Brandul unei țări se poate construi nu doar cu o „frunză” sau cu o rețetă de marketing, ci şi cu zestrea culturală a acelui spațiu. Iar muzica este, în cazul brandului, o monedă universală.
O demonstrează, fără putinţă de tăgadă, Festivalul Internaţional „George Enescu”, a cărui ediţie cu numărul XXI va avea loc la Bucureşti, în principal, dar și în alte 10 orașe ale țării, între 1 şi 28 septembrie.
Cele mai scumpe orchestre simfonice din lume
Este o ediţie care se anunţă a fi una cu totul specială, nu doar prin durata sa, patru săptămâni, prin numărul impresionant de evenimente muzicale programate, peste 150, prin prezenţa în România a unora dintre cele mai renumite filarmonici din lume, în frunte cu Staatskapelle Berlin, Orchestra dell’Accademia Santa Cecilia di Roma, Orchestre de Paris, London Philharmonic Orchestra, Orchestra Naţională Rusă şi Pittsburg Symphony Orchestra, conduse de dirijori de mare renume – Daniel Barenboim și Sir Nevil Marriner sunt doar două exemple – ci şi prin costurile sale, ce vor atinge în acest an suma de 9,3 milioane de euro.
Ce îi lipsește Festivalului „George Enescu”?
Vor fi într-o continuă mișcare la festival 3.100 de artiști străini și 1.500 de muzicieni români. O desfășurare de forțe uriașă și fără precedent pentru istoria acestui eveniment. Cum să ții în frâu acest fenomen cultural? Cum să-l gestionezi astfel încât artiștii și publicul să nu simtă nicio clipă vreo slăbiciune a organizatorilor? Cum să creezi „George Enescu” încât să rămână o experiență artistică memorabilă?
În ianuarie, reacţia actualului premier Victor Ponta, la vederea bugetului festivalului, a făcut deja deliciul presei: „Este un buget impresionant şi pentru o ţară bogată. E important pentru România să aibă un festival şi îl vom sprijini. Era şi mai important să fie şi banii atunci când faci cheltuielile, dar e o practică veche în România, pe care trebuie să o oprim. Întâi să existe banii şi după aceea faci contractele, nu invers. Nu am redus bugetul, dar când l-am văzut…”. Într-un anume fel spusele lui Victor Ponta descriu destinul celui mai important produs cultural cu care România a ieşit în lume în întreaga sa istorie modernă.
De ce nu cântă Angela Gheorghiu la Festivalul „George Enescu“?
Festivalul „George Enescu” a fost lansat în 1958, cu mult fast, de regimul comunist de atunci pentru a demonstra „superioritatea socialismului”. La primele ediții (1958 şi 1961) s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea „părinţilor” ce doreau să demonstreze lumii că şi în socialism valorile clasice rămân la fel de preţuite. Astfel, au cântat la Bucureşti nume sonore precum Herbert von Karajan, Zubin Mehta, Lorin Maazel, Arthur Rubinstein, Mstislav Rostropovich, dar mai ales Yehudi Menuhin, fostul elev al lui George Enescu însuşi, care a răspuns prezent încă de la prima ediţie a festivalului de care avea să-şi lege existenţa ca şi cum ar fi răspuns unei misterioase dorinţe testamentare a fostului său profesor şi prieten.
Care sunt onorariile marilor orchestre filarmonice la Festivalul „George Enescu“
Acelaşi Menuhin a refuzat să revină în România, în 1991, în primul an al reluării festivalului după căderea cortinei ceauşiste, taxând derapajele „democraţiei originale” şi „mineriadele” de la Bucureşti (1990 şi 1991). Mentalitatea comunistă, cea care pusese în umbră festivalul încă de la începutul anilor’70, preferând „Cântarea României”, îi punea încă multe beţe-n roate, aşa cum făcuse de altfel şi în 1988, la ultima ediţie sub vechiul regim.
Festivalul plecase la drum, însoţit şi de un concurs internaţional dedicat tinerelor valori, întrerupt în 1970 şi reluat după mai bine de două decenii. Inițial, evenimentul a fost programat să se desfăşoare cu o cadenţă la trei ani, dar regula nu a fost întotdeauna respectată. Chiar şi după 1990, aceasta a fost încălcată, dar de la cea de-a XV-a ediţie, cea din 2001, și până azi, festivalul şi concursul internaţional au intrat într-o nouă fază, cea a desfăşurării o dată la doi ani. Yehudi Menuhin a revenit la ediţiile din 1995 şi 1998, ca preşedinte de onoare al festivalului, ultima dată cu doar şase luni înainte de a părăsi definitiv scena acestei lumi. Zubin Mehta şi Lorin Maazel i-au urmat exemplul, revenind şi ei în România, la festival.
Istoria postdecembristă a festivalului „george enescu” este însă strâns legată de Mihai Constantinescu, rămas anonim slujbaş al statului, care poate fi numit astăzi, cu toată puterea cuvântului, un excelent antreprenor într-un domeniu în care românii mai au foarte multe de învăţat.
Fost absolvent de Conservator, specialitatea pian, Constantinescu a evitat, din cauza unui trac de neînvins, o carieră sub lumina reflectoarelor. Ca atare, până în 1990, când a devenit angajat al Ministerului Culturii, a fost profesor de muzică. Un dascăl a cărui dorinţă specială, încă de la angajarea în minister, a fost revigorarea festivalului de muzică clasică. Asta l-a încurajat ca, împreună cu o altă colegă, să meargă în faţa ministrului de atunci al Culturii, Andrei Pleşu, şi să-i spună deschis că „trebuie făcut ceva pentru festivalul «George Enescu»”. Au primit o replică directă, „marca Pleșu”: „Bine, daţi-i drumul!”.
Acceptul ministrului a jucat pentru Mihai Constantinescu rolul unui pistol folosit la startul marilor competiţii sportive ce-i eliberează pe alergători din bloc-starturi. Practic, din 1990 destinul festivalului se confundă cu destinul său. „Ucenicia” şi-a făcut-o pe mâna concertelor pop-rock.
În calitate de impresar, Constantinescu i-a adus în România anilor ’90 -’93 pe Sandra, Boy George, Al Bano, Gilbert Becaud. Ba chiar şi prima ediţie a festivalului „Mamaia” îi datorează multe, cu un solist olandez pe post de mare vedetă adusă special cu elicopterul pe litoralul românesc.
În același timp, Festivalul „George Enescu” se relua cu o ediţie în care bugetul a atins 1,5 milioane de dolari şi în care artiştii români din diaspora erau chemaţi acasă după un lung exod prin lume, după o reţetă tipic românească „cu sărut-mâna, o masă şi un bilet de avion”.
Nimeni nu ştia la finalul celei dintâi ediţii postdecembriste ce se va întâmpla peste trei ani. Şi aşa a şi fost. Imprevizibil! Fostul director artistic al ediţiei festivalului din 1991, tenorul Ludovic Spiess, devenit ministru al Culturii la doar o lună după încheierea evenimentului, a evitat să semneze documentele legate de următoarea ediţie din 1994: „S-o facă cel ce va veni după mine!”, a spus el atunci când i s-au pus hârtiile în faţă.
Şi ediţia următoarea s-a amânat cu un an, în 1995 faţă de 1994. Dar Ludovic Spiess i-a semnat totuşi ceva lui Mihai Constantinescu: actele prin care era detaşat, ca director, la o proaspăt înfiinţată agenţie de impresariat artistic, Artexim, creată de Ministerul Culturii în vederea organizării de evenimente muzicale. I-a părut rău că pleacă din minister, dar a ajuns în cele din urmă la adevărul zicalei conform căreia „un şut în fund, un pas înainte!”.
Când a acceptat să conducă Artexim nu ştia multe lucruri despre munca de impresariat. A făcut însă totul ca la carte. Mai mult, a pus Artexim pe harta mondială a instituţiilor de impresariat cu credibilitate.
Mihai Constantinescu spune că impresarii sau agenţii din muzica clasică sunt cu totul diferiţi faţă de cei din… fotbal şi, mai ales, că aceştia nu se îmbogăţesc dintr-o asemenea meserie. Contactele cu această breaslă i-au adus în faţă şi persoane total antipatice.
E cazul unui impresar englez, care l-a reprezentat pe Luciano Pavarotti şi care l-a exasperat cu ocazia concertului acestuia de la Bucureşti din 1999. Lucrurile incredibile pe care i le-a cerut impresarul l-au adus pe Constantinescu în starea de a-i mărturisi acestuia o crimă imaginară asupra unui… impresar englez. Printre altele i-a cerut să-i aducă în cabina lui Pavarotti un video şi zece casete cu filme artistice, în cazul în care, puţin probabil, tenorul italian ar fi dorit înaintea urcării pe scenă să vizioneze o oarecare peliculă.
Din sertarul amintirilor, Constantinescu mai scoate şi un episod aparte cu violonistul britanic Nigel Kennedy. Acesta a cerut, printre altele, planurile Hotelului Intercontinental, pentru a-şi alege singur camera, apoi a dorit ca temperatura în cameră să fie constantă, de 17 grade Celsius, folosind pentru asta atât instalaţia de aer condiţionat a hotelului, cât şi un aparat de aer condiţionat mobil, un umidificator şi un dezumidificator. Nigel Kennedy a mai cerut, de fiecare dată când a ajuns la Bucureşti, un bax de bere şi două lăzi de vin „pentru a-i servi pe cei care eventual doreau să-i ceară autografe sau interviuri”.
Astăzi, după aproape un sfert de veac de muncă, Mihai Constantinescu spune că, „fără falsă modestie”, Festivalul „George Enescu” l-a depăşit pe cel de la Salzburg, din Austria, deşi acesta din urmă e organizat anual, ajungând să rivalizeze cu cel de la Lucerna, din Elveţia, sau cel de la Proms, de lângă Londra – Marea Britanie.
Evenimentul de la București este organizat și gestionat de o echipă mult redusă numeric. „Artexim are 9 angajaţi. Per total, cu toţi colaboratorii, echipa nu depăşeşte 80 de persoane, şi asta doar pentru intervale limitate de timp ce coincid cu apropierea şi desfăşurarea festivalului. Am preferat mereu să cheltuim bani pentru artiştii invitaţi în dauna măririi echipei de organizare”, precizează Constantinescu. Şaptezeci dintre aceştia sunt studenţi de la Conservator, ASE, SNSPA și de la Universitate. Selecţia vine aproape de la sine. Trebuie să cunoşti limbi străine, să mai fi fost implicat în desfăşurarea unor manifestări de masă dar, mai ales, să nu te grăbeşti să-l întrebi pe Mihai Constantinescu cât vei câştiga pentru efortul tău.
Omul plătit cu până la 1.000 de euro lunar (îşi aminteşte zâmbind că uneori mai încasează şi tichete de masă) pare imun la presiunea fantastică a banilor, deşi a controlat efectiv zeci de milioane de euro în toţi aceşti ani. Iar numeroasele controale guvernamentale ce au trecut peste el (în 2001 umbla zvonul că este „omul ţărăniştilor”, cărora le-ar fi pasat sume importante din bugetul festivalului!) lăsându-l tot acolo unde l-au găsit, îi certifică cinstea şi profesionalismul.
Mihai Contantinescu se întoarce la comparația cu Festivalul de la Salzburg, al cărui buget este de cel puţin 46 de milioane de euro. Cu menţiunea că durata acestuia e mai mare cu două săptămâni decât a manifestării de la Bucureşti. Iar un sponsor intrat pe afişul oficial al evenimentului austriac aduce din propriul buzunar cel puţin 600.000 de euro.
„În România o asemenea sumă de la sponsori e doar un vis. Sponsorii preferă să investească în meciurile de fotbal sau în concertele de pop-rock, dar de concertele de muzică clasică nici nu vor să audă. Vodafone preferă Depeche Mode sau Madonna, în timp ce băncile se fofilează în spatele concertelor speciale, în care doresc să fie, chipurile, singurul sponsor. Dar aşa ceva nu e posibil la «George Enescu»”, face un bilanţ amar Mihai Constantinescu. Are însă şi motive de bucurie.
În acest an, cele câteva mii de abonamente (practic la această oră sunt epuizate toate, în timp ce biletele vor fi puse în vânzare începând cu 15 aprilie) pentru cele 28 de zile de festival au fost vândute în doar o oră. Acum doi ani, aceeaşi cantitate fusese vândută în trei zile și jumătate, în timp ce în 2009 melomanii români le-au epuizat într-o săptămână. „Ce ne arată acest lucru?, se înflăcărează Mihai Constantinescu. Un interes crescând. Nu ai ocazia să vezi concertând, pentru un preţ mai mult decât onorabil, o filarmonică de prestigiu, pentru care altfel ar trebui să scoţi din buzunar cel puţin 1.000 de euro pentru a o audia în oricare altă parte a globului”.
Pe de altă parte, ne surprinde cu o întrebare simplă: Cât la sută din bugetul actualei ediţii de festival acoperă sponsorizările şi vânzările de bilete? Dăm din umeri. „12,5%!”. Ne repliem şi contracarăm: „Dar onorariile?”. Răspunsul său sec ne lasă fără comentarii: 80%.
O umbră de tristeţe i se regăseşte pe faţă. Regretă dezinteresul membrilor formaţiilor bucureştene de muzică clasică cărora, deşi le-a asigurat la fiecare ediţie şansa gratuită şi nesperată de a-i vedea la lucru pe confraţii lor, ca să nu mai amintim încă o dată de marile vedete, preferă să stea acasă. „Pur şi simplu nu sunt interesaţi. Nu vin la sală. Avem liste la intrarea artiştilor cu cei care pot viziona gratis aceste concerte şi după fiecare ediţie, când tragem linie, constatăm dezinteresul aproape general. Aici nu funcţionează scuza aceea, legată de câţi bani primeşte unul sau altul ca să cânte. Aici, pasiunea sau dorinţa de a învăţa ar trebui să primeze. Dar nu se întâmplă asta!”
Constantinescu revine la istoricul festivalului. Anul 1995 a însemnat ediţia ieşirii în lume a festivalului. Şi asta în ciuda problemelor financiare mari cu care se confrunta pe plan intern. Bugetul acelei ediţii s-a apropiat de două milioane de dolari americani. Pentru că modelul era acelaşi cu cel de azi: bugetul era aprobat cu doar câteva luni înaintea primului gong al ediţiei în cauză, guvernele pasând de la unul la altul „greaua moştenire”.
„Ar trebui să lucrăm cu un buget multianual. Asta ne-ar aduce un mare câştig fiindcă am şti mult, mult mai bine în ce sumă ne putem încadra, am evita tot felul de discuţii şi comentarii politice legate de utilitatea unui asemenea festival şi, de asemenea, la ce concerte şi filarmonici putem spera.”
Întrebarea „de ce avem nevoie de Festivalul «George Enescu»?” este inutilă și prostească. Pur și simplu festivalul dezvăluie o altă faţă a României. O faţă normală şi zâmbitoare, care în 2013, spre exemplu, va fi transmisă oriunde pe mapamond datorită parteneriatelor cu posturi de televiziune precum CNN, Euronews sau Mezzo.
Dar dincolo de toate acestea mai e ceva, mult mai important: latura educativă! Lumea află de muzica unui român. Fiindcă festivalul acesta se deschide cu o lucrare de Enescu şi chiar dacă celebrează alţi mari compozitori ai lumii, cum o va face în 2013 cu Verdi şi Wagner, trebuie să interpretezi măcar o lucrare a lui Enescu. Şi această practică i-a dat dreptate fostului pianist Mihai Constantinescu.
În ultimul deceniu, opera enesciană „Oedipe” a fost montată mai mult ca niciodată pe marile scene lirice ale lumii. Berlinezii, vienezii, catalanii, scoţienii au făcut deja cunoştinţă cu ea. La anul se anunţă o nouă montare, tot în Germania, de data asta la Frankfurt.
Festivalul „George Enescu” a cunoscut în 1998 prima sa mare deschidere internaţională. Mihai Constantinescu n-a crezut niciodată însă că festivalul, „copilul său de suflet”, va atinge vreodată dimensiunile extraordinare de astăzi. De aceea, în prezent, nu mai se avântă să facă predicţii. De acum punem condiţii! Dar pentru a ajunge aici a trebuit să plătim. O medie de cinci-şase milioane de euro la trei ani, după calculele sale. Mult? Puţin? Doar eternitatea ne va aduce răspunsul corect!
În 2011, după vizita celor 92 de jurnalişti străini acreditaţi la Bucureşti a făcut două volume, de aproape 400 de pagini fiecare, cu cronicile acestora despre festival. Aproape toate vorbeau despre România, despre Bucureşti şi despre românul de rând. Cele mai multe articole lăsau să se întrevadă printre rânduri surpriza acestora de a fi descoperit o altă faţă a unei ţări despre care autorii auziseră exact pe dos atunci când se pregăteau să ne treacă pragul.
În 1995, în România, numărul „ţeparilor” era semnificativ de mare, o spune direct Mihai Constantinescu. De aceea nimeni nu sosea în această parte de lume fără să fi primit mai înainte banii în cont pentru prestaţia cerută, fie ea şi muzicală.
Pe de altă parte, statul schimba des regulile jocului (de cinci ani se lucrează după acelaşi tip de contract). Iar asta l-a determinat pe „creierul organizatoric” al festivalului să inventeze. A plătit filarmonici după modelul contabil în care alţii importau ciocolată. Sau a trebuit să inventeze precontractele pentru a da semnale clare că se poate face treaba bună şi în România. „Am învăţat că îţi câştigi greu credibilitatea, prin modul în care-ţi respecţi promisiunile făcute, dar o dată câştigată, beneficiile aduse sunt imense. Am învăţat că putem spune şi nu. Le spuneam că nu putem asigura asta şi asta. Şi înţelegeau! Ba chiar am reuşit, mai ales după 2001, să reducem de multe ori onorariile cerute. Nu cu mult, cu doi, trei la sută, dar asta este realitatea”, mai spune Constantinescu.
În 2001 a câştigat de partea sa guvernul. După ce l-au puricat în fel şi chip, s-a decis că Festivalul „George Enescu” trebuie organizat sub umbrela Executivului. Constituirea unei celule de lucru la nivel guvernamental i-a permis să discute altfel şi la Aeroport, şi la Poliţie. Festivalul îşi câştigase locul binemeritat şi în agenda funcţionarilor de stat.
Mihai Constantinescu face parte din categoria acelor puţini români care au putut să performeze, după 1990, în branşa în care se simt cel mai bine. Guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, şi preşedintele Federaţiei de fotbal, Mircea Sandu, sunt numele cel mai des întâlnite pe buzele tuturor atunci când facem referire la asemenea exemple.
Deşi ştie foarte bine asta, Constantinescu refuză orice onoruri. „Nu sunt «Stăpânul inelelor». Dacă aş pleca mâine, sunt sigur că cineva din Ministerul Culturii sau din Artexim va fi în stare să ducă mai departe munca mea!”.
Mihai Contantinescu este omul care a lucrat în compania unui Yehudi Menuhin, cu zeci de dirijori cu renume, dar şi cu mofturi incredibile, care a dirijat nevăzut, dar ca nimeni altul, sute de orchestre filarmonice fie la Sala Palatului, fie la Sala Mică, fie la Ateneu sau în piaţa festivalului și care îl însoţeşte de atâta timp pe Ioan Holender în realizarea ediţiilor poate cele mai apreciate ale festivalului din întreaga sa istorie. A ştiut să ascundă de ochii publicului și erorile inerente unei asemenea manifestări de proporţii. Știe că va veni şi ziua retragerii.
Ediţia din 2015, al cărui buget îl previzionează tot la puţin peste 9 milioane de euro şi pentru care a antamat deja prezenţa în premieră absolută a Filarmonicii berlineze, după ani şi ani de contacte permanente, dar şi al altor nume de vază precum Scala di Milano, Filarmonica din Viena şi London Simphony, ar putea fi „cântecul de lebădă” al managerului Mihai Constantinescu. Este pregătită lumea muzicală din România pentru un posibil schimb de ştafetă?
