament perfecționist care să le creeze ulterior probleme. Dacă simți că ai trăsături de perfecționism care îți provoacă suferință zilnică, e un semnal de alarmă care te anunță că trebuie să-ți schimbi comportamentul și obiceiurile.

Din analize, rezultă că există câteva tipuri distincte de perfecționism, de care ar trebui să știm. Perfecționismul standardelor personale: un perfecționism pozitiv abordat de persoana care își stabilește anumite niveluri pe care dorește să le atingă și care o motivează, simțindu-se energizată și nu copleșită. Perfecționismul autocritic: acest tip este mai predispus să devină intimidat de obiectivele pe care și le-a stabilit, considerând că ele nu vor deveni niciodată realitate. Acest lucru va conduce evident către emoții negative, suferință, evitare, anxietate și bineînțeles că este un perfecționism negativ.

Putem evita perfecționismul dacă stabilim obiective realiste, realizabile; dacă împărțim sarcinile copleșitoare în activități realizate pas cu pas; dacă ne concentrăm pe o sarcină sau o activitate la un moment dat; dacă învățăm să recunoaștem că toată lumea face greșeli și le soluționăm ca pe niște oportunități de învățare; dacă ne confruntăm cu temerile de eșec și rămânem realiști cu privire la posibilele rezultate.

Perfecționiștii sunt vreodată fericiți? Depinde de tipul de perfecțiune ales, înțeleasă sub forma consecințelor emoționale. Perfecțiunea pozitivă este legată de aspirații, iar de cele mai multe ori ne simțim energizați de depășirea cu succes a obstacolelor și a problemelor.

Pe parcursul vieții, ar fi bine să căutăm să generăm strategii alternative de gestionare și realizare a obiectivelor și, eventual, să încercăm altă abordare, una nouă, dacă cea anterioară ne-a dat bătăi de cap. Perfecțiunea negativă înseamnă teama de eșec, sentimente de lipsă de control, demotivare.

Unii oameni cred în mod eronat că perfecționismul, în general, este un motivator sănătos, dar nu este cazul dacă el nu este unul pozitiv. Cel negativ poate duce la depresie, anxietate, tulburări de alimentație, chiar autovătămare, iar în cele din urmă, te poate determina să nu mai încerci să reușești.

Sugestia mea: celebrează-ți victoriile! Analizează, dar nu te concentra pe înfrângeri. Ia mereu în considerare o abordare diferită și încearcă din nou. Strădania perfecționistă pozitivă se poate dovedi un partener de călătorie inspirat.

The post Perfecționism pozitiv și negativ appeared first on Forbes Romania.

E ciudat să spui „trebuie să știi cum să suferi”, însă, e adevărat, chiar trebuie. Pentru că suferința ne poate ajuta să creștem, dar ne poate și distruge. Evenimentele nu sunt niciodată absolute; rezultatele lor depind numai și numai de indivizi: nenorocirea este o treaptă în sus pentru creștin, o comoară pentru omul dibaci, iar pentru cei slabi – o prăpastie, spunea Balzac.

Poate că unul dintre secretele fericirii e să ne cunoaștem limitele și, totodată, să știm locul de drept al tristeții în viețile noastre. Suferința încetează să mai fie suferință din clipa în care îi găsești un sens, ca de pildă sensul sacrificiului.

Recent, un bun prieten s-a confruntat cu o situație dramatică, iubita lui murind brusc, foarte tânără. L-am văzut cum nu poate trece peste pierderea ei. Oare cum aș putea să-l ajut? Ce să-i spun?

Mă abțin să spun ceva la nimereală, în schimb, i-am pus o întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi murit? Răspunsul lui a fost că ar fi fost groaznic, iubita lui ar fi suferit foarte mult la aflarea unei astfel de vești. Și atunci evident că i-am spus că iubita lui a fost cruțată de o suferință îngrozitoare și că cel care a menajat-o a fost chiar el, cu prețul faptului că acum supraviețuiește și o plânge.

„Sunt situații când omul nu mai poate să lucreze sau să se bucure de viață; căci inevitabilitatea suferinței nu poate fi niciodată controlată. Acceptând provocarea de a suferi cu curaj, viața are sens până la ultima sa clipă și își păstrează, literalmente, sensul până la capăt. Cu alte cuvinte, sensul vieții este unul necondiționat, pentru că include chiar și sensul potențial al suferinței ce nu poate fi evitată”, spune Viktor Frankl în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții”.

Unul dintre cele mai cunoscute modele care descriu perioada de suferință (doliu sau pierdere) este modelul Kübler-Ross (1969), care prezintă cinci stadii ale doliului. În primul stadiu se referă la încercările de limitare a gradului de conștientizare și include negarea și izolarea. Negarea protejează persoana aflată în suferință de experiența realității în adevărata ei formă. Prin izolare socială, persoana aflată în perioada de suferință se protejează de alte persoane din jurul ei care ar putea declanșa alte stări emoționale.

Al doilea  stadiu este cel al conștientizării și eliberării emoționale, stadiu în care apar sentimente de furie și vinovăție, însoțite de simptome fiziologice. Furia rezultă, în general, din frustrarea provocată de pierderea controlului sau de incapacitatea de a schimba situația. Cele mai comune simptome fiziologice includ tulburări de somn și alimentație, dureri de cap, greață și dificultăți gastrointestinale.

Potrivit modelului Kübler-Ross, după etapele mai sus-menționate, apare cel de-al treilea stadiu, al negocierii. Acesta reprezintă o încercare de amânare. Atunci când negarea pierderii nu mai poate fi menținută, apare depresia, al patrulea stadiu al doliului. Ultimul stadiu este cel al acceptării, etapă în care persoana revine în realitate, reinvestind timp în activități și fiind capabilă să vorbească despre pierdere.

Una dintre cele mai mari tristeți este, după părerea mea, tristețea pricinuită de tristețile noastre. Suferința nu poate fi eradicată, așa că, în loc să sperăm la imposibil, mai bine învățăm să trăim cu ea și lucrăm din greu pentru ca suferința să funcționeze în favoarea noastră.

Suferința este foarte personală; fiecare se vindecă în felul său și în ritmul său. Fiecare suferă cât simte și mai ales cât înțelege, spunea Nicolae Iorga. Psihologia diferențiază trei tipuri de durere: fizică (determinată de boli somatice), psihologică (determinată de pierderea cuiva) și spirituală (determinată de lipsa scopului în viață). Cuvântul „suferință” provine din latinescul „suffere” și este format din două sub-rădăcini: „sub” – tradus ca „dedesubt” și „ferre” – care înseamnă a căra, a suporta, a purta o povară. 

Dicționarul explicativ al limbii române descrie verbul „a suferi” ca „a încerca, a simți, a îndura o durere fizică sau morală, a avea neplăceri, a suporta consecințele neplăcute ale unui fapt”. Suferința nu este neapărat ceva rău. Ea poate fi utilă din punct de vedere al dezvoltării personale, amintindu-ne inclusiv de limitele pe care le avem. Suferința ne poate schimba percepția asupra valorilor, oamenilor, lumii. Și nimic nu grăbește mai mult schimbarea ca durerea. Suferința are cu siguranță rolul și sensul său în viața unui om, cu condiția să nu blocheze. Sensul său este creșterea, evoluția și nu limitarea sau blocajul.

Cum devenim mai buni prin ceea ce ne provoacă suferință sau după o suferință? Indiferent că vorbim despre viața personală sau despre cea profesională. Când ne dorim ceva imposibil, ne autofavorizăm înfrângerea, implicit suferința? Mă gândesc că, uneori, prea multe dintre lucrurile înțelese, de obicei, ca fiind bune pot fi rele, așa cum prea multă apă poate face rădăcinile să putrezească și prea multă lumină poate face o plantă să se veștejească.

Hai să ne gândim împreună cum e bine să procedăm. Ai făcut vreodată un inventar al suferințelor tale? Transformă suferința în favoarea ta. Notează-ți orice lucru care îți provoacă disconfort sau durere. Ce impact are asupra ta? Durerea și suferința au nu doar influență în viața ta, ci, mai mult, te împiedică să treci mai departe.

Explică-ți fiecare lucru dureros în parte. Caută să-ți imaginezi cum ar fi viața ta dacă toate aceste suferințe ar dispărea. Ce ai face atunci? Ideea e să te gândești cum ar fi cursul vieții tale fără aceste suferințe, nu să-ți stabilești doar un obiectiv superficial.

Atenție că ni se întâmplă adesea să ne atașăm de durerea noastră și să începem să ne judecăm viața în funcție de modul cum ne simțim și nu în funcție de ceea ce facem. Cred că dorința noastră cea mai mare trebuie să fie să începem de aici călătoria noastră de vindecare și înțelegere. Și atunci propunerea mea este una simplă. Învață să fii bine chiar și cu/în momentele de suferință, vorba poetului – scriind în nisip lucrurile rele care ți se fac și scriind în marmură lucrurile bune care ți se întâmplă.

The post Sensuri appeared first on Forbes Romania.

Oamenii pot să experimenteze fericirea la adăpostul unui loc sigur. Viața decentă necesită o siguranță economică (resurse financiare adecvate și ceva provizii), coeziune (oamenii împărtășesc așteptări și trăiesc într-o societate ce rezistă împreună și care poate gestiona tensiuni) și incluziune socială (drepturi ale oamenilor), precum și capacitare (oameni capabili să își controleze propriile vieți și să profite de oportunitățile sociale, economice și culturale). Și așa încep să-și construiască ziduri.

Filmul Cetățeanul Kane relatează povestea unui bărbat care pare să aibă acces la putere, bani, poziții, în lumea exterioară, dar, în sinea lui, simte absența împlinirii. Zidurile construcției își au rolul și rostul lor. Protejează, apără, împlinesc anumite nevoi. Certitudinea însă poate paraliza. Căutarea lăuntrică a noutății, dezvoltarea relațiilor interpersonale pot genera satisfacții importante și pot fi preambul pentru generarea fericirii. Așa începem construcția de poduri; către/dinspre noi și către ceilalți. Căci un pod nu se susține dintr-o singură parte.

Mi-am întrebat colegii ce ar alege: poduri sau ziduri. Mi-a plăcut teribil că întâi de toate s-au amuzat. E o întrebare capcană, m-au întrebat unii. Opțiunile au fost fie pentru una, fie pentru cealaltă variantă, fiecare argumentându-și rapid alegerea. Firile conservatoare au optat pentru ziduri, spunând că mai presus de orice este stabilitatea, iar podul îl treci după ce ai securitate. Ziduri, să stau liniștit, mi-a răspuns prompt un prieten.

De cealaltă parte, podurile au fost alese de persoanele creative, pe criterii de nivel al dezvoltării personale. De fapt, important nu e neapărat răspunsul pe care mi l-au dat mie, ci faptul că pentru o clipă s-au oprit și s-au gândit la sine și la ceilalți.

Nu există descoperire sau teorie în psihologia pozitivă care să nu sublinieze importanța celorlalți pentru sănătatea și fericirea noastră. Dovadă pentru acest lucru stă și povestea următoare. Doi frați aveau permanent conflicte, având și proprietățile apropiate. Într-una din zile, unul dintre ei ia decizia să cheme un constructor căruia să-i ceară ca între casa lui și casa fratelui să construiască un zid mare. Pleacă la serviciu a doua zi, lăsându-l pe constructor să înceapă lucrul. Acesta, știind de relația celor doi, optează pentru construcția unui pod între cele două proprietăți. Când celălalt frate se întoarce de la muncă și vede podul, cu lacrimi în ochi, vine către fratele său și își cere iertare pentru toate câte fuseseră între ei. Trebuie să învățăm să folosim pesimismul ca rețetă pentru buna dispoziție, pentru că deținem puterea de a ne schimba starea de spirit.

Oamenii obișnuiesc să construiască prea multe ziduri și prea puține poduri. Indiferent că vorbim despre poduri sau ziduri, vorbim, de fapt, despre construcție. De sine. Într-o anume etapă. Psihologul american George A. Kelly a dezvoltat o teorie numită Teoria construirii personale. Potrivit lui Kelly, termenii pe care îi folosim pentru a ne referi la lucruri sau la noi înșine reflectă modul în care percepem aceste lucruri. De acolo, ceea ce a spus Kelly a fost că vorbele prin care interpretăm un fenomen nu neapărat descriu acest fenomen, ci reflectă, mai degrabă, percepțiile noastre despre el. E valabil și în cazul cuvintelor. Kelly a diferențiat multe tipuri și funcții ale construcțiilor, precum și diferitele variabile care participă astfel încât un construct să fie considerat valabil sau nu sau să formeze diferite sisteme.

De asemenea, în teoria sa, discută despre permeabilitatea construcțiilor, adică cât de mult pot fi aplicate sau modificate și în ce condiții. Personalitatea fiecărui individ este o construcție unică. Pornind de la moștenirea genetică, individuală și irepetabilă, fiecare dintre noi va parcurge în viață un itinerar absolut diferit de al oricărui alt individ, va traversa situații, experiențe de viață unice, va întâlni anumite persoane, în anumite contexte, care-l vor influența în mod particular.

Personalitatea este, totodată, o construcție socială, ceilalți contând în drumul devenirii noastre atât ca modele, cât și ca repere, ca termeni de referință. Sinele social are trei componente: componenta cognitivă sau conceptul de sine, componenta afectivă sau stima de sine și componenta comportamentală sau prezentarea de sine. Cum se formează conceptul de sine? Conform teoriilor, obținem cunoașterea din mai multe surse: introspecția, evaluarea reflectată (feedback-ul pe care-l primim de la ceilalți în legătură cu propria persoană), compararea socială, autopercepția, interiorizarea rolurilor.

Pentru a atinge fericirea, uită de ea, spune un prieten bun. Concentrează-te mai ales pe activități și relații de valoare. Fă-ți ziduri care să-ți confere minimum de confort și orientează-te să construiești poduri. Suntem fericiți dacă ne apreciem viețile, valorificându-le.

Există un secret pentru o viață fericită? Cred că da, și aceasta e mulțumirea. Dacă trăim în prezent, dacă ne prețuim amintirile, ne apreciem pentru fiecare lucru oricât de mărunt ar părea și avem credință, fiind recunoscători pentru ce avem.

Descoperim zilnic că lucrurile care ne provoacă bucurie și ne fac fericiți sunt plăcerea de a face lucruri care ne plac, implicarea (să te simți interesat de activitățile tale, să fii conectat la ceilalți) și să simțim că ceea ce facem contează.

Nu degeaba se spune că, în drumul tău spre destinație, nu uita să te bucuri de călătorie!

The post Poduri sau ziduri appeared first on Forbes Romania.