E ciudat să spui „trebuie să știi cum să suferi”, însă, e adevărat, chiar trebuie. Pentru că suferința ne poate ajuta să creștem, dar ne poate și distruge. Evenimentele nu sunt niciodată absolute; rezultatele lor depind numai și numai de indivizi: nenorocirea este o treaptă în sus pentru creștin, o comoară pentru omul dibaci, iar pentru cei slabi – o prăpastie, spunea Balzac.
Poate că unul dintre secretele fericirii e să ne cunoaștem limitele și, totodată, să știm locul de drept al tristeții în viețile noastre. Suferința încetează să mai fie suferință din clipa în care îi găsești un sens, ca de pildă sensul sacrificiului.
Recent, un bun prieten s-a confruntat cu o situație dramatică, iubita lui murind brusc, foarte tânără. L-am văzut cum nu poate trece peste pierderea ei. Oare cum aș putea să-l ajut? Ce să-i spun?
Mă abțin să spun ceva la nimereală, în schimb, i-am pus o întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi murit? Răspunsul lui a fost că ar fi fost groaznic, iubita lui ar fi suferit foarte mult la aflarea unei astfel de vești. Și atunci evident că i-am spus că iubita lui a fost cruțată de o suferință îngrozitoare și că cel care a menajat-o a fost chiar el, cu prețul faptului că acum supraviețuiește și o plânge.
„Sunt situații când omul nu mai poate să lucreze sau să se bucure de viață; căci inevitabilitatea suferinței nu poate fi niciodată controlată. Acceptând provocarea de a suferi cu curaj, viața are sens până la ultima sa clipă și își păstrează, literalmente, sensul până la capăt. Cu alte cuvinte, sensul vieții este unul necondiționat, pentru că include chiar și sensul potențial al suferinței ce nu poate fi evitată”, spune Viktor Frankl în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții”.
Unul dintre cele mai cunoscute modele care descriu perioada de suferință (doliu sau pierdere) este modelul Kübler-Ross (1969), care prezintă cinci stadii ale doliului. În primul stadiu se referă la încercările de limitare a gradului de conștientizare și include negarea și izolarea. Negarea protejează persoana aflată în suferință de experiența realității în adevărata ei formă. Prin izolare socială, persoana aflată în perioada de suferință se protejează de alte persoane din jurul ei care ar putea declanșa alte stări emoționale.
Al doilea stadiu este cel al conștientizării și eliberării emoționale, stadiu în care apar sentimente de furie și vinovăție, însoțite de simptome fiziologice. Furia rezultă, în general, din frustrarea provocată de pierderea controlului sau de incapacitatea de a schimba situația. Cele mai comune simptome fiziologice includ tulburări de somn și alimentație, dureri de cap, greață și dificultăți gastrointestinale.
Potrivit modelului Kübler-Ross, după etapele mai sus-menționate, apare cel de-al treilea stadiu, al negocierii. Acesta reprezintă o încercare de amânare. Atunci când negarea pierderii nu mai poate fi menținută, apare depresia, al patrulea stadiu al doliului. Ultimul stadiu este cel al acceptării, etapă în care persoana revine în realitate, reinvestind timp în activități și fiind capabilă să vorbească despre pierdere.
Una dintre cele mai mari tristeți este, după părerea mea, tristețea pricinuită de tristețile noastre. Suferința nu poate fi eradicată, așa că, în loc să sperăm la imposibil, mai bine învățăm să trăim cu ea și lucrăm din greu pentru ca suferința să funcționeze în favoarea noastră.
Suferința este foarte personală; fiecare se vindecă în felul său și în ritmul său. Fiecare suferă cât simte și mai ales cât înțelege, spunea Nicolae Iorga. Psihologia diferențiază trei tipuri de durere: fizică (determinată de boli somatice), psihologică (determinată de pierderea cuiva) și spirituală (determinată de lipsa scopului în viață). Cuvântul „suferință” provine din latinescul „suffere” și este format din două sub-rădăcini: „sub” – tradus ca „dedesubt” și „ferre” – care înseamnă a căra, a suporta, a purta o povară.
Dicționarul explicativ al limbii române descrie verbul „a suferi” ca „a încerca, a simți, a îndura o durere fizică sau morală, a avea neplăceri, a suporta consecințele neplăcute ale unui fapt”. Suferința nu este neapărat ceva rău. Ea poate fi utilă din punct de vedere al dezvoltării personale, amintindu-ne inclusiv de limitele pe care le avem. Suferința ne poate schimba percepția asupra valorilor, oamenilor, lumii. Și nimic nu grăbește mai mult schimbarea ca durerea. Suferința are cu siguranță rolul și sensul său în viața unui om, cu condiția să nu blocheze. Sensul său este creșterea, evoluția și nu limitarea sau blocajul.
Cum devenim mai buni prin ceea ce ne provoacă suferință sau după o suferință? Indiferent că vorbim despre viața personală sau despre cea profesională. Când ne dorim ceva imposibil, ne autofavorizăm înfrângerea, implicit suferința? Mă gândesc că, uneori, prea multe dintre lucrurile înțelese, de obicei, ca fiind bune pot fi rele, așa cum prea multă apă poate face rădăcinile să putrezească și prea multă lumină poate face o plantă să se veștejească.
Hai să ne gândim împreună cum e bine să procedăm. Ai făcut vreodată un inventar al suferințelor tale? Transformă suferința în favoarea ta. Notează-ți orice lucru care îți provoacă disconfort sau durere. Ce impact are asupra ta? Durerea și suferința au nu doar influență în viața ta, ci, mai mult, te împiedică să treci mai departe.
Explică-ți fiecare lucru dureros în parte. Caută să-ți imaginezi cum ar fi viața ta dacă toate aceste suferințe ar dispărea. Ce ai face atunci? Ideea e să te gândești cum ar fi cursul vieții tale fără aceste suferințe, nu să-ți stabilești doar un obiectiv superficial.
Atenție că ni se întâmplă adesea să ne atașăm de durerea noastră și să începem să ne judecăm viața în funcție de modul cum ne simțim și nu în funcție de ceea ce facem. Cred că dorința noastră cea mai mare trebuie să fie să începem de aici călătoria noastră de vindecare și înțelegere. Și atunci propunerea mea este una simplă. Învață să fii bine chiar și cu/în momentele de suferință, vorba poetului – scriind în nisip lucrurile rele care ți se fac și scriind în marmură lucrurile bune care ți se întâmplă.