Aș începe povestea astfel: „#Aiciastat Alexandrina Garbelotti, bunica lui Chris-Simion Mercurian, o doamnă cu părul albastru și multe vise, o doamnă născută în regiunea Veneto și căsătorită aici, în România, o bunică a cărei casă a contribuit hotărâtor la ridicarea Teatrului Grivița 53”. Și, nu, nu aș arăta o casă cu fațadă eclectică și cu ornamente din teracotă, ci un interior cu camere eclectice și cu ornamente din porțelan.
Cu miniaturi, cu jucării, cu doi crocodili (unul mic și unul mare), cu un landou vechi de peste 80 de ani, cu o plapumă și globuri pământești din decade consecutive care și-au lăsat amprenta asupra României noastre: ’60, ’70, ’80. Este un interior ca o povestire în ramă, un univers multifamilial cu câteva personaje principale, bunica, mama, fiica și visul. E un univers creat de Iuliana Vîlsan care naște întrebări, care încarcă, „face bine”, așa cum scria Chris-Simion Mercurian.
Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și casele lor, între patrimoniu și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și, poate, părăsit. Vă împărtășesc un nou episod al iubirii de patrimoniu, de data aceasta din lumea teatrului și a artei, care se împletește inexorabil cu lumea patrimoniului, cu lumea personajelor de roman, cu lumea viselor și a fantasmelor care uneori prind rădăcini printre cărămizi istorice.
Iuliana Vîlsan este un personaj pe care nu ai cum să nu îl îndrăgești. Și să nu îl remarci. Datorită jovialității ei, datorită energiei ei, datorită părului și hainelor ei neon, nu ai cum să nu vrei să afli mai multe despre ea. Sau despre universurile pe care le montează pe scenele teatrelor din București. Pe mine m-a fascinat de când am cunoscut-o acum câțiva ani, de când am văzut câteva spectacole la care a realizat scenografia într-un mod absolut memorabil. Apoi am aflat că a fost studenta lui Ștefan Câlția și că a avut o primă galerie de artă alături de Matei Câlția și alții: Galeria de Interese. Născută în 1971 la Constanţa, Iuliana a traversat câteva epoci care se regăsesc parțial și în globurile pământești pe care le-a expus la galeria spontană de la etajele teatrului Grivița 53 care își așteaptă expozanții. A absolvit în anul 1995 Facultatea de Litere a Universității din București, secția clasice, cu lucrarea de licență „Semnificațiile pragmatice ale tăcerii în Teatrul lui Plaut” și în 2000 Universitatea de Artă din București, la clasa profesorului Ștefan Câlția. A debutat în scenografie în 1999 cu spectacolul „Spațiul gol”, iar un an mai târziu a semnat primele costume pentru „Oameni goi”.
De atunci, creațiile sale – decoruri, costume, pictură sau instalații – au însoțit numeroase spectacole din țară și din străinătate, conturând un stil vizual profund personal și recognoscibil. A fost invitată la workshopuri internaționale în orașe precum Florența, Paris, Palermo, Viena, Iași, Grenoble și Atena și a participat la multiple expoziții de grup în lume. Colaborările sale cu unii dintre cei mai importanți regizori români, Mihai Măniuțiu, Radu Afrim sau Andrei Șerban, au generat spectacole memorabile, în care universul plastic imaginat de artistă a devenit parte esențială a construcției scenice.
Iuliana Vîlsan a luat și premii, ca o confirmare a unei viziuni artistice rare, sensibile și profund contemporane: printre altele, în 2010 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie, pentru spectacolul „Herr Paul”, în regia lui Radu Afrim, în 2025 a luat Premiul pentru scenografie de la UAP (Uniunea Artiștilor Plastici) și sunt sigură că lucrurile nu se vor opri aici. Acum și-a ramificat activitatea în teatru cam peste tot prin oraș, în timp ce face și un doctorat despre scenografii invizibile la Litere și își reface și atelierul de pictură.
Eu am stat cu ea la o discuție informală la expoziția „Povestea unui vis” cu care a deschis Teatrul Grivița 53 în cadrul FNT (Festivalului Național de Teatru) și m-au fascinat câteva lucruri. Printre obiectele din scenografiile Iulianei (de exemplu, „Nepotul meu, Veniamin” în regia lui Vlad Massaci, sau „Hello, Ceaușescu!”, ambele spectacole de la Comedie) se află și obiectele originale ale bunicii și ale mamei lui Chris-Simion Mercurian, iar toate acestea împreună reconstituie spiritul bunicii care a contribuit la edificarea teatrului. Și reconstituie un univers al unui timp potențial recuperat. Am văzut obiecte create de mâinile bunicii și de mâinile mamei lui Chris, am văzut un costum de epocă chiar de la Burano pentru a intra în povestea bunicii Alexandrina Garbelotti, care venea din regiunea Veneto și își vopsea părul cu albastru de metilen și mov de gențiana. Am văzut colecția de actori a mamei, visul american prezent în unele case de mahala. Un pendul, cel original, și același pendul într-o fotografie de epocă ce surprinde perfect glasvandul și timpul care trece. Am văzut o pereche superbă de ciorapi din dantelă de la bunica, care i-a oferit-o mamei și mama i-a oferit-o lui Chris. Dar nimeni nu i-a purtat vreodată. Unul dintre obiectele preferate ale Iulianei din expoziție. Felicitări muzicale cu dedicații bizare, un fel de „TikTok, dar înainte de TikTok”, cum ne-a spus Iuliana. Un bilet de dragoste: „Pentru fata care se îndrăgostește mereu de cine nu trebuie, de la un băiat care pățește la fel”. Crocodilul-pandantiv primit de Chris la 16 ani de la părinții ei, una dintre marile dezamăgiri și prima mare criză a adolescentei cu năzuințe de artist. Crocodilul-butaforie uriaș din scenografia lui Apolodor de la Țăndărică, un simbol recurent în imaginarul Iulianei care și-a făcut loc acum la etajul 4 al teatrului printre schițe, planuri, cuie, șuruburi și bucăți de metal.
Iuliana a surprins plastic povestea celor trei generații în discuția noastră: „E ca destinul unei bucăți de dantelă care a scăpat într-un șantier. Chris a trecut prin tratament, prin boală, prin recuperare și a ridicat un teatru. Și mă gândeam că a bubuit la ea, la treia generație, practic. A bubuit ceva care, de fapt, vine de mult din spate. De la bunica venită din regiunea Veneto alături de un domn cu care a rămas aici, captivă în noroaie. Exact cum cade întâmplător o dantelă într-un șantier. Cam ce se întâmplă cu bucata aia de dantelă? Cam asta mi se pare toată povestea. Gândește-te că mama era sportivă de performanță, avea un umor teribil, ea era teribilă. Dar după ce s-a măritat, n-a mai făcut niciun sport de performanță, n-a mai făcut nimic, a îngrijit doar casa, în moduri creative, un fel de fondul plastic domestic. Iar asta spune destul de multe pentru povestea noastră”.
Expoziția prezintă obiecte concrete ce fac trecerea dintre generații astfel încât fiecare privitor să își construiască propria poveste dintre bunică și mamă, și fiică și așa mai departe. De fapt, vedem într-un anume spațiu un interior al unui om, și ce este interesant este că toți oamenii se identifică cu acel interior. Iuliana mi-a spus: „Fără să vrem, noi, de fapt, alegem forme sau modificăm formele. Și ele sunt, de fapt, fără să ne dăm seama, niște ideologii foarte mari. Ne ducem, ne întoarcem, ne ducem mai departe, dar ne întoarcem la același lucru care se întâmplă oricum în interiorul nostru. Aici, din camerele acestea, plecăm de la formele și estetica interbelice și ajungem la formele anilor ’70-’80. Spiritul vremii te face ca tu să ai gust către așa ceva. Înțelegi? Trece etapa asta, dup-aia, dintr-odată, tu alegi alte forme. Iar toată povestea asta sinestezică ne arată, de fapt, că ce e înăuntrul nostru determina altă formă. Știi? Că suntem, de fapt, stăpâniți de ideologie. Că vrem sau că nu vrem. Conștient sau inconștient, de asta suntem. Aici e trecerea, de fapt”.
Din discuția cu Iuliana a rămas cu mine una dintre marile întrebări pe care ni le pune expoziția „Povestea unui vis”: „Cum oamenii unei generații gândesc și aleg aceleași lucruri, cum pot ei să trăiască printre aceleași lucruri?” Dar eu am rugat-o pe Iuliana să îmi explice, dincolo de uniformitatea acestei gândiri și acestor alegeri, care este totuși motivul pentru care, într-o decadă, sau mai bine zis într-o generație (de aprox. 30 de ani), s-au stricat atât de mult casele și obiectele și-au pierdut autenticitatea?
„În momentul în care apare evidența, în care apare majoritatea, adevărul e în altă parte. Înțelegi? Deja e în altă parte. Deci, el, practic, când pare evident, deja a devenit fenomen de masă. Eu mi-am pus această întrebare în anii ’90. Atunci, în anii ’90, nu întâlneam pe nimeni care să se gândească la monument. Adică nici «monument» nu era un termen uzual. Pe atunci, eu eram cu Matei [Câlția], cu Nicu [Ilfoveanu] și păream nebuni care recuperau obiecte vechi de la șantiere [în curs de demolare]. Dar acum au apărut lucrări, au apărut oameni, au apărut galerii private, au apărut concepte. Am schimbat generația. Aproape biologic am putea spune: se schimbă lucrurile, gândurile și visele.”
„Povestea unui vis” a fost pentru mine și povestea despre înălțarea unei clădiri de patrimoniu către cer și către artele spectacolului. Și vă las și vouă un îndemn ascendent: mergeți la teatru, mergeți la spectacole, la expoziții, la galerii, puneți-vă întrebări, pentru a vă înălța propriile ceruri și pentru a înțelege un pic din ideologiile lumii noastre.