Silvia Șerbescu este una dintre personalitățile noastre uitate. A fost prima noastră pianistă de renume internațional formată la școala românească și profesoară la Conservatorul din București.
Primăvara aceasta, pe 22 aprilie, am comemorat 60 de ani de la trecerea sa în eternitate. Am ajuns să înțeleg toate complexitățile personalității și talentului său datorită fiicei sale, Liana Șerbescu, care mi-a povestit îndelung despre ea. Silvia Șerbescu a fost solistă a Filarmonicii din București, a concertat pe marile scene ale lumii și a avut recitaluri de sonate alături de Enescu, care i-a scris o dedicație în 1942: „Partenerei mele atât de remarcabile din această seară, admirație și respect”. A primit de la regele Mihai, în 1943, medalia Meritul Cultural pentru Artă cl. I, iar bustul său, sculptat de Gheorghe Anghel, se află la Conservator, mărturie pentru generațiile de studenți pe care le-a format ca profesoară.
Iosif Sava scria elogios în monografia sa despre Silvia Șerbescu astfel: „Prin farmecul inefabil, prin spontaneitatea cuceritoare a prezenței sale pe scena de concert, calități greu de redat în cuvinte, pentru că ele declanșau în ascultători emoții artistice complexe, Silvia Șerbescu rămâne o voce distinctă, excepțională în contextul pianisticii românești moderne”.
Familia în care s-a născut Silvia Șerbescu, pe 27 ianuarie 1903, a dat personalități de seamă. Tatăl Silviei Șerbescu, Gheorghe Chelaru, a fost profesor de latină, greacă și română la Liceul „Gheorghe Lazăr” și preceptor al principelui Nicolae și al principesei Maria (fiind invitat la Palat pentru această onorantă responsabilitate). Mama sa, Eliza Bunescu, a fost fiica compozitorului Ioan Bunescu și nepoata lui Gheorghe Ionescu, ambii compozitori de muzică corală şi dirijori ai corului Patriarhiei Române. Prof. George Breazul îl considera pe Ghiță Ionescu, pe care-l avusese profesor la gimnaziu, drept unul dintre cei mai importanți înaintași ai muzicii corale românești, care nu s-a limitat la muzica liturgică, ci a scris și muzică laică, fiind cunoscut pentru cântecele sale patriotice. Astfel, la 10 Mai 1881, când România a devenit regat, a compus imnul Zece Maiu, pentru care a fost decorat de regele Carol I personal.
Fiica Silviei, Liana Șerbescu, scria despre casa familiei Bunescu-Chelaru astfel: „Îmi amintesc cum, în copilăria mea, în fiecare duminică, era mare sărbătoare: mergeam cu părinții cu tramvaiul 12 până în Piața Mitropoliei, coboram la Spitalul Brâncovenesc, apoi o luam spre str. Profesori, unde eram invitați la masă de bunicul meu, prof. Gheorghe Chelaru. Mai târziu veneau și alte rubedenii din casele învecinate, toți descendenți ai «clanului Bunescu», și se mergea sub caisul lui tanti Elena. Acolo se serveau cafeluțele turcești și șerbet făcut de tanti Constanța, din casa alăturată, ambele mătuși născute Bunescu!”
Silvia Șerbescu a studiat la Academia Regală de Muzică (astăzi, Universitatea Națională de Muzică din București), avându-le ca profesoare de pian pe Emilia Sergiu şi, ulterior, pe Constanţa Erbiceanu. A obținut și licența în matematică la Universitatea din București, dar a continuat să fie atrasă de muzică și și-a dorit să își dedice viața acestei arte. De fapt, Constanţa Erbiceanu a încurajat-o să-şi continue drumul muzical, ca solistă concertistă, deşi avea şi aptitudini pentru matematică. Astfel că și-a continuat studiile la Paris, la École Normale de musique, cu Lazare Lévy (la recomandarea Constanței Erbiceanu), obținând o „licence de concert” cu distincție. Fondatorul şcolii, celebrul Alfred Cortot, o descria astfel: „Are un viu simţ muzical, aptitudini de înţelegere şi inteligenţă remarcabile şi, totodată, o tehnică deja formată, calităţi pe care timpul le va dezvolta în continuare la un element atât de bine înzestrat”. (Citat preluat din revista Muzica, dintr-un articol comemorativ semnat de dna prof. univ. dr. Lavinia Coman via https://www.casedemuzicieni.ro/silvia-serbescu/)
Numele Silviei de domnișoară a fost Chelaru și a devenit Șerbescu prin căsătoria, în 1925, cu ing. Florian Șerbescu. Timpul trece cu folos și, pe 8 aprilie 1928, tânăra Silvia Șerbescu debutează în ţară, prin concertul Filarmonicii din Bucureşti dirijat de Ion Nonna Otescu. Iar un an mai târziu, în 1929, și-a făcut debutul triumfal la Paris, cu Orchestra Simfonică din Paris, condusă de Ernest Ansermet, şi cu un recital de succes la Sala Pleyel.
Silvia Şerbescu a prezentat în premieră în faţa publicului din România Suita Iberia, de I. Albeniz, sau Sonata op. 24 nr. 1 în fa diez minor, de George Enescu. Un moment special al carierei sale a fost prezentarea în recital la Ateneul Român a celor 24 de Preludii, de Claude Debussy, în cadrul centenarului marelui compozitor, după câteva decenii de la interpretarea lor în România de către Alfred Cortot. A susţinut turnee de concerte în Franţa, Italia, Polonia, Iugoslavia, Turcia, Suedia, Finlanda, Cehoslovacia, URSS şi a colaborat cu dirijori celebri precum Ernest Ansermet, Paavo Berglund, Václav Neumann, George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Mihail Jora sau Theodor Rogalski.
Arta pianistică a Silviei Şerbescu a fost elogiată în sute de articole de presă din ţară şi din străinătate. Doamna Liana Șerbescu își amintea de Concertul Nr. II, de Brahms, din data de 10 aprilie 1960, în compania Filarmonicii „George Enescu”, sub bagheta dirijorului sibian Henry Selbing, ca fiind o interpretare excepțională a Silviei. În timpul execuției magistrale a lucrării monumentale ce necesită o mare forță fizică și psihică, a survenit un incident memorabil: una dintre corzile pianului a plesnit, iar pianista Silvia Șerbescu „s-a ridicat în picioare în timpul unui tutti la orchestră și a scos coarda din pian, ca să nu zbârnâie. Cu un sânge-rece perfect, ca o adevărată regină…”, scria fiica sa, Liana Șerbescu. Din păcate, doar câteva dintre înregistrările ei s-au păstrat, printre care și înregistrarea unui concert împreună cu Liana Șerbescu: Bach și Respighi.
Deși i s-a conferit Premiul de Stat în anul 1955 şi titlul de Artist Emerit în anul 1956, regimul comunist a fost necruțător și și-a pierdut casa pe care o ridicase, cel mai probabil după planurile arhitectului Arghir Culina, în stil Art Deco, în 1932, alături de soțul său, inginerul Florian Șerbescu, inginer la CFR.
Într-un interviu splendid pe care doamna Liana Șerbescu mi l-a oferit, evocarea câtorva dintre reperele afective ale vechii mahalale Sfântul Constantin, unde se afla minunata reședință Șerbescu, sună astfel: „M-am născut pe o stradă idilică, ce pornește din Calea Plevnei colț cu Vasile Pârvan și se termină cu Bdul Schitu Măgureanu, strada care urca dealul spre Știrbei Vodă și forma latura sudică a Parcului Cișmigiu. Primele mele repere urbanistice au fost, așadar, la un capăt Biserica Sf. Constantin și Elena, monument istoric din 1785, și Cișmigiul în capătul opus. Iar inima Cișmigiului era pentru mine izvorul lui Sissi Ștefanidi, statuia de marmură a mamei îndurerate de moartea fetiței ei, cum îmi povestea tatăl meu, călăuza mea în parc și tovarășul meu de joacă. Fiecare plimbare în Cișmigiu începea cu pelerinajul pios la cele două izvoare, întâi la Sissi, apoi la izvorul dinspre str. Știrbei Vodă, denumit abia mai târziu Izvorul Mihai Eminescu. Ritualul devenise clasic: ne lăsam pe vine și beam din pumni apa înghețată a celor două surse. Apoi se continua plimbarea, iar dacă aveam noroc, expediția se termina și cu o plimbare magnifică cu barca pe lac!
Altă atracție era misterioasa Cetățuie, în vârful dealului la capătul opus intrării din Bd. Elisabeta. De acolo, pe timp de iarnă cu zăpadă multă (cum erau iernile de atunci), coboram cu săniuța pe versantul dinspre Schitu Măgureanu! Momente de inegalabilă fericire!
Între acești doi poli ai străzii Sf. Constantin, «Ulița Copilăriei mele», se scurgea existența mea zilnică, uneori și cu unele salturi mai îndepărtate la Ateneul Român, când avea mama concert, sau la Operă, unde ajungeam traversând Cișmigiul. Acolo am văzut primele trei spectacole din viața mea, fiind încă foarte mică: Hänsel și Gretel, de Humperdinck, și două opere ale compozitorului român Alexandru Zirra: Capra cu trei iezi (1939) și Alexandru Lăpușneanu, spectacol care m-a înfiorat la fel de tare ca apariția reginei rele din filmul Snow White, de Walt Disney, din aceeași perioadă! La marele cutremur din 1940, clădirea a fost atât de avariată, încât peste ani au preferat să o demoleze complet, iar Teatrul de Operă s-a mutat pe Splaiul Independenței”.
Astăzi, casele din strada Profesorilor nr. 4 și din strada Sf. Constantin 27 rămân importante locuri ale memoriei Silviei Șerbescu. Ea s-a stins din viață la București, pe 22 aprilie 1965, dar ne-a lăsat enorm de multe lucruri. Din cele câteva înregistrări care s-au mai păstrat și care se aud din când în când la radio transpare emoția, grația și talentul. Dar, mai presus de toate, rămân studenţii pe care i-a format la Conservatorul bucureştean, printre ei aflându‑se Constantin Ionescu-Vovu, Marta Joja, Ioana Minei, Liliana Rădulescu, Elena Cosma, Theodor Paraschivescu, Lavinia Tomulescu Coman, Eugen Cicero (Ciceu) şi mulţi alţii.
