V-ați întrebat vreodată de ce vă simțiți mai bine atunci când vizitați un muzeu? O galerie de artă? Când mergeți la un spectacol de teatru? La un concert de muzică clasică? Vi s-a întâmplat să aveți o plimbare solitară într-un muzeu, printre lucrări de artă, și, cu toate acestea, să nu vă simțiți deloc singuri?

Ei bine, există studii care susțin că participarea la activități culturale contribuie la o sănătate mintală robustă, reduce anxietatea și depresia și întărește conexiunea dintre oameni. Într-un studiu european realizat inclusiv în România în perioada pandemiei, 85% dintre participanți au definit arta ca o metodă de înțelegere și conectare cu propriile sentimente, iar 65% au spus că arta îi face să se simtă mai bine1. Un alt studiu de la University College London, publicat în British Journal of Psychiatry2, a constatat că vizitele la muzeu, cinema sau teatru de mai multe ori pe an reduc cu 32% riscul de depresie la vârsta a treia. Cifra ajunge la 48% pentru cei care merg la un muzeu sau galerie de artă cel puțin o dată pe lună. Contemplarea unei lucrări de artă funcționează ca o recompensă pentru creier, oferă dopamină. Devine din ce în ce mai clar pentru noi că frumusețea și arta sunt esențiale pentru ființele umane, deoarece ne fac să ne simțim mai bine, declanșează emoții, ne deschid lumi.

Ba, mai mult, sectoarele culturale și creative reprezintă un motor economic cultural. Un studiu britanic din 2019 a concluzionat că fiecare 1 GBP plătită ca salariu în sectorul artistic generează extra 2.01 GBP3 la nivelul întregii economii, excluzând efectele asupra turismului și a industriilor creative extinse. Un lucru e clar: patrimoniul cultural, obiectivele istorice și artistice sunt printre principalele atracții care aduc valoare adăugată turismului. Spre exemplu, 10 milioane de vizite în Marea Britanie în 2011 au implicat participarea la activități culturale, reprezentând 32% din totalul vizitelor.

Dovezile despre impactul emoțional, fizic și economic al angajamentului cultural sunt substanțiale. În acest context, apariția și, ulterior, consolidarea unor evenimente precum târgul de artă RAD (Romanian Art Design) Art Fair București nu este întâmplătoare. RAD a devenit expresia maturizării unei scene artistice locale care începe să funcționeze ca un sistem. Galeriile pot deveni astfel interfețe artistice și economice, artiștii devin producători de vise, valoare și imaginări colective, iar publicul devine participant activ într-un circuit cultural. Este vorba despre ceea ce se numește „spillover effects”, acele beneficii indirecte care includ dezvoltarea creativității, atragerea de comunități și regenerarea spațiilor urbane. A fost a patra ediție în care 31 galerii din România și din mediul internațional au expus timp de patru zile lucrări pentru un public complet neomogen: de la curioși la pasionați, de la colecționari cu experiență la copii pregătiți să deseneze cu creta în Parcul de Sculpturi. Așa că, în timpul târgului de artă RAD, m-am dus în fiecare zi în diverse sectoare (Galleries sau Platform), pavilioane (precum RAD Design) și la diverse evenimente colaterale ca să iau interviuri, să simt pe propria piele ce face arta din mine și să cercetez (obiectiv și subiectiv deopotrivă) efectele acestui fenomen artistic de amploare care a pus România pe harta europeană a târgurilor de artă contemporană.

Tururile ghidate ținute de galeriști sau de curatori au fost pentru mine un ritual terapeutic colectiv. A fost, de fapt, vorba de un întreg circuit care a inclus vizitarea târgului, a muzeelor, galeriilor și atelierelor de artiști din oraș. Ne-am lăsat cuceriți de cele două componente transformatoare ale unei lucrări de artă: lumina și culoarea (despre care povestea Leonardo da Vinci, apoi Niels Ryberg Finsen atunci când a luat Nobelul cu cercetarea sa despre efectele terapeutice ale luminii). Și mi-am dat seama că avem și, în același timp, nu avem nevoie de iluzii.  

Am văzut lucrări de Victor Man, de Oloș, de Paul Neagu, Gorzo și alți artiști uriași care au creat acel tip de capital cultural care, în timp, s-a multiplicat datorită valorii intrinseci uluitoare, dar și datorită colecționarilor, și prin instituționalizare, circulație internațională. Lucrarea Victoriei Zidaru poziționată gravitațional în centrul spațiului expozițional, sub luminator, construită din materiale organice: fibre, pământ, texturi care par desprinse dintr-o memorie rurală, funcționa ca o contrapondere la ritmul accelerat al vieții cotidiene. Și noile generații de artiști precum Radu Oreian, Tincuța Marin, Gwen (Emma Bădulescu), Alexandra Boaru, Leo Toteanu, Codruța Cernea, Andrei Tudoran creează lumile lor proprii care rezonează cu fragmente din utopia noastră interioară sau exterioară. Nu mai există granițe ale universului figurativ, geometric, prozaic, rural. Colajul se amestecă cu acuarela, fotografia cu cerneala, ceramica cu tușul, mina de creion cu iarba, hârtia cu sticla, textilele vechi (colecționate de Nicolae Comănescu) cu etichetele de pâine (numite de băiețelul meu în mod adorabil „închisoare de pâini, căci cu ele închizi pâinea”). Și tocmai aceste amestecuri suprapuse și interpretările lor, cu efecte de multiplicare a imaginației, mi-au plăcut enorm.

Artistul Teodor Graur, care se auto-intitulează „instalaționist”, a adus la RAD, surprinzător, niște lucrări inspirate din vechi fotografii realizate de el pe faleza din Costineștii anilor ’60, deși până acum câțiva ani nu ar fi acceptat acest narativ, în beneficiul construcțiilor tridimensionale. Și-a depășit propriul univers din punctul în care considera că „pictorii demonstrează iluzionism” și că pierd câteva dimensiuni importante atunci când se limitează la hârtie și la perspectiva bidimensională. Așa că acum a revenit asupra propriilor convingeri și creat instalații 2-D folosindu-se de lucrări fotografice din propria arhivă, de la care s-a abătut prin câteva artificii subtile.

Andrei Tudoran, pictor figurativ și profesor la pictură la UNArte, a creat universuri florale cu referințe directe la repere istorice precum Frida Kahlo, cu un echilibru rupt de o „cheie care parafrazează un univers digital, o relație natură-tehnologie”, după cum povestea chiar el. La nivel micro a ascuns un cablu de încărcător printre flori și la nivel macro ne face să observăm natura printr-un ecran neon monocrom: roz, verde, puternic, aprins.

Mi-a plăcut expoziția galeriei 1M2 care a pornit din ghișeul de bilete de la Eforie Sud de la Cinemascop și a călătorit în lume, păstrându-și înțelesul originar de un metru pătrat doar la nivel conceptual. Am văzut acolo imagini cu nisipul înainte de valuri, imagini cu obiecte care dispar a doua zi după ce au fost fotografiate și elemente referențiale către o istorie efemeră. La RAD Design, curatoritat de echipa de arhitecți Moromuro, am văzut obiecte de colecție neconvenționale ce împing limitele materialității, tensiunii, estetice și în același timp prezintă secvențe de domesticitate, chestionând relația noastră cu obiectele.

Am văzut la RAD energia unei scene care capătă din ce în ce mai mult profesionalism, am descoperit oameni noi, voci puternice, experimente și „performance-uri” care au ridicat probleme și au pus întrebări la care poate nu vom găsi răspunsul nici în următorii ani. Sau poate că nici nu trebuie. Și în toate vizitele mele m-am simțit înconjurată de povești multiple: cele de pe pânză, din imaginarul fantastic, gotic, din ceară, ceramică, piele suprapuse poveștilor artiștilor care se delimitează adesea de propria operă. Deoarece acesta este rolul artei: să problematizeze, să provoace, să vindece.

1
„Art consumption and well-being during the Covid-19 pandemic”, Sursa: https://art-wellbeing.eu/research-covid-19-pandemic/

2
Sursa: https://www.cambridge.org/core/journals/the-british-journal-of-psychiatry/article/cultural-engagement-and-incident-depression-in-older-adults-evidence-from-the-english-longitudinal-study-of-ageing/F25368CA79340C430B046A1DDDDC05B6

3
Sursa: https://www.artscouncil.org.uk/research-and-data/contribution-arts-and-culture-industry-uk-economy

The post De ce contează arta și cultura appeared first on Forbes Romania.

Ce au în comun o dimineață de martie plină de aerosoli pe faleza din Constanța, o după-amiază înnorată de mai în Bruxelles și o seară răcoroasă de iunie la Oradea? Oportunitatea unei plimbări. A unei descoperiri. Admirația cerului plin de pescăruși (da, sunt pescăruși și la Oradea, cei care viețuiesc pe Crișul Repede). Atingerea obiectivului de 10.000 de pași pe zi. Împrietenirea cu un oraș nou. Și posibilitatea de a vizita un obiectiv de patrimoniu Art Nouveau.

Pentru acest stil delicat și prețios s-a mobilizat o întreagă rețea europeană care conectează clădirile de patrimoniu edificate în stil Art Nouveau, acest stil organic, floral, colorat și vesel. Această rețea și-a propus promovarea clădirilor Art Nouveau care au fost, la un moment dat, ca și specia de rinocer alb, pe cale de dispariție.

Cum poate o clădire să fie pe cale de dispariție, vă puteți întreba. Dacă privim din sensul metaforic al cuvintelor, clădirile de patrimoniu au multe lucruri în comun cu animalele pe cale de dispariție. Doar că au o relație de indirectă dependență cu numărul de oameni care se interesează de ele: în cazul rinocerului alb, cu cât mai mulți oameni au vrut să îl vadă, să îl domine, să dețină un suvenir, o porțiune (!) din el sau cornul său, cu atât mai puțini rinoceri trăiau pe pământ. În cazul clădirilor, cu cât mai puțini oameni s-au interesat de ele, s-au preocupat de soarta lor, au vrut să se apropie de ele, să le înțeleagă istoria, să păstreze un „souvenir”¹ chiar imaterial, parte din valoarea lor memorial-simbolică, cu atât mai multe clădiri au ajuns în umbra istoriei, au făcut locul altor clădiri care erau mai importante pentru contemporaneitate.

Și totuși, printre atât de multe clădiri pe cale de dispariție, există unele care supraviețuiesc în ciuda tuturor pronosticurilor nefaste. În ciuda zarurilor care au fost aruncate². Care ajung să strălucească din nou după procese ample de restaurare, pentru că oamenii le iubesc. Pentru că oamenii construiesc rețele de protecție dincolo de granițe care unesc punctele afective ale patrimoniului. Pentru că rețelele virtuale pot funcționa ca ziduri de protecție dacă creează mobilizarea salvatoare de care au nevoie clădirile istorice.

Iar rețeaua virtuală a patrimoniului Art Nouveau inițiată în Belgia, în 1999, cooperează la nivel euronean și are fix obiectivul de a proteja, de a asigura schimbul de experiență și de a promova mișcarea Art Nouveau. Una dintre casele din Bruxelles care face cinste curentului Art Nouveau și care face parte din această rețea este casa în care a locuit inginerul belgian Édouard Hannon. Casa și-a deschis recent porțile după restaurare. Édouard Hannon a fost un profesionist și un manager de succes, fiind angajat la numai 23 de ani de grupul Solvay, devenind CEO-ul companiei la scurt timp. A călătorit mult și a fost pasionat de fotografie, fiind unul dintre fondatorii Asociației Belgiene de Fotografie. În 1894 a câștigat medalia de aur la prima expoziție Paris-Club din Paris.

Casa Hannon, unde a locuit alături de soția sa franțuzoaică, Marie Debard, este un univers simbolist oniric în care Marie și-a exprimat pasiunea pentru botanică, iar Édouard și-a exersat pasiunea pentru artă, poezie, antichități. Casa a fost proiectată de arh. Jules Brunfaut, prieten al familiei Hannon, care a combinat stilul Beaux-Arts franțuzesc cu stilul Art Nouveau, realizând o capodoperă inspirându‑se din casele proiectate de Victor Horta sau de Ernest Blérot. La Expoziția Internațională 1900 din Paris, cuplul Hannon l-a întâlnit pe marele maestru al curentului Art Nouveau, Emile Gallé, care a realizat mobilierul, decorațiunile și candelabrele.

Frescele în stil pur Art Nouveau, alegorii și simboluri, realizate și semnate de Paul Baudouin, un discipol al lui Puvis de Chavannes, ornează scara și salonul de recepție. Mozaicuri, marmură, feronerie, geamuri curbate, obiecte de artă, care decorau casa, și basorelieful de pe fațadă ce întruchipează alegoria timpului în suspensie la asfințit.

În această casă aveau loc serate rafinate de poezie, de muzică clasică. În 1965, când fiica lui Édouard și a lui Marie a pierit, familia a decis să vândă casa care a suferit enorm în urma furturilor și a distrugerilor repetate. După anii ’70, Art Nouveau a fost recunoscut ca stil arhitectural valoros și casa a intrat în atenția Comisiei Monumentelor Istorice. Ultima restaurare a avut loc între 2019-2023, procesul continuând și în prezent la nivelul serei. Casa-muzeu se poate vizita de joi până duminică și recomand descoperirea încăperilor superbe care stau mărturie. Singurul oraș din România care face parte din rețeaua europeană Art Nouveau este Oradea, numit de mulți drept „cel mai frumos oraș din România”. Oradea are o bogată tradiție culturală și arhitecturală, fiind cunoscută mai ales pentru varietatea sa de clădiri în stil Secession, o ramură a stilului arhitectural (sau mai bine zis a mișcării) Art Nouveau ce are la bază elemente naturale, organice, elemente de folclor stilizate și se folosește de sticlă, vitralii, fier, beton, cărămidă aparentă. Printre bijuteriile Art Nouveau din Oradea sunt Casa Darvas-La Roche, Palatul Moskovits, Casa Sonnenfeld, Casa Konrád, Casa Lajos Veiszlovits, Palatul Sonnenfeld, astăzi colorate ca niște prăjituri cu turtă dulce.

Un oraș care ar merita să fie pe lista rețelei europene Art Nouveau ar fi Constanța, datorită Cazinoului recent restaurat. A luat viață după un amplu proces de restaurare de cinci ani care oglindește întocmai perioada de cinci ani de construcție. Contractul pentru construcția acestui impunător edificiu a fost semnat în 1903 de primarul liberal al Constanței Cristea Georgescu cu arhitectul Daniel Renard. Dar, în 1905, liberalii au pierdut puterea în favoarea Partidului Conservator, iar conservatorii l-au înlăturat pe Renard, preferându-l pe arh. Petre Antonescu, cel care a realizat și Cazinoul din Sinaia. El și-a impus viziunea proprie, în stil național (neo-românesc), schimbând elevațiile Cazinoului, ce urma să aibă funcțiunea principală de teatru. Construcția nu s-a mai realizat după planurile arh. Petre Antonescu pentru că liberalii au revenit la putere în 1907 și l-au contractat din nou pe Daniel Renard, care a schimbat unele fundații realizate de ing. Anghel Saligny pentru a realiza edificiul după proiectul inițial. Așa că în 1908 a reînceput construcția, edificiul a fost inaugurat în 1910 și în 1912 s-au făcut ultimele retuşuri.

La momentul inaugurării, presa locală a criticat durata mare a lucrărilor, dar și aspectul rezultatului final, pe care ziarul Conservatorul îl descria ca o „matahală împopoțonată cu tot felul de zorzoane, care, din punctul de vedere al esteticii arhitectonice, lasă foarte mult de dorit, din cauza complectei asimetrii și amestecului babilonic al stilurilor”, și „un monument ridicat în cinstea nepriceperii și prostului gust”. Presa a criticat de-a lungul vremii şi întrebuințarea de cazinou a clădirii. Unii ziariști catalogau activitățile de noroc ca fiind „deplasate”.

Deși inițial aspru criticat, edificiul a cucerit opinia publică treptat, a găzduit evenimente importante, cum ar fi Expoziția Națională dedicată celor 50 de ani de la realipirea Dobrogei la România din 1928. Renovată în anul 1934 sub îndrumarea aceluiaşi Renard, clădirea a înflorit, trecând prin lucrări de renovare în 1951, 1986 şi 2020-2025. Reprezintă o perlă a mișcării Art Nouveau din România și și-a depășit condiția de rinocer alb și a învins uitarea și ruina.

P.S. Apropo, există un spectacol care invocă rinocerii, dar nu cei din prerie/savană, ci rinocerii lui Ionesco. Despre oameni, doctori și rinoceri se numește spectacolul regizat de Claudia Goga după un text de Arthur Schnitzler, are actori buni de tot și are toate ingredientele unui spectacol excepțional. Mergeți să-l vedeți, veți pleca cu o radiografie corectă a contemporaneității, a relației dintre politic, pasiune, trufie și rețele sociale, cele care pot salva sau demola reputații, stima de sine și ziduri.

¹ „Souvenir”, în franceză înseamnă amintire, memorie.

² „Alea iacta est”, frază atribuită lui Iulius Cesar în anul 49, odată cu traversarea Rubiconului și începutul războiului civil.

The post Despre rețele, arhitectura Art Nouveau și rinoceri appeared first on Forbes Romania.

Anumite case ies în evidență prin monumentalitate, prin îmbrățișarea aliniamentului stradal, prin gingășie, prin ornamentație, prin culoare, prin elementele de fier forjat. Pe Strada 11 Iunie este o casă care iese în evidență prin toate aceste lucruri, și încă ceva: prin povestea sa care a fost pusă în valoare de serata culturală cu muzică clasică #Aiciastat.

I-a aparținut unui pălărier pe nume henri moscona, care i-a comandat arhitectului Rudolf Quich o casă-bijuterie. Aici își avea și atelier, și locuință. Arhitectura sa este eclectică, cu elemente dominante de clasicism francez. A fost ridicată între 1916-1923 pe un plan în „L” și cu două niveluri. Dacă vă întrebați de ce construcția a început în anul 1916 și a fost finalizată abia în 1923, ei bine, asta s-a întâmplat după sistarea lucrărilor pe durata Primului Război Mondial. Anterior, proprietatea (împreună cu cea vecină) i-a aparținut unui anume căpitan Mihailidi, care cu siguranță a avut, și el, o poveste.

Ornamentația imobilului este impresionată, deoarece o multitudine de elemente de decor ale fațadei s-au păstrat nealterate: ancadramentele, grilajul din fier forjat, plăcile decorative, învelitoarea din țiglă, frontoanele, consolele, pilaștrii, colonetele. Marchiza cu fier forjat de la intrare a invitat vizitatorii înăuntru pentru „Serata culturală #Aiciastat” pe care am organizat-o pentru a răspândi farmecul muzeului către comunitatea iubitorilor de patrimoniu și muzică clasică. Iar turul ghidat și recitalul cvartetului au creat magie.

În 1923, imobilul a fost cumpărat de Primăria Municipiului București pentru a fi utilizat ca locuință și atelier pentru artiști plastici. În 1953, soții Pompiliu și Ligia Macovei au primit casa spre folosință și au locuit aici până în anul 2008, când a fost donată Municipiului București de ultimul reprezentant al familiei care a și locuit aici, Pompiliu Macovei. Ligia Macovei a avut aici, la rândul său, atelierul de creație și pictură până în ultimul ceas al vieții. În 1992 aici a luat ființă Muzeul „Ligia și Pompiliu Macovei”, sau, mai bine zis, Colecția Ligia și Pompiliu Macovei, așa cum și-a dorit familia să se numească.

Pompiliu Macovei (1911-2009) are un profil tipic pentru generația de intelectuali formați în interbelic, care a traversat trei regimuri politice. A fost arhitect, diplomat, om politic. A fost chiar arhitect-șef al Capitalei în anii comunismului, ulterior președinte al Uniunii Arhitecților, ministru al culturii și, în final, a avut o carieră diplomatică. A fost consilier la legația română din Paris, șef al misiunii diplomatice la Roma și ambasador UNESCO la Paris. În aceste roluri, Pompiliu Macovei a realizat diplomație culturală într-o epocă în care cultura era instrument de reprezentare ideologică. În acest timp, și-a adunat o parte importantă din obiectele de artă care constituie colecția familiei. De aceea, colecția are o anume amprentă de cosmopolitism. Biografia lui Pompiliu Macovei trebuie citită cu nuanță: a fost implicat în mecanismele statului comunist, dar, în același timp, a rămas un intelectual interesat de artă și patrimoniu. Această ambivalență reflectă drama generațiilor care au traversat cei 50 de ani de comunism între nevoia de a naviga între convingeri personale și realități politice.

Ligia Macovei (1916-1998) a fost artistă, colecționară pasionată și spirit enciclopedic. A făcut parte din categoria privilegiată de artiști care au putut călători și expune în străinătate în perioada comunistă, beneficiind indirect de cariera diplomatică a soțului său. Dar această situație a avut un dublu sens: pe de o parte, i-a permis contactul cu lumea artistică occidentală; pe de altă parte, a plasat-o într-o zonă delicată de ambiguitate politică, specifică elitei culturale române din epocă.

Ligia Macovei s-a născut la București și s-a format într-un mediu artistic de elită. A urmat între 1934 și 1939 cursurile secției de artă decorativă la Școala de Belle Arte din București, având profesori precum Cecilia Cuțescu-Storck, J.Al. Steriadi și Corneliu Medrea, personalități importante ale artei române interbelice. Această formație academică i-a conferit o solidă bază clasică, dar și o libertate expresivă care s-a văzut ulterior mai ales în desen și ilustrație. A fost, înainte de toate, graficiană, având un instinct propriu al liniei, al sugestiei, al simbolisticii. A rămas celebră pentru ilustrațiile realizate la poeziile lui Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, unde desenul funcționa ca un instrument de interpretare poetică, traducând atmosfera, tensiunea, sarcasmul, tandrețea. A fost comisar al pavilionului românesc la Bienala de la Veneția (ediția XXIX). A fost consilier cultural pe lângă misiunile diplomatice din Franța în perioada 1958-1959 și 1972-1975. A avut expoziții personale la Veneția, București, Roma, Viena, Praga, Budapesta, Teheran, Florența. A primit titlul de artist emerit și a primit numeroase distincții și premii, precum Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a.

Având contact cu lumea culturală și artistică pe multiple paliere, cei doi soți au avut ocazia să adune o colecție impresionantă de artă românească și universală: pictură, inclusiv cu lucrări semnate de mari artiști români: Pallady, Tonitza, Țuculescu, Iser, Ciucurencu, obiecte de grafică, obiecte decorative din diverse culturi, textile, ceramică și o vastă bibliotecă de artă. Colecția include, desigur, și un important fond al lucrărilor de pictură ale Ligiei Macovei. Aici puteți admira covoare vechi persane, piese rare de mobilier, un dulap de sacristie în stil romanic din secolul XIII, o oglindă de Bohemia (1740), două candelabre de Murano, un şemineu din faianţă colorată și o sobă din teracotă de Boemia, două fotolii tip Renaştere Italiană şi două bufete Biedermayer, un vas aparţinând dinastiei Shang (1711-1066 î.H.), un birou Louis-Philippe, o lampă de birou care a aparţinut arhitectului Ioan Mincu. Pe pereți se află picturi de mare valoare aparţinând artiştilor Theodor Pallady, Lucian Grigorescu, Alexandru Ciucurencu, Dimitrie Ghiaţă, Nicolae Tonitza, Ion Țuculescu, Marcel Iancu și mulți alții.

Biblioteca cuprinde aproximativ 11.000 de volume, dintre care 10.000 sunt din domeniul artelor, esteticii şi filozofiei. Cele mai spectaculoase sunt vitrinele cu ceramică chinezească şi islamică, obiecte din sticlă şi cristal romane. Una dintre vitrine, poziționată în fața unei ferestre ample, are o sticlă mată, translucidă, care permite trecerea razelor luminii prin coloritul sticlelor din interior. Pompiliu Macovei a fost cel care a cerut transformarea acestei vitrine cu sticlă mată. Colecţia de artă populară include obiecte din toate regiunile: un scrin-secretaire transilvănean de pe la 1813, un dulap ţărănesc german din Transilvania, un colţar transilvănean din 1826 cu ceramică populară românească şi ungară, două scaune de lemn din Oltenia, o icoană brâncovenească pe lemn cu ferecături, icoane pe sticlă, un covor moldovenesc. Toate aceste obiecte puse laolaltă au, pur și simplu, o valoare inestimabilă.

Așa că, dincolo de convingeri politice, în urma celor doi intelectuali rămâne o colecție impresionantă de artă și obiecte decorative. Aici putem vedea cum viața poate fi conservată în obiecte, cărți și imagini, toate dăruite mai departe generațiilor viitoare. Această colecție pe care cei doi soți au adunat-o din toate colțurile lumii reflectă o concepție estetică: casa era un spațiu total de cultură, nu doar o simplă locuință. Gestul familiei de a dona colecția statului și de a transforma reședința într-un muzeu este unul simbolic, pentru că demonstrează că viața privată poate fi transformată în patrimoniu public.

Casa este astăzi monument istoric și face parte din zona construită protejată nr. 11 (11 Iunie, Bulevardul Mărășești și Parcul Carol I). Se află aproape de intersecția străzilor 11 Iunie cu str. Gramont, în apropierea Dealului Mitropoliei, și găzduiește o secție a Muzeului Municipiului București. Așa că vă recomand să îi faceți o vizită. Vă asigur că veți fi impresionați!

The post Colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei appeared first on Forbes Romania.

Cultura reprezintă o nișă apetisantă pentru puțini dintre noi, dar totuși are un magnetism puternic odată ce ne prinde în mreje. Așa aș traduce cifrele revelate de Barometrul de Consum Cultural proaspăt scos din cuptor de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală.

Este cel mai important studiu despre consumul de cultură în România, reprezentativ pentru populația întregii țări, și trage un semnal de alarmă puternic. Studiul ne spune că aproximativ doi din trei români nu au participat vreodată la vreun program sau proiect de educație culturală.

Și totuși, dintre cei care au participat la activități culturale în 2024, o majoritate covârșitoare, mai precis 78%, a simțit că beneficiul cel mai important a fost cel al învățării directe, al acumulării de informații și de noțiuni noi despre artă și cultură. Iar pentru 70% dintre respondenți, dorința de a afla mai multe informații a adus cu sine o implicare mult mai mare în diferite inițiative culturale.

Deci cultura se lasă greu cucerită, dar și când reușește să atragă, o face cu toată forța, cu un efect de multiplicator convingător. Ca un reper macro, dacă dăm „zoom-out” și ne uităm de sus la noi înșine, cam un sfert din populația României constituie publicul receptiv la cultură în spațiul public. Iar eu îmi doresc să cresc acest public receptiv de cultură, prin orice mijloace. Chiar și prin povești de dragoste.

Pentru că acum mai bine de doi ani de zile, am pornit aici, printre file, în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și casele lor, între patrimoniu și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și, poate, părăsit. Vă împărtășesc un nou episod al iubirii pentru cultură și pentru patrimoniu, printr-un manifest, o invitație, un îndemn: pentru o viață mai împlinită, consumați minimum 30 de minute de cultură pe săptămână. Intrați spontan într-o clădire monument istoric ce vă iese în cale. Luați cu voi pe cineva apropiat în explorarea unei galerii de artă, a unui muzeu. Citiți o carte și povestiți despre asta. Participați la un atelier cultural, la o conferință. Vizionați un spectacol de teatru, mergeți la operă, la un film de artă. Opriți-vă un pic lângă o statuie și admirați-o. Atunci când dați „scroll” în social media, curatoriați-vă conținutul, alegeți conștient la ce vă uitați. Chiar și pentru acele câteva secunde din care se compune atenția noastră dedicată unui singur subiect pe ecranul mai mic sau mai mare al telefonului nostru inteligent, construiți-vă un mic muzeu virtual și nu o să vă mai simțiți atât de epuizați după exercițiul de „scrolling”. Mai ales că telefonul, astăzi, are un efect de sucțiune asupra imaginației noastre, să încercăm să ne canalizăm resursele către frumos, fără a ignora realismul societății în care trăim și fragilitatea echilibrului nostru.

Dar indiferent de fragilitatea contemporană, este cert că o societate fără memorie se pierde. Atât sufletește, cât și într-un mod mult mai practic. Cultura e puntea noastră către trecut. Pare abstract, și totuși are consecințe în ceea ce suntem noi în prezent, ceea ce gândim și cum acționăm. Prin conectarea la cultura unui loc, pătrundem într-o lume în care ne întâlnim cu toții: imaginarul colectiv, unde orice formă de expresie prinde un sens împărtășit cu ceilalți.

Cine suntem? De unde venim? Încotro alegem să mergem? Ce ne leagă? Pentru ce merită să luptăm? Răspunsurile pot fi explorate doar conectându-ne la cultură și la patrimoniu, la lumea bogată în cunoaștere și semnificații, care ne susțin ca un fir afectiv țesut de generații de-a rândul.

Dacă ne gândim la arhitectură, acest fir afectiv țesut devine evident. Atunci când înțelegem influențele care au modelat stilurile clădirilor care ne înconjoară, știm să interpretăm realitatea din prezent și putem încerca (cu mai mult succes) să proiectăm viitorul. La fel se întâmplă cu muzica, cu tradițiile, cu artele, în general: atunci când le înțelegem prin relația lor cu istoria, în raport cu identitatea unui grup de oameni, dobândim capacitatea de decripta și de a participa la acte culturale în mod conștient. Doar în acest mod ne putem înțelege cultura noastră, dar și alte culturi diferite. Și așa putem să ajungem să valorificăm aceste înțelesuri pe care le căpătăm, în primul rând ființând cu folos în lumea modernă.

Iar soluția pentru această ființare valoroasă este în mâna noastră: cu orice vizită într-un muzeu, cu orice tur ghidat într-o zonă cu un trecut bogat, cu emoția pe care o resimțim când vedem un spectacol, asimilăm reperele și semnificațiile care fac din noi o comunitate, cu valori și amintiri comune. Conectându-ne o dată pe săptămână măcar jumătate de oră la cultură, contribuim la acest fir afectiv țesut de generațiile care ne-au precedat și îl dăm mai departe generațiilor care vor urma. Cablați împreună la cultură, scoatem la lumină, descoperim, consumăm, transmitem povești de iubire despre locuri, clădiri, amintiri și personalități uitate, dar care merită date mai departe. Atunci când știm cine suntem, avem încredere în viitor. Atunci când ne apropiem de cultura în care trăim și ajungem să o înțelegem, memoria colectivă nu ne poate fi distorsionată. Așa reînnodăm firul afectiv cu patrimoniul nostru, atât material, cât și imaterial. Prin înțelegere, curiozitate, prin emoție trăită și împărtășită. Iar cultura și patrimoniul ne trezesc toate aceste sentimente și mult peste.

Așa cum CNA ne-a lăsat de-a lungul timpului mesaje-cheie pentru sănătatea noastră, pe care subconștientul multora dintre noi le-a procesat: „Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic fructe şi legume”, „Pentru o viaţă sănătoasă, faceţi mişcare cel puţin 30 de minute în fiecare zi”, mi-ar plăcea să se audă în eter și recomandarea #Aiciastat: „Pentru o viață mai împlinită, consumați minimum 30 de minute de cultură pe săptămână”.

The post Manifest pentru cultură și patrimoniu appeared first on Forbes Romania.

Aș începe povestea astfel: „#Aiciastat Alexandrina Garbelotti, bunica lui Chris-Simion Mercurian, o doamnă cu părul albastru și multe vise, o doamnă născută în regiunea Veneto și căsătorită aici, în România, o bunică a cărei casă a contribuit hotărâtor la ridicarea Teatrului Grivița 53”. Și, nu, nu aș arăta o casă cu fațadă eclectică și cu ornamente din teracotă, ci un interior cu camere eclectice și cu ornamente din porțelan.

Cu miniaturi, cu jucării, cu doi crocodili (unul mic și unul mare), cu un landou vechi de peste 80 de ani, cu o plapumă și globuri pământești din decade consecutive care și-au lăsat amprenta asupra României noastre: ’60, ’70, ’80. Este un interior ca o povestire în ramă, un univers multifamilial cu câteva personaje principale, bunica, mama, fiica și visul. E un univers creat de Iuliana Vîlsan care naște întrebări, care încarcă, „face bine”, așa cum scria Chris-Simion Mercurian.

Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și casele lor, între patrimoniu și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și, poate, părăsit. Vă împărtășesc un nou episod al iubirii de patrimoniu, de data aceasta din lumea teatrului și a artei, care se împletește inexorabil cu lumea patrimoniului, cu lumea personajelor de roman, cu lumea viselor și a fantasmelor care uneori prind rădăcini printre cărămizi istorice.

Iuliana Vîlsan este un personaj pe care nu ai cum să nu îl îndrăgești. Și să nu îl remarci. Datorită jovialității ei, datorită energiei ei, datorită părului și hainelor ei neon, nu ai cum să nu vrei să afli mai multe despre ea. Sau despre universurile pe care le montează pe scenele teatrelor din București. Pe mine m-a fascinat de când am cunoscut-o acum câțiva ani, de când am văzut câteva spectacole la care a realizat scenografia într-un mod absolut memorabil. Apoi am aflat că a fost studenta lui Ștefan Câlția și că a avut o primă galerie de artă alături de Matei Câlția și alții: Galeria de Interese. Născută în 1971 la Constanţa, Iuliana a traversat câteva epoci care se regăsesc parțial și în globurile pământești pe care le-a expus la galeria spontană de la etajele teatrului Grivița 53 care își așteaptă expozanții. A absolvit în anul 1995 Facultatea de Litere a Universității din București, secția clasice, cu lucrarea de licență „Semnificațiile pragmatice ale tăcerii în Teatrul lui Plaut” și în 2000 Universitatea de Artă din București, la clasa profesorului Ștefan Câlția. A debutat în scenografie în 1999 cu spectacolul „Spațiul gol”, iar un an mai târziu a semnat primele costume pentru „Oameni goi”.

De atunci, creațiile sale – decoruri, costume, pictură sau instalații – au însoțit numeroase spectacole din țară și din străinătate, conturând un stil vizual profund personal și recognoscibil. A fost invitată la workshopuri internaționale în orașe precum Florența, Paris, Palermo, Viena, Iași, Grenoble și Atena și a participat la multiple expoziții de grup în lume. Colaborările sale cu unii dintre cei mai importanți regizori români, Mihai Măniuțiu, Radu Afrim sau Andrei Șerban, au generat spectacole memorabile, în care universul plastic imaginat de artistă a devenit parte esențială a construcției scenice.

Iuliana Vîlsan a luat și premii, ca o confirmare a unei viziuni artistice rare, sensibile și profund contemporane: printre altele, în 2010 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie, pentru spectacolul „Herr Paul”, în regia lui Radu Afrim, în 2025 a luat Premiul pentru scenografie de la UAP (Uniunea Artiștilor Plastici) și sunt sigură că lucrurile nu se vor opri aici. Acum și-a ramificat activitatea în teatru cam peste tot prin oraș, în timp ce face și un doctorat despre scenografii invizibile la Litere și își reface și atelierul de pictură.

Eu am stat cu ea la o discuție informală la expoziția „Povestea unui vis” cu care a deschis Teatrul Grivița 53 în cadrul FNT (Festivalului Național de Teatru) și m-au fascinat câteva lucruri. Printre obiectele din scenografiile Iulianei (de exemplu, „Nepotul meu, Veniamin” în regia lui Vlad Massaci, sau „Hello, Ceaușescu!”, ambele spectacole de la Comedie) se află și obiectele originale ale bunicii și ale mamei lui Chris-Simion Mercurian, iar toate acestea împreună reconstituie spiritul bunicii care a contribuit la edificarea teatrului. Și reconstituie un univers al unui timp potențial recuperat. Am văzut obiecte create de mâinile bunicii și de mâinile mamei lui Chris, am văzut un costum de epocă chiar de la Burano pentru a intra în povestea bunicii Alexandrina Garbelotti, care venea din regiunea Veneto și își vopsea părul cu albastru de metilen și mov de gențiana. Am văzut colecția de actori a mamei, visul american prezent în unele case de mahala. Un pendul, cel original, și același pendul într-o fotografie de epocă ce surprinde perfect glasvandul și timpul care trece. Am văzut o pereche superbă de ciorapi din dantelă de la bunica, care i-a oferit-o mamei și mama i-a oferit-o lui Chris. Dar nimeni nu i-a purtat vreodată. Unul dintre obiectele preferate ale Iulianei din expoziție. Felicitări muzicale cu dedicații bizare, un fel de „TikTok, dar înainte de TikTok”, cum ne-a spus Iuliana. Un bilet de dragoste: „Pentru fata care se îndrăgostește mereu de cine nu trebuie, de la un băiat care pățește la fel”. Crocodilul-pandantiv primit de Chris la 16 ani de la părinții ei, una dintre marile dezamăgiri și prima mare criză a adolescentei cu năzuințe de artist. Crocodilul-butaforie uriaș din scenografia lui Apolodor de la Țăndărică, un simbol recurent în imaginarul Iulianei care și-a făcut loc acum la etajul 4 al teatrului printre schițe, planuri, cuie, șuruburi și bucăți de metal.

Iuliana a surprins plastic povestea celor trei generații în discuția noastră: „E ca destinul unei bucăți de dantelă care a scăpat într-un șantier. Chris a trecut prin tratament, prin boală, prin recuperare și a ridicat un teatru. Și mă gândeam că a bubuit la ea, la treia generație, practic. A bubuit ceva care, de fapt, vine de mult din spate. De la bunica venită din regiunea Veneto alături de un domn cu care a rămas aici, captivă în noroaie. Exact cum cade întâmplător o dantelă într-un șantier. Cam ce se întâmplă cu bucata aia de dantelă? Cam asta mi se pare toată povestea. Gândește-te că mama era sportivă de performanță, avea un umor teribil, ea era teribilă. Dar după ce s-a măritat, n-a mai făcut niciun sport de performanță, n-a mai făcut nimic, a îngrijit doar casa, în moduri creative, un fel de fondul plastic domestic. Iar asta spune destul de multe pentru povestea noastră”.

Expoziția prezintă obiecte concrete ce fac trecerea dintre generații astfel încât fiecare privitor să își construiască propria poveste dintre bunică și mamă, și fiică și așa mai departe. De fapt, vedem într-un anume spațiu un interior al unui om, și ce este interesant este că toți oamenii se identifică cu acel interior. Iuliana mi-a spus: „Fără să vrem, noi, de fapt, alegem forme sau modificăm formele. Și ele sunt, de fapt, fără să ne dăm seama, niște ideologii foarte mari. Ne ducem, ne întoarcem, ne ducem mai departe, dar ne întoarcem la același lucru care se întâmplă oricum în interiorul nostru. Aici, din camerele acestea, plecăm de la formele și estetica interbelice și ajungem la formele anilor ’70-’80. Spiritul vremii te face ca tu să ai gust către așa ceva. Înțelegi? Trece etapa asta, dup-aia, dintr-odată, tu alegi alte forme. Iar toată povestea asta sinestezică ne arată, de fapt, că ce e înăuntrul nostru determina altă formă. Știi? Că suntem, de fapt, stăpâniți de ideologie. Că vrem sau că nu vrem. Conștient sau inconștient, de asta suntem. Aici e trecerea, de fapt”.

Din discuția cu Iuliana a rămas cu mine una dintre marile întrebări pe care ni le pune expoziția „Povestea unui vis”: „Cum oamenii unei generații gândesc și aleg aceleași lucruri, cum pot ei să trăiască printre aceleași lucruri?” Dar eu am rugat-o pe Iuliana să îmi explice, dincolo de uniformitatea acestei gândiri și acestor alegeri, care este totuși motivul pentru care, într-o decadă, sau mai bine zis într-o generație (de aprox. 30 de ani), s-au stricat atât de mult casele și obiectele și-au pierdut autenticitatea?

„În momentul în care apare evidența, în care apare majoritatea, adevărul e în altă parte. Înțelegi? Deja e în altă parte. Deci, el, practic, când pare evident, deja a devenit fenomen de masă. Eu mi-am pus această întrebare în anii ’90. Atunci, în anii ’90, nu întâlneam pe nimeni care să se gândească la monument. Adică nici «monument» nu era un termen uzual. Pe atunci, eu eram cu Matei [Câlția], cu Nicu [Ilfoveanu] și păream nebuni care recuperau obiecte vechi de la șantiere [în curs de demolare]. Dar acum au apărut lucrări, au apărut oameni, au apărut galerii private, au apărut concepte. Am schimbat generația. Aproape biologic am putea spune: se schimbă lucrurile, gândurile și visele.”

„Povestea unui vis” a fost pentru mine și povestea despre înălțarea unei clădiri de patrimoniu către cer și către artele spectacolului. Și vă las și vouă un îndemn ascendent: mergeți la teatru, mergeți la spectacole, la expoziții, la galerii, puneți-vă întrebări, pentru a vă înălța propriile ceruri și pentru a înțelege un pic din ideologiile lumii noastre.

The post Povestea unui vis. Cu și despre Iuliana Vîlsan appeared first on Forbes Romania.

Patrimoniul și valențele sale mă aduc aproape în fiecare an la Viena. Anul acesta am mers pe urmele lui Johann Strauss-fiul, compozitorul care a transformat valsul din dans de societate în artă simfonică. Totul a început într-un apartament elegant din Viena în care a locuit pentru aproape 11 ani și unde am făcut o incursiune vizuală și auditivă. Este singurul loc autentic în care chiar a locuit și care păstrează memoria sa din Viena.

Anul acesta, pe 25 octombrie, s-au împlinit 200 de ani de la nașterea sa și desigur că am cercetat cât mai mult despre viața sa. Și-a făcut ucenicia muzicală susținut mai ales de mama sa, în contextul în care și tatăl său, Johann Strauss-tatăl, era faimos. A debutat ca dirijor și compozitor al propriei orchestre la numai la 19 ani, în localul Dommayers Casino din Hietzing (azi, cartier al Vienei), unde a prezentat public primele sale patru compoziții.

A cutreierat lumea cu orchestra sa, având un succes răsunător. Între 1846-1847, a realizat turnee în Ungaria, Transilvania și chiar în Țara Românească, unde a fost extrem de apreciat, primind chiar și o propunere de a… se angaja aici! În paralel cu activitatea concertistică, Strauss-fiul și-a dedicat timpul și creației, conferind valsului un colorit orchestral foarte bogat și o valoare artistică deosebită. Dintre cele peste 140 de valsuri create de el, unele și-au câștigat celebritatea: Dunărea albastră, Viață de artist, Vals imperial, Povești din pădurea vieneză, Vocile primăverii. A compus și operete: Liliacul, care a inaugurat perioada de aur a operetei vieneze. Strauss a fost căsătorit de trei ori, dar nu a avut copii.

În 2025, Viena a devenit o scenă deschisă pentru a celebra bicentenarul nașterii lui Johann Strauss. Cinci muzee, multiple expoziții tematice și instalații imersive au redefinit felul în care putem descoperi moștenirea compozitorului. De la Muzeul Teatrului și până la casa în care Strauss a compus Dunărea albastră, atât viața artistică, cât și cea intimă a compozitorului pot fi descoperite. Manuscrise originale, vioara realizată de familia lutierilor din Cremona sau celebrul pian Bösendorfer, toate pot fi văzute în expozițiile din acest an. Iar legătura dintre muzica clasică, patrimoniul imaterial, patrimoniul construit și Viena nu se oprește nicicând: anul viitor se împlinesc 270 de ani de la nașterea lui Mozart, iar povestea muzicală continuă.

Și dacă tot povestim despre manuscrise, am descoperit patrimoniul vienez nu doar din perspectiva muzicii, ci și din a cărților. Am vizitat Sala de Gală a Bibliotecii Naţionale a Austriei, ca într-un vis desprins din palatul prințului din desenul animat Frumoasa și bestia. Pe rafturile de lemn cu multe decoraţiuni ale celei mai mari biblioteci baroce din Europa se găsesc peste 200.000 de lucrări istorice. Pe drept motiv, Sala de Gală este considerată una dintre cele mai frumoase săli de bibliotecă din lume.

Biblioteca Naţională a Austriei reprezintă un punct de atracţie al Palatului Hofburg. În fosta bibliotecă a Curţii, în prim-plan se află atât cărţile, cât și frescele din impresionanta Sală de Gală de aproape 80 m lungime şi 30 m înălţime. Fresca viu colorată realizată în 1730 de pictorul de Curte Daniel Gran prezintă „deificarea” (apoteoza) împăratului Carol al VI-lea, cel care a decis în 1723 construirea bibliotecii. Acesta se regăseşte şi sculptat în marmură în mijlocul ovalului central, chiar sub cupolă. Celelalte 16 statui înfăţişează conducători şi nobili din familia austro‑spaniolă a Habsburgilor.

În cele 128 de rafturi şi dulapuri istorice se găsesc expuse peste 200.000 de lucrări apărute între 1501 şi 1850. În mod special se remarcă cele aproximativ 15.000 de volume din colecţia prinţului Eugen de Savoia, legate în marochin roşu, albastru şi galben, dar şi una dintre cele mai mari colecţii de scrieri despre Reformă ale lui Martin Luther. Din păcate, lucrările nu se pot consulta aici, fiind fragile şi scumpe. Aşa cum a fost încă din secolul al XVIII-lea, Sala de Gală serveşte, în primul rând, ca loc de expunere a patrimoniului imperial. Printre exponate se numără şi două spectaculoase globuri baroce veneţiene: unul pământesc şi unul reprezentând cerul, fiecare cu un diametru de peste un metru.

Numeroasele elementele placate cu aur, ornamentaţiile din stuc, marmură, piatră şi metal, precum şi toate rafturile de lemn destinate cărţilor au avut parte în 2022 de o recondiţionare generală. Suprafeţele de lemn au fost curăţate în profunzime, cele slăbite – înlocuite sau completate cele lipsă. În tot acest proces, cărțile au beneficiat de un tratament special de curățare și îngrijire.

Pentru a completa imaginea vieneză, am pornit cu muzică clasică, am continuat cu cărți și acum vă deschid poarta unei clădiri de patrimoniu. Mai precis, vila unde a locuit arhitectul Otto Wagner (1841-1918) alături de iubita sa soție, Louise. Vizionar al arhitecturii vieneze, Otto Wagner a fost unul dintre pionierii modernismului și o figură-cheie a mișcării Secession (Jugendstil austriac). El a lăsat în urmă o Vienă transformată – funcțională, elegantă, inovatoare.

El a ridicat această opulentă vilă albă, înconjurată de natură. Otto Wagner a construit-o între anii 1886 și 1888 ca reședință de vară în stil Art Nouveau. La finalul secolului al XIX‑lea, aici se țineau petreceri legendare de vară și saloane artistice animate. Bijuteria Art Nouveau și-a câștigat rapid o reputație ce a depășit cu mult granițele Vienei. Aici veneau și plecau marii artiști ai vremii: Gustav Klimt, Adolf Loos, Gustav Mahler, toți au fost oaspeți ai Vilei Wagner, care devenise un veritabil loc de întâlnire al elitei artistice vieneze. Din punct de vedere stilistic, reședința se încadrează în istoricism și reprezintă un omagiu adus arhitectului italian preferat al lui Wagner: Palladio.

Apoi însă, vila lui Otto Wagner a căzut în tăcere timp de mulți ani. Expropriată de național-socialiști, clădirea odinioară somptuoasă a fost dată uitării și, în cele din urmă, a devenit victima unor tranzacții speculative, care aproape au dus la prăbușirea sa. După o perioadă de uitare, pictorul Ernst Fuchs (1930-2015), reprezentant de marcă al realismului fantastic vienez, a salvat-o, a renovat-o și a deschis-o publicului. Mai exact, la începutul anilor ’70, Ernst Fuchs a adus, în sfârșit, un suflu nou și câteva idei fantastice în vila de pe Hüttelbergstrasse 26. Și nu doar la nivel metaforic, căci artistul, dedicat realismului fantastic, a investit doi ani în renovarea și reconstrucția vilei, parțial fidelă originalului, parțial în conformitate cu propria sa viziune artistică. Iar acum această vilă împletește destinele și viziunea a două personalități fabuloase: Otto Wagner și Fuchs, căci între pereții ridicați de Wagner acum sunt expuse picturile, sculpturile și mobilierul create de Fuchs. Vila se poate vizita și reprezintă un loc special atât pentru arhitectura sa, cât și pentru simbolurile artistice pe care le găzduiește.

Dincolo de obiectivele clasice și de neratat din Viena, vă invit să parcurgeți și străzile mai puțin faimoase ale frumosului oraș, să descoperiți case, ziduri, apartamente, vile, biblioteci, arcade, pasaje ascunse, să traversați poduri și să vă opriți în fața vitrinelor: toate au câteva povești de spus.

The post Itinerar vienez în anul Strauss: muzică clasică, patrimoniu și cărți appeared first on Forbes Romania.

Putem discuta de mai multe ipostaze ale „mahalalelor”, acele nuclee urbane cu iz oriental care au traversat câteva secole, descoperite în fragmente de literatură în diverse momente de timp. Desigur că impresia pe care o lasă o suburbie asupra unui călător francez precum Ulysse de Marsillac la 1869 este complet diferită de percepția pe care o are antropologul Vintilă Mihăilescu care cercetează evoluția geografică și antropologică a orașului București în secolul XX. Iar ipostazele romanțate și literare ale unor autori precum Henri Stahl sau Lelia Zamani au rolul de a prezenta poetic atmosfera de mahala, cu scopul de a produce nostalgie. Mie îmi plac toate aceste perspective pentru a reînnoda firul istoric și, în același timp, pentru a reface relația afectivă cu trecutul acestor micro-zone din Capitală.

Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și oraș, între oraș și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și părăsit. Vă împărtășesc un nou episod din seria #IubeștiBucurești, prin care vă invit să priviți cu alți ochi mahalele orașului nostru.

În 1855, căpitanul austriac Stefan Dietrich (al armatei de ocupație) scria că orașul este compus „dintr-un adevărat labirint de străzi strâmbe, strâmte, foarte murdare”, „foarte rău pavate”, cu iluminat mizerabil, dar cu pază bună și cu corpul pompierilor care „își îndeplineau cu conștiinciozitate datoria”[1]. La 1869, și pentru Ulysse de Marsillac, străzile alambicate reprezentau o enigmă: „Nicio stradă nu e dreaptă și fiecare construiește după capul său, o fantezie străină de orice artă”, deși „centrul are totuși aspectul de oraș”[2]. La 1877, impresia lui Marsillac este destul de similară, spunând că mahalalele „unde s-a refugiat viața un pic monotonă a vechiului Orient […], casele se află aproape toate în mijlocul grădinilor, destul de prost întreținute […]. Unele sunt totuși foarte frumoase, iar numărul caselor cu adevărat elegante și bogate din aceste cartiere crește în fiecare zi și-i dă acestei zone a Bucureștilor un aspect încântător, care amintește puțin de Auteuil și Passy, sau, dacă preferați, Baden și orașele de distracții din Germania și Italia”.

Una dintre ipostazele romanțate este cea prezentată de Henri Stahl (1877-1942) în lucrarea sa Bucureștii ce se duc. Henri Stahl spunea că viața de mahala este destul de liniștită:

„atât de neînsemnată era animația pe aici, încât trecerea unei trăsuri e un eveniment, un automobil dă prilej de vorbă o săptămână întreagă. Nimic nu revoluționează mai adânc cartierul, ziua, decât dacă și-o face păcatul vreun biciclist, vreun naiv să deștepte câinii mahalalei, pedalând țanțoș și sunând din goarnă.”[3]

Mai aproape de prezent, o altă perspectivă este prezentată de Vintilă M. Mihăilescu, care spunea că mahalalele sunt „ghemuri de străzi”[4] și că își „trădează originea prin țesătura neregulată a străzilor”[5]. Orașul „privit de pe o înălțime, vara, apare ca o îngrămădire de acoperișuri, întrerupte de turlele numeroaselor biserici și de cele ale clădirilor-palate, foarte îndesate spre mijloc, dar în chip neegal mai rare, în mahalalele ce urmează centrului și spre margine – aici, mai ales, des întrerupte de multă verdeață”[6].

Cezara Mucenic ne spune că orașul București, „o așezare urbană în plină expansiune, s-a organizat inițial spontan, având ca nuclee de bază parohiile, numite în secolul al XVI-lea enorii, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, sub influență turcă, mahalale”[7]. Mahalalele au evoluat după următoarea schemă: „Creștea numărul locuitorilor atrași aici de activitatea comercială intensă, de viața politică […] și fervoarea religioasă, care determina necesitatea de a se construi noi biserici și, implicit, ducea la constituirea de noi enorii/ mahalale”.

Și tocmai pentru că ne „jucăm” cu acest termen pe terenul unor lucrări de specialitate sau ale unor pagini de literatură, ca o piesă de domino pe care o așezăm unde vrem, doar-doar să ne iasă pasiența, vreau să delimităm conceptul de „mahala” de secol XVII-XVIII de cel ulterior de „suburbie” care începe să devină predominant începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sau de „cartier” (ușor franțuzit) din secolul XX.

Și mahalaua a evoluat nu numai pe terenul terminologiei, ci și la nivel estetic. Mahalalele s-au lărgit, s-au diversificat și s-au… înfrumusețat. Mai precis, la 5 martie 1830, la inițiativa generalului Pavel Kiseleff, a fost înființată o comisie pentru „înfrumusețare a politii”, alcătuită din opt membri, dintre care doi doctori, un arhitect și un inginer. La 30 martie, a fost emis regulamentul special ce a fost inclus ulterior în Regulamentul Organic. Astfel, inginerul Moritz von Ott și arhitectul Joseph Hartl realizau una dintre primele tentative de urbanizare ale Capitalei, care includea prevederi de săpare a șanțurilor de canalizare, măsurători pentru pietre de hotar, realizarea de cișmele, realizarea de șosele și piețe, reglementarea iluminatului public cu felinare, a cimitirelor, a pușcăriilor, a gropilor de gunoi etc[8]. Apoi au urmat, la 1832, Regulamentele organice, care spuneau, printre altele: „Pe acele patru ulițe mari ale orașului, precum și în toate ulițile târgului, să se pue felinare încrucișate, întru depărtare de câte zece stânjini unul de altul, aprinzându-se noaptea cu untdelemn, sau untură de pește, iau nu cu lumânări, și s-au socotit pe temeiu ca lumina lor să ție 12 ceasuri pe toată noaptea, iarna și vara”[9].

În ceea ce privește arhitectura caselor din mahalale, ele au fost în timp construite atât de meșteri sau „arhitectoni”, cât și de arhitecți sau ingineri, iar decorațiunile au fost realizate de artizani și de artiști. În prima perioadă a regimului fanariot, aspectul construcțiilor din Capitală, indiferent că erau boiereşti sau negustoreşti, fusese puternic influenţat de moda turcească de la Constantinopol. În timp, arhitectura a suferit diverse influențe, atât dinspre imperiul țarist sau dinspre Polonia, predominant stilul neoclasic și empire, cât și dinspre vest, odată cu valul de călători cu studii la Paris sau la Viena care aduceau influența stilului eclectic sau Beaux-Arts. Aspectul arhitecturii din mahalale studiate depindea atât de meșterii sau arhitecții la care apela proprietarul, cât și de materialele de construcție disponibile (cărămidă, piatră, nisip, lemn etc.). Înspre finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, apar și constructori și arhitecți școliți la Școala de arhitectură românească care devin din ce în ce mai numeroși și își fac simțită prezența și în mahalale.

Proprietarii făceau parte dintr-o lume în formare, mica burghezie cu spirit antreprenorial, negustori, comercianți, agricultori, avocați, funcționari în administrație, așa cum vom vedea în cele ce urmează. Stilul arhitectural era predominant eclectic vernacular cu elemente neoclasice, întrepătruns de stilul național (numit și neoromânesc). Așa cum casele erau decorate la exterior, cu frontoane triunghiulare, cu coloane și pilaștri, cu mici basoreliefuri, cu marchize la intrare, așa erau ele decorate și pe interior, cu sobe ornamentale, cu stucaturi, cu uși decorate și plafoane decorate cu profile din ipsos.

Poate că aceste elemente trădează dorința micilor burghezi de a se racorda la obiceiurile de viață aristocratice, de a „copia” elementele decorative de pe locuințele fastuoase de pe arterele principale ale Capitalei locuite de membri ai elitelor, dar și de pe clădirile instituțiilor precum Palatul Poștelor, Palatul CEC-ului sau Universitatea, ale căror construcții domina Bucureștii acelor vremuri. Acest lucru are loc în tandem cu utilizarea materialelor noi (fierul, sticla) și tehnologizarea producției decorațiunilor (ex. cele din ipsos), acestea devenind mai accesibile și pentru mica burghezie, nu doar pentru instituții și marile familii din elită. În pofida numelui turcesc, mahalaua începe să se occidentalizeze înainte să își schimbe numele. Arhitectura care s-a mai păstrat din anumite case din mahalale transmite, de fapt, atmosfera unei epoci de transformare totală a Bucureștilor, o lume pe drumul spre modernizare și integrare culturală, arhitecturală și urbană în peisajul occidental. Vă invit să descoperiți aceste ancore memorial-simbolice dacă porniți la pas prin vechile cartiere bucureștene, căutând meandrele străzilor neregulate, case cu un singur etaj înalt și parcele cu case tip vagon înguste și adânci.

[1] Constantin Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966, p.140.

[2] Ulysse de Marsillac, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 1999, p. 87.

[3] Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Ed. Domino, Iași, 2003, p. 89-90.

[4] Vintilă M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș. București, Paideia, București, 2003, p. 102.

[5] Vintilă M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș. București, Paideia, București, 2003, p. 103.

[6] Vintilă M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș. București, Paideia, București, 2003, p. 11.

[7] Cezara Mucenic, Străzi, piețe, case din vechiul București, Editura Vremea XXI, București, 2004, p. 7.

[8] Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare – 1830-1832. Documente pentru Istoria Bucureștilor, București, 1936, p. 22.

[9] Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare – 1830-1832. Documente pentru Istoria Bucureștilor, București, 1936, p. 57.

The post O introducere în atmosfera de mahala appeared first on Forbes Romania.

Anul acesta mi-am luat o misiune dificilă de recuperare a memoriei unei mari personalități, una dintre primele pianiste de renume internațional de la noi, care mi-a fascinat tinerețea: Silvia Șerbescu.

Spun că este o misiune „dificilă” deoarece memoria ei a fost ștearsă din istoria noastră în timpul regimului comunist: benzile cu înregistrările din concertele și recitalurile sale au fost șterse pur și simplu, nimeni nu a mai discutat despre ea în spațiul public, proprietățile ei deja fuseseră naționalizate. Practic, nu a mai rămas nimic, în afară de familia sa și de generațiile întregi de pianiști pe care le-a format la Conservator în anii cât a fost acolo profesoară, care i-au dus vocea mai departe. Eu îi sunt un fel de nepoată pe linie paternă, de aceea organizarea acestui festival și construirea conceptului reprezintă un demers profund personal care-mi provoacă mult mai multă emoție față de alte evenimente pe care le-am organizat. Dar hai să o luăm cu începutul.

Dacă vă întrebați „cine a fost Silvia Șerbescu și de ce organizează Ana un festival cu numele ei?”, ei bine, acest articol este pentru voi. În plus, vă aștept și la evenimentele din cadrul Festivalului „Silvia Șerbescu”, de unde veți afla răspunsul la această întrebare.

Silvia Șerbescu a fost prima noastră pianistă de renume internațional, formată la școala pianistică românească, a trăit între 1903 și 1965, viața fiindu-i curmată prea repede de o boală necruțătoare. S-a născut într-o familie de intelectuali și de muzicieni: bunicul său, Ioan Bunescu, și Ghiță Ionescu, străbunicul său, fiind dirijori corali care au pus pietre de temelie la istoria muzicii noastre. Tatăl ei, Gheorghe Chelaru, profesor de latină, greacă și română la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și la Școala Normală de învățători, a fost și preceptor regal pentru doi dintre copiii regelui Ferdinand și ai reginei Maria. A studiat la Academia Regală de Muzică (actualmente, Universitatea Națională de Muzică din București). În același timp, a obținut licența în matematică la Universitatea din București. Ulterior, profesoara sa, Constanța Erbiceanu, o personalitate magnifică și o pedagogă extraordinară, a intuit talentul Silviei și a impulsionat-o să continue traseul musical. Așa că Silvia s-a dus să studieze la Paris la École Normale de Musique, obținând o „licence de concert” cu distincție. Silvia a luptat mult pentru idealurile sale: a susținut concerte și recitaluri pe marile scene ale lumii, a fost solistă a Filarmonicii din București și a devenit și profesoară la Conservatorul din București. A ținut un recital de sonate alături de George Enescu, care i-a scris ca dedicație pe programul de sală din 29 decembrie 1942: „Partenerei mele atât de remarcabile din această seară, admirație și respect”. A fost decorată de regele Mihai, 1943, cu medalia „Meritul Cultural”. Bustul ei, sculptat de Gheorghe D. Anghel, se află astăzi în sala principală a Universității Naționale de Muzică din București.

A fost căsătorită cu inginerul Florian Șerbescu, alături de care a construit o casă în stil Art Deco pe strada Sf. Constantin și o familie. Fiica sa, Liana, o fetiță ghidușă și talentată la pian, a dovedit o dragoste similară pentru acest instrument. Au avut două piane în apartamentul lor din Sf. Constantin, unde repetau cu religiozitate. Însă pianele au ars în Al Doilea Război Mondial în Gara de Nord, unde, ironic, fuseseră duse în încercarea de a fi salvate de bombardamentul asupra Bucureștilor. Regimul comunist a venit peste familia Șerbescu cu multiple nedreptăți. Ambele cariere, ale Silviei și Lianei, au avut de suferit în perioada respectivă: întârzieri, persecuții, durere, fugă. Însă talentul amândurora era în plin avânt. Presa elogia reprezentațiile Silviei Șerbescu, fragmentele păstrate de corespondență ne dovedesc succesul concertelor și recitalurilor sale. Însă după o boală grea și o operație dificilă, Silvia Șerbescu s-a stins din viață în aprilie 1965, la doar 62 de ani. Ulterior, Liana Șerbescu, fiica sa, a decis să se exileze, să se elibereze de comunism și a ajuns, după un traseu sinuos, în Olanda, unde locuiește și acum. Însă în momentul în care Liana a fugit din țară, înregistrările concertelor mamei sale au fost distruse și memoria acesteia a fost ștearsă. Numai câteva dintre înregistrările ei s-au păstrat, printre care și înregistrarea unui concert împreună cu Liana Șerbescu: Bach și Respighi, Electrecord, București, 2014. Dar noi încercăm să săpăm în arhivele sonore din capital și sper să găsim și alte elemente care să îi reconstituie povestea.

Anul acesta comemorăm 60 de ani de la trecerea sa în eternitate, și mi-am dorit să onorez acest moment. Punând idei cap la cap, s-a coagulat Festivalul „Silvia Șerbescu” pe care îl organizez prin Asociația culturală „Aici A Stat” alături de Liana Șerbescu și Dariu Gavrilă (nepotul său). Derulăm în perioada septembrie-octombrie 2025 o suită de evenimente deosebite pentru publicul pasionat de muzică clasică și de patrimoniu. Mi-am dorit să contribui la sedimentarea unui reper cultural prin personalitatea Silviei Șerbescu, așa că organizăm un simpozion-conferință, tururi ghidate pe urmele memoriei sale în București, recitaluri de muzică clasică în clădiri istorice (reconstituind atmosfera de salon muzical interbelic) și un concert omagial în Sala „George Enescu” de la Universitatea Națională de Muzică din București. Ne bucurăm să avem în acest demers instituții culturale și educative alături de noi, precum Institutul Național al Patrimoniului sau UNMB, care creează un gest de reverență pentru o mare personalitate muzicală istorică a României.

Ne-am dorit să celebrăm legăturile dintre muzicieni și să creem mai multe ancore culturale. Soliștii care ne vor încânta cu reprezentațiile lor sunt elevi ai unor discipoli ai Silviei Șerbescu: Vlad Dimulescu și Alexandra Silocea. Orchestra care va susține concertul omagial in memoriam Silvia Șerbescu este Orchestra Inginerilor „Petru Ghenghea”, care este legată de Silvia prin soțul ei, Florian Șerbescu, inginer la CFR și coleg cu fondatorul Orchestrei, Petru Ghenghea însuși. Sub bagheta dirijorului Andrei Iliescu, soliștii Dariu Gavrilă (nepotul Silviei) și Vlad Dimulescu (elev al lui Constantin Ionescu-Vovu, la rândul său elev al Silviei Șerbescu) vor creiona o atmosferă muzicală prin care o vom evoca pe Silvia și talentul său. Iar recitalul de la Ateneu o va avea ca solistă pe Alexandra Silocea, și ea elevă a unui fost elev al Silviei Șerbescu: Theodor Paraschivescu. Alexandra Silocea este o artistă consacrată la nivel internațional, are deja o carieră impresionantă, invitată anul acesta pentru a patra oară consecutiv la Festivalul Internațional „George Enescu”, este ambasador Bösendorfer și creează proiecte culturale inovatoare. La inițiativa Alexandrei, am îmbinat programul muzical cu interludii lirice: actrița Natalia Cebanu, cunoscută pentru Casa Kerim de pe Strada Parfumului, pe care o păstorește și pentru Festivalul Scrisorilor pe care îl organizează de ani buni pe scena culturală bucureșteană, va recita fragmente din corespondența Silviei Șerbescu. Scrisorile scrise sau primite de Silvia Șerbescu de la Ionel Perlea, Constanța Erbiceanu, Cella Delavrancea sunt extrem de emoționante și au darul de a creiona o atmosferă poetică și ne oferă o imagine profundă asupra unor detalii din viața sa.

Festivalul „Silvia Șerbescu” este, de fapt, în plină desfășurare. A debutat în data de 16 septembrie cu un recital de pian la Casa Vintilă Brătianu unde tot Alexandra Silocea a încântat publicul cu o interpretare în onoarea Silviei Șerbescu. A fost o mare onoare că evenimentul a fost organizat sub egida Festivalului Internațional „George Enescu”, pentru a onora legătura dintre cei doi muzicieni care s-au aflat pe aceeași scenă atât la Botoșani, cât și la București. Alexandra Silocea a adus la viață sunetul unui Bösendorfer Secession Ver Sacrum, ediție limitată, un instrument de excepție care a adăugat strălucire atmosferei serii inaugurale.

„Ca fostă elevă a lui Theodor Paraschivescu, discipol al Silviei Șerbescu, simt că prin fiecare sunet duc mai departe filonul viu al școlii pianistice românești, păstrându-i tradiția și dăruindu-i în același timp o voce nouă. Un festival dedicat Silviei Șerbescu este esențial în România, pentru că ne amintește că patrimoniul cultural înseamnă repere vii și valori transmise cu grijă din generație în generație. Este un gest de recunoaștere și o sursă de inspirație pentru noile generații”, a mărturisit Alexandra Silocea.

Casa Vintilă Brătianu unde a avut loc recitalul este o clădire istorică de valoare extraordinară de patrimoniu, recent deschisă publicului. O bijuterie a arhitecturii românești, casa a fost construită în anul 1912, pe parcela numărul 25 din Parcelarea și Lotizarea Ioanid, sub semnătura arhitectului Petre Antonescu și ridicată pentru însuși Vintilă Brătianu, personalitate marcantă a secolului trecut. Este una dintre clădirile emblematice ale stilului național românesc. Casa a cărei bibliotecă se păstrează intactă este și locul în care s-a semnat, în secret, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei. Locuință a familiei Brătianu de la construirea sa până în perioada comunistă când a fost naționalizată și închiriată Ambasadei Statelor Unite ale Americii ca sediu secundar, casa nu este cunoscută publicului deși are o semnificație puternică pentru istoria românilor.

„Credem cu tărie că astfel de locuri merită să fie deschise publicului pentru a fi trăite și înțelese prin experiențe culturale valoroase. Ne-am bucurat să primim, pe data de 16 septembrie, comunitatea iubitoare de patrimoniu și cultură #Aiciastat în salonul casei, la recitalul pianistei franco-române Alexandra Silocea, dedicat marii pianiste Silvia Șerbescu.” a menționat Elena Kuji Buteică, directorul Cultural al Casei Vintilă Brătianu.

O altă casă pe care o vom deschide în suita evenimentelor culturale este Casa Memorială-Muzeu Pictor Alexandru Țipoia, unde se află și o expoziție de picturi inspirate din muzică. Pe data de 12 octombrie vom spune povești despre Silvia Șerbescu și vom puncta reprezentarea instrumentelor muzicale în arta pictorului Țipoia. Vom închide programul muzical în data de 18 octombrie cu o serată culturală susținută de cvartetul #Aiciastat, cu istorii despre viața și personalitatea Silviei Șerbescu la Palatul Cesianu-Racoviță (care găzduiește astăzi Artmark). În ultima zi a festivalului, pe 19 octombrie, voi ține chiar eu un tur ghidat pe urmele Silviei Șerbescu în zona copilăriei sale: Dealul Mitropoliei (Strada Profesorilor, Strada Sfânta Ecaterina) și în zona în care și-a trăit maturitatea: Strada Sf. Constantin, vechiul Conservator și Parcul Cișmigiu.

Programul complet al Festivalului „Silvia Șerbescu” se află pe: https://aiciastat.ro/festivalul-silvia-serbescu/programul-festivalului-silvia-serbescu/ și pe pagina de instagram a festivalului: @festivalul.silvia.serbescu. Vă așteptăm în număr cât mai mare la evenimente: concerte, recitaluri, tururi ghidate pentru a vă împărtăși emoția descoperirii unei astfel de personalități, punând lupa blândă a timpului asupra chipului și vieții sale.

The post Festivalul Silvia Șerbescu: Un festival dedicat muzicii clasice, patrimoniului și educației culturale appeared first on Forbes Romania.

Până târziu în secolul XX, mahalalele Bucureștiului erau adevărate refugii verzi. Aproape fiecare curte adăpostea o grădină cu flori, zarzavaturi și câțiva pomi fructiferi. Aceste grădini modeste, dar pline de viață erau extensia firească a casei: bucătăria de vară, spațiul de povestit seara, locul în care se împletea timpul.

Astăzi, ele supraviețuiesc doar fragmentar, în anumite colțuri ale cartierelor vechi, precum Cotroceni, Armenesc sau Icoanei, ca amintiri vii ale unui alt București. Un proiect pe nume „Grădini de București”, coordonat de arh. Eliza Yokina, și-a propus o inițiativă interdisciplinară de cercetare și documentare a grădinilor rezidențiale istorice din Capitală. Scopul proiectului finanțat de Ordinul Arhitecților din România este de recuperare a identității pierdute a grădinilor bucureștene. Rezultatele au fost expuse în Grădina Muzeului Casa Storck, iar în grădina Casei Ienăchiță (a unui anume Constantin Crăsnaru care locuia cândva pe strada Poetului, astăzi Ienăchiță Văcărescu) a avut loc o plantare comunitară cu iz local. Astfel de inițiative ne leagă afectiv de importanța grădinilor, a spațiului verde și a plantelor care ne ascut simțurile pentru noi înșine și orașul nostru.

Grădinile au multiple valențe și le descoperim ca actori de sine stătători nu doar în documentele de arhivă ale vechilor autorizații de construire (așa cum e cazul grădinii Casei Ienăchiță), dar și în tablouri și lucrări de artă. Istoricul de artă Ruxandra Dreptu a analizat parcusul grădinilor în arta marilor pictori, iar studiul ei a contribuit la valorificarea grădinilor și la încercarea de recuperare a identității verzi urbane a grădinilor ca parte din spațiul urban semiprivat. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, grădina sau peisajul integrat în portret era văzut pe fereastra din spatele personajului și reprezenta, în perspectivă, moșia sau proprietatea celui care crea contextul de a fi privit și admirat. Apoi Theodor Aman sedimentează peisajul, grădina (cu sau fără personaj principal) datorită picturii de plein air. Aman își reprezintă grădina casei sale din strada Clemenței, cu ronduri de flori, arbuști și copaci, care să reflecte liniștea, aristocrația (din care făcea și el parte) și bunăstarea. Grădina lui Aman este o grădină îngrijită, cultivată, cu copaci umbroși, alei și ronduri de flori dispuse concentric cu un trandafir cățărător în mijloc. Zidul dinspre casă este acoperit de iederă. Aman pictează grădina casei sale din mai multe perspective: uneori, unghiul se restrânge la zona rondului cu flori ca element compozițional central cu două personaje citind. Alteori, fragmentul de acoperiș de deasupra zidului clădirii în stil neoclasic este un accent de culoare alb-roșu. Grădina lui Aman este și un loc al așteptării și al misterului pe care fiecare spectator este liber să-l deslușească.

Atelierele artiștilor care, de cele mai multe ori, serveau și ca locuință erau în case care, de obicei, aveau și câte o grădină, dar aceste grădini nu apar întotdeauna în reprezentările artiștilor despre propria lume (fie din lipsa de interes pentru grădinărit, fie pentru genul acesta de pictură, cine poate ști?). Câteva grădini însă au rămas remarcabile și azi. Casa-muzeu a Ceciliei Cuțescu Stork din strada Vasile Alecsandri construită în 1912-13 avea o grădină în spatele casei înconjurată de ziduri vopsite în roșu pompeian, culoare folosită și la vila sa din Balcic, decorate cu basoreliefuri, coloane și statui și o fântână în mijloc inspirată de vila pictorului simbolist Franz von Stuck.

Saltul spre modernitate se face brusc și firesc, grădinile încep să apară din ce în ce mai mult în pictură, în timp ce grădinile urbane ale vechilor mahalale bucureștene se diminuează: orașul le absoarbe pentru a face loc clădirilor Art Deco și moderniste, iar pânza le păstrează în reprezentarea afectivă și estetică. Însă totuși, grădinile rămân de-a lungul timpului ca un fel de „sufragerie exterioară”.

Dacă sărim direct la Horia Paștina, care a făcut parte din grupul Prolog, ne dăm seama că, timp de mai bine de un secol, grădina-loc exterioară s-a transformat în grădină-stare, mondenitatea în individualitate, locul comun în spațiu sacru. Horia Paștina condensează în lucrările sale grădina din strada Rozmarin a lui Dan Nasta, un personaj fascinant, actor și colecționar de artă. Grădina din strada Rozmarin va fi transformată într-o scenă a jocului mistic. Horia Paștina începe să picteze în această grădină în anii ’80 și continuă până după anii 2000 în diferite versiuni și problematici. Perspectiva este aceeași, dar grădina este fundal reprezentativ pentru imaginea personalității lui Nasta și a soției sale, loc al așteptării mobilat cu un scaun gol sau, într-un final, împodobit cu simboluri creștine: porumbelul (duhul sfânt), ramura de viță-de-vie (simbolul pasiunii lui Hristos), crucea și floarea de crin (simbolul neprihănirii în Bunavestire). Grădina colecționarului Nasta cu zone cu gazon și straturi de flori și arbuști este decorată cu obiecte de colecție, cu capiteluri și fragmente de coloană, cu ornamente din ceramică. Pentru Dan Nasta, grădina este un proiect constant în directă legătură cu casa sau conacul, dar și cu colecția de obiecte de patrimoniu universal și românesc.

Dacă ne uităm la grădina zilelor noastre, după ce am străbătut timp de un secol și jumătate grădinile bucureștenilor, ale pictorilor, ale colecționarilor, ale mahalagiilor și ale botaniștilor, constatăm că în mentalitatea noastră s-a produs un salt de la reprezentarea colectivă la cea individuală, de la grandios și sublim la minimalism și derizoriu. Din păcate, grădina lui Aman a fost distrusă de sistematizarea Bucureștilor, iar cea a lui Dan Nasta a pierit într-un incendiu.

Ar fi minunat ca, din când în când, să ne oprim gândurile asupra grădinilor private din spatele gardurilor care au făcut parte integrantă din viața urbană a Bucureștiului și au constituit identitatea orașului alături de arhitectura prin care au fost puse în valoare. Aceste spații verzi, odinioară reflectate în artă și literatură, sunt astăzi aproape dispărute, fiind înlocuite treptat de spații verzi decorative sau eliminate complet. Proiectul „Grădini de București” a urmărit tocmai identificarea, clasificarea, cercetarea și promovarea acestor grădini, cu scopul de a le reda valoarea culturală și urbană și de a stimula recunoașterea lor ca parte a patrimoniului orașului. Cercetări de teren, arhivistice și bibliografice, inventarierea plantelor, relevee arhitecturale și peisagistice, toate au avut darul de a recupera un fragment din istoria verde a orașului nostru.

„Grădinile vorbesc despre noi” este unul dintre mesajele-cheie ale proiectului. Ele sunt considerate arhive emoționale ale orașului, spații de viață intensă, care mixează flori, arbori fructiferi, elemente utilitare și de loisir. Grădinile bucureștene ne invită la apartenență și implicare locală, cultivând înțelegerea orașului ca spațiu locuit și modelat de natură.

The post Grădini fermecate din București appeared first on Forbes Romania.

Silvia Șerbescu este una dintre personalitățile noastre uitate. A fost prima noastră pianistă de renume internațional formată la școala românească și profesoară la Conservatorul din București.

Primăvara aceasta, pe 22 aprilie, am comemorat 60 de ani de la trecerea sa în eternitate. Am ajuns să înțeleg toate complexitățile personalității și talentului său datorită fiicei sale, Liana Șerbescu, care mi-a povestit îndelung despre ea. Silvia Șerbescu a fost solistă a Filarmonicii din București, a concertat pe marile scene ale lumii și a avut recitaluri de sonate alături de Enescu, care i-a scris o dedicație în 1942: „Partenerei mele atât de remarcabile din această seară, admirație și respect”. A primit de la regele Mihai, în 1943, medalia Meritul Cultural pentru Artă cl. I, iar bustul său, sculptat de Gheorghe Anghel, se află la Conservator, mărturie pentru generațiile de studenți pe care le-a format ca profesoară.

Iosif Sava scria elogios în monografia sa despre Silvia Șerbescu astfel: „Prin farmecul inefabil, prin spontaneitatea cuceritoare a prezenței sale pe scena de concert, calități greu de redat în cuvinte, pentru că ele declanșau în ascultători emoții artistice complexe, Silvia Șerbescu rămâne o voce distinctă, excepțională în contextul pianisticii românești moderne”.

Familia în care s-a născut Silvia Șerbescu, pe 27 ianuarie 1903, a dat personalități de seamă. Tatăl Silviei Șerbescu, Gheorghe Chelaru, a fost profesor de latină, greacă și română la Liceul „Gheorghe Lazăr” și preceptor al principelui Nicolae și al principesei Maria (fiind invitat la Palat pentru această onorantă responsabilitate). Mama sa, Eliza Bunescu, a fost fiica compozitorului Ioan Bunescu și nepoata lui Gheorghe Ionescu, ambii compozitori de muzică corală şi dirijori ai corului Patriarhiei Române. Prof. George Breazul îl considera pe Ghiță Ionescu, pe care-l avusese profesor la gimnaziu, drept unul dintre cei mai importanți înaintași ai muzicii corale românești, care nu s-a limitat la muzica liturgică, ci a scris și muzică laică, fiind cunoscut pentru cântecele sale patriotice. Astfel, la 10 Mai 1881, când România a devenit regat, a compus imnul Zece Maiu, pentru care a fost decorat de regele Carol I personal.

Fiica Silviei, Liana Șerbescu, scria despre casa familiei Bunescu-Chelaru astfel: „Îmi amintesc cum, în copilăria mea, în fiecare duminică, era mare sărbătoare: mergeam cu părinții cu tramvaiul 12 până în Piața Mitropoliei, coboram la Spitalul Brâncovenesc, apoi o luam spre str. Profesori, unde eram invitați la masă de bunicul meu, prof. Gheorghe Chelaru. Mai târziu veneau și alte rubedenii din casele învecinate, toți descendenți ai «clanului Bunescu», și se mergea sub caisul lui tanti Elena. Acolo se serveau cafeluțele turcești și șerbet făcut de tanti Constanța, din casa alăturată, ambele mătuși născute Bunescu!”

Silvia Șerbescu a studiat la Academia Regală de Muzică (astăzi, Universitatea Națională de Muzică din București), avându-le ca profesoare de pian pe Emilia Sergiu şi, ulterior, pe Constanţa Erbiceanu. A obținut și licența în matematică la Universitatea din București, dar a continuat să fie atrasă de muzică și și-a dorit să își dedice viața acestei arte. De fapt, Constanţa Erbiceanu a încurajat-o să-şi continue drumul muzical, ca solistă concertistă, deşi avea şi aptitudini pentru matematică. Astfel că și-a continuat studiile la Paris, la École Normale de musique, cu Lazare Lévy (la recomandarea Constanței Erbiceanu), obținând o „licence de concert” cu distincție. Fondatorul şcolii, celebrul Alfred Cortot, o descria astfel: „Are un viu simţ muzical, aptitudini de înţelegere şi inteligenţă remarcabile şi, totodată, o tehnică deja formată, calităţi pe care timpul le va dezvolta în continuare la un element atât de bine înzestrat”. (Citat preluat din revista Muzica, dintr-un articol comemorativ semnat de dna prof. univ. dr. Lavinia Coman via https://www.casedemuzicieni.ro/silvia-serbescu/)

Numele Silviei de domnișoară a fost Chelaru și a devenit Șerbescu prin căsătoria, în 1925, cu ing. Florian Șerbescu. Timpul trece cu folos și, pe 8 aprilie 1928, tânăra Silvia Șerbescu debutează în ţară, prin concertul Filarmonicii din Bucureşti dirijat de Ion Nonna Otescu. Iar un an mai târziu, în 1929, și-a făcut debutul triumfal la Paris, cu Orchestra Simfonică din Paris, condusă de Ernest Ansermet, şi cu un recital de succes la Sala Pleyel.

Silvia Şerbescu a prezentat în premieră în faţa publicului din România Suita Iberia, de I. Albeniz, sau Sonata op. 24 nr. 1 în fa diez minor, de George Enescu. Un moment special al carierei sale a fost prezentarea în recital la Ateneul Român a celor 24 de Preludii, de Claude Debussy, în cadrul centenarului marelui compozitor, după câteva decenii de la interpretarea lor în România de către Alfred Cortot. A susţinut turnee de concerte în Franţa, Italia, Polonia, Iugoslavia, Turcia, Suedia, Finlanda, Cehoslovacia, URSS şi a colaborat cu dirijori celebri precum Ernest Ansermet, Paavo Berglund, Václav Neumann, George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Mihail Jora sau Theodor Rogalski.

Arta pianistică a Silviei Şerbescu a fost elogiată în sute de articole de presă din ţară şi din străinătate. Doamna Liana Șerbescu își amintea de Concertul Nr. II, de Brahms, din data de 10 aprilie 1960, în compania Filarmonicii „George Enescu”, sub bagheta dirijorului sibian Henry Selbing, ca fiind o interpretare excepțională a Silviei. În timpul execuției magistrale a lucrării monumentale ce necesită o mare forță fizică și psihică, a survenit un incident memorabil: una dintre corzile pianului a plesnit, iar pianista Silvia Șerbescu „s-a ridicat în picioare în timpul unui tutti la orchestră și a scos coarda din pian, ca să nu zbârnâie. Cu un sânge-rece perfect, ca o adevărată regină…”, scria fiica sa, Liana Șerbescu. Din păcate, doar câteva dintre înregistrările ei s-au păstrat, printre care și înregistrarea unui concert împreună cu Liana Șerbescu: Bach și Respighi.

Deși i s-a conferit Premiul de Stat în anul 1955 şi titlul de Artist Emerit în anul 1956, regimul comunist a fost necruțător și și-a pierdut casa pe care o ridicase, cel mai probabil după planurile arhitectului Arghir Culina, în stil Art Deco, în 1932, alături de soțul său, inginerul Florian Șerbescu, inginer la CFR.

Într-un interviu splendid pe care doamna Liana Șerbescu mi l-a oferit, evocarea câtorva dintre reperele afective ale vechii mahalale Sfântul Constantin, unde se afla minunata reședință Șerbescu, sună astfel: „M-am născut pe o stradă idilică, ce pornește din Calea Plevnei colț cu Vasile Pârvan și se termină cu Bdul Schitu Măgureanu, strada care urca dealul spre Știrbei Vodă și forma latura sudică a Parcului Cișmigiu. Primele mele repere urbanistice au fost, așadar, la un capăt Biserica Sf. Constantin și Elena, monument istoric din 1785, și Cișmigiul în capătul opus. Iar inima Cișmigiului era pentru mine izvorul lui Sissi Ștefanidi, statuia de marmură a mamei îndurerate de moartea fetiței ei, cum îmi povestea tatăl meu, călăuza mea în parc și tovarășul meu de joacă. Fiecare plimbare în Cișmigiu începea cu pelerinajul pios la cele două izvoare, întâi la Sissi, apoi la izvorul dinspre str. Știrbei Vodă, denumit abia mai târziu Izvorul Mihai Eminescu. Ritualul devenise clasic: ne lăsam pe vine și beam din pumni apa înghețată a celor două surse. Apoi se continua plimbarea, iar dacă aveam noroc, expediția se termina și cu o plimbare magnifică cu barca pe lac!

Altă atracție era misterioasa Cetățuie, în vârful dealului la capătul opus intrării din Bd. Elisabeta. De acolo, pe timp de iarnă cu zăpadă multă (cum erau iernile de atunci), coboram cu săniuța pe versantul dinspre Schitu Măgureanu! Momente de inegalabilă fericire!

Între acești doi poli ai străzii Sf. Constantin, «Ulița Copilăriei mele», se scurgea existența mea zilnică, uneori și cu unele salturi mai îndepărtate la Ateneul Român, când avea mama concert, sau la Operă, unde ajungeam traversând Cișmigiul. Acolo am văzut primele trei spectacole din viața mea, fiind încă foarte mică: Hänsel și Gretel, de Humperdinck, și două opere ale compozitorului român Alexandru Zirra: Capra cu trei iezi (1939) și Alexandru Lăpușneanu, spectacol care m-a înfiorat la fel de tare ca apariția reginei rele din filmul Snow White, de Walt Disney, din aceeași perioadă! La marele cutremur din 1940, clădirea a fost atât de avariată, încât peste ani au preferat să o demoleze complet, iar Teatrul de Operă s-a mutat pe Splaiul Independenței”.

Astăzi, casele din strada Profesorilor nr. 4 și din strada Sf. Constantin 27 rămân importante locuri ale memoriei Silviei Șerbescu. Ea s-a stins din viață la București, pe 22 aprilie 1965, dar ne-a lăsat enorm de multe lucruri. Din cele câteva înregistrări care s-au mai păstrat și care se aud din când în când la radio transpare emoția, grația și talentul. Dar, mai presus de toate, rămân studenţii pe care i-a format la Conservatorul bucureştean, printre ei aflându‑se Constantin Ionescu-Vovu, Marta Joja, Ioana Minei, Liliana Rădulescu, Elena Cosma, Theodor Paraschivescu, Lavinia Tomulescu Coman, Eugen Cicero (Ciceu) şi mulţi alţii.

The post Un reper cultural de netăgăduit: Silvia Șerbescu appeared first on Forbes Romania.