Putem discuta de mai multe ipostaze ale „mahalalelor”, acele nuclee urbane cu iz oriental care au traversat câteva secole, descoperite în fragmente de literatură în diverse momente de timp. Desigur că impresia pe care o lasă o suburbie asupra unui călător francez precum Ulysse de Marsillac la 1869 este complet diferită de percepția pe care o are antropologul Vintilă Mihăilescu care cercetează evoluția geografică și antropologică a orașului București în secolul XX. Iar ipostazele romanțate și literare ale unor autori precum Henri Stahl sau Lelia Zamani au rolul de a prezenta poetic atmosfera de mahala, cu scopul de a produce nostalgie. Mie îmi plac toate aceste perspective pentru a reînnoda firul istoric și, în același timp, pentru a reface relația afectivă cu trecutul acestor micro-zone din Capitală.
Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și oraș, între oraș și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și părăsit. Vă împărtășesc un nou episod din seria #IubeștiBucurești, prin care vă invit să priviți cu alți ochi mahalele orașului nostru.
În 1855, căpitanul austriac Stefan Dietrich (al armatei de ocupație) scria că orașul este compus „dintr-un adevărat labirint de străzi strâmbe, strâmte, foarte murdare”, „foarte rău pavate”, cu iluminat mizerabil, dar cu pază bună și cu corpul pompierilor care „își îndeplineau cu conștiinciozitate datoria”[1]. La 1869, și pentru Ulysse de Marsillac, străzile alambicate reprezentau o enigmă: „Nicio stradă nu e dreaptă și fiecare construiește după capul său, o fantezie străină de orice artă”, deși „centrul are totuși aspectul de oraș”[2]. La 1877, impresia lui Marsillac este destul de similară, spunând că mahalalele „unde s-a refugiat viața un pic monotonă a vechiului Orient […], casele se află aproape toate în mijlocul grădinilor, destul de prost întreținute […]. Unele sunt totuși foarte frumoase, iar numărul caselor cu adevărat elegante și bogate din aceste cartiere crește în fiecare zi și-i dă acestei zone a Bucureștilor un aspect încântător, care amintește puțin de Auteuil și Passy, sau, dacă preferați, Baden și orașele de distracții din Germania și Italia”.
Una dintre ipostazele romanțate este cea prezentată de Henri Stahl (1877-1942) în lucrarea sa Bucureștii ce se duc. Henri Stahl spunea că viața de mahala este destul de liniștită:
„atât de neînsemnată era animația pe aici, încât trecerea unei trăsuri e un eveniment, un automobil dă prilej de vorbă o săptămână întreagă. Nimic nu revoluționează mai adânc cartierul, ziua, decât dacă și-o face păcatul vreun biciclist, vreun naiv să deștepte câinii mahalalei, pedalând țanțoș și sunând din goarnă.”[3]
Mai aproape de prezent, o altă perspectivă este prezentată de Vintilă M. Mihăilescu, care spunea că mahalalele sunt „ghemuri de străzi”[4] și că își „trădează originea prin țesătura neregulată a străzilor”[5]. Orașul „privit de pe o înălțime, vara, apare ca o îngrămădire de acoperișuri, întrerupte de turlele numeroaselor biserici și de cele ale clădirilor-palate, foarte îndesate spre mijloc, dar în chip neegal mai rare, în mahalalele ce urmează centrului și spre margine – aici, mai ales, des întrerupte de multă verdeață”[6].
Cezara Mucenic ne spune că orașul București, „o așezare urbană în plină expansiune, s-a organizat inițial spontan, având ca nuclee de bază parohiile, numite în secolul al XVI-lea enorii, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, sub influență turcă, mahalale”[7]. Mahalalele au evoluat după următoarea schemă: „Creștea numărul locuitorilor atrași aici de activitatea comercială intensă, de viața politică […] și fervoarea religioasă, care determina necesitatea de a se construi noi biserici și, implicit, ducea la constituirea de noi enorii/ mahalale”.
Și tocmai pentru că ne „jucăm” cu acest termen pe terenul unor lucrări de specialitate sau ale unor pagini de literatură, ca o piesă de domino pe care o așezăm unde vrem, doar-doar să ne iasă pasiența, vreau să delimităm conceptul de „mahala” de secol XVII-XVIII de cel ulterior de „suburbie” care începe să devină predominant începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sau de „cartier” (ușor franțuzit) din secolul XX.
Și mahalaua a evoluat nu numai pe terenul terminologiei, ci și la nivel estetic. Mahalalele s-au lărgit, s-au diversificat și s-au… înfrumusețat. Mai precis, la 5 martie 1830, la inițiativa generalului Pavel Kiseleff, a fost înființată o comisie pentru „înfrumusețare a politii”, alcătuită din opt membri, dintre care doi doctori, un arhitect și un inginer. La 30 martie, a fost emis regulamentul special ce a fost inclus ulterior în Regulamentul Organic. Astfel, inginerul Moritz von Ott și arhitectul Joseph Hartl realizau una dintre primele tentative de urbanizare ale Capitalei, care includea prevederi de săpare a șanțurilor de canalizare, măsurători pentru pietre de hotar, realizarea de cișmele, realizarea de șosele și piețe, reglementarea iluminatului public cu felinare, a cimitirelor, a pușcăriilor, a gropilor de gunoi etc[8]. Apoi au urmat, la 1832, Regulamentele organice, care spuneau, printre altele: „Pe acele patru ulițe mari ale orașului, precum și în toate ulițile târgului, să se pue felinare încrucișate, întru depărtare de câte zece stânjini unul de altul, aprinzându-se noaptea cu untdelemn, sau untură de pește, iau nu cu lumânări, și s-au socotit pe temeiu ca lumina lor să ție 12 ceasuri pe toată noaptea, iarna și vara”[9].
În ceea ce privește arhitectura caselor din mahalale, ele au fost în timp construite atât de meșteri sau „arhitectoni”, cât și de arhitecți sau ingineri, iar decorațiunile au fost realizate de artizani și de artiști. În prima perioadă a regimului fanariot, aspectul construcțiilor din Capitală, indiferent că erau boiereşti sau negustoreşti, fusese puternic influenţat de moda turcească de la Constantinopol. În timp, arhitectura a suferit diverse influențe, atât dinspre imperiul țarist sau dinspre Polonia, predominant stilul neoclasic și empire, cât și dinspre vest, odată cu valul de călători cu studii la Paris sau la Viena care aduceau influența stilului eclectic sau Beaux-Arts. Aspectul arhitecturii din mahalale studiate depindea atât de meșterii sau arhitecții la care apela proprietarul, cât și de materialele de construcție disponibile (cărămidă, piatră, nisip, lemn etc.). Înspre finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, apar și constructori și arhitecți școliți la Școala de arhitectură românească care devin din ce în ce mai numeroși și își fac simțită prezența și în mahalale.
Proprietarii făceau parte dintr-o lume în formare, mica burghezie cu spirit antreprenorial, negustori, comercianți, agricultori, avocați, funcționari în administrație, așa cum vom vedea în cele ce urmează. Stilul arhitectural era predominant eclectic vernacular cu elemente neoclasice, întrepătruns de stilul național (numit și neoromânesc). Așa cum casele erau decorate la exterior, cu frontoane triunghiulare, cu coloane și pilaștri, cu mici basoreliefuri, cu marchize la intrare, așa erau ele decorate și pe interior, cu sobe ornamentale, cu stucaturi, cu uși decorate și plafoane decorate cu profile din ipsos.
Poate că aceste elemente trădează dorința micilor burghezi de a se racorda la obiceiurile de viață aristocratice, de a „copia” elementele decorative de pe locuințele fastuoase de pe arterele principale ale Capitalei locuite de membri ai elitelor, dar și de pe clădirile instituțiilor precum Palatul Poștelor, Palatul CEC-ului sau Universitatea, ale căror construcții domina Bucureștii acelor vremuri. Acest lucru are loc în tandem cu utilizarea materialelor noi (fierul, sticla) și tehnologizarea producției decorațiunilor (ex. cele din ipsos), acestea devenind mai accesibile și pentru mica burghezie, nu doar pentru instituții și marile familii din elită. În pofida numelui turcesc, mahalaua începe să se occidentalizeze înainte să își schimbe numele. Arhitectura care s-a mai păstrat din anumite case din mahalale transmite, de fapt, atmosfera unei epoci de transformare totală a Bucureștilor, o lume pe drumul spre modernizare și integrare culturală, arhitecturală și urbană în peisajul occidental. Vă invit să descoperiți aceste ancore memorial-simbolice dacă porniți la pas prin vechile cartiere bucureștene, căutând meandrele străzilor neregulate, case cu un singur etaj înalt și parcele cu case tip vagon înguste și adânci.
[1] Constantin Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966, p.140.
[2] Ulysse de Marsillac, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 1999, p. 87.
[3] Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Ed. Domino, Iași, 2003, p. 89-90.
[4] Vintilă M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș. București, Paideia, București, 2003, p. 102.
[5] Vintilă M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș. București, Paideia, București, 2003, p. 103.
[6] Vintilă M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș. București, Paideia, București, 2003, p. 11.
[7] Cezara Mucenic, Străzi, piețe, case din vechiul București, Editura Vremea XXI, București, 2004, p. 7.
[8] Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare – 1830-1832. Documente pentru Istoria Bucureștilor, București, 1936, p. 22.
[9] Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare – 1830-1832. Documente pentru Istoria Bucureștilor, București, 1936, p. 57.