Eduard Novak nu se ascunde, nu se lamentează şi nu îşi ţine secretă dizabilitatea de care suferă. Nu a făcut-o niciodată, nici măcar înainte de a fi cunoscut şi aplaudat de o naţiune întreagă – ca să nu mai spunem de întreg mapamondul.
Eduard Novak este mândru de reuşita sa. La ea au contribuit mii de ore de muncă şi nenumărate sacrificii. O vezi în urmele de bronz care îi brăzdează chipul, braţele şi picioarele şi o auzi în vocea sa când vorbeşte despre familie.
Eduard Novak a găsit puterea de a merge mai departe când soarta l-a pus la încercare. Dacă ar fi ales să renunţe, nimeni nu l-ar fi învinuit. Avea toate motivele să o facă. Un accident stupid i-a curmat cariera de patinator şi l-ar fi putut condamna la o viaţă de compromisuri. Asta doar dacă s-ar fi resemnat.
În schimb, la câteva săptămâni după teribila întâmplare – şi-a pierdut laba piciorului drept în urma unui accident de maşină– făcea genuflexiuni cu proteza pe picior. După doi ani, Eduard Novak se urca pe bicicletă şi cutreiera munţii. Începuse să caute alternative pentru cariera sportivă încă din primele ore când zăcea pe patul de spital. Le-a găsit în ciclism, sport pe care îl consideră apropiat de patinaj viteză, cel puţin din punct de vedere al antrenamentelor. „Au fost atâtea lucruri împotriva mea, dar niciodată nu aş fi putut să renunţ. Sunt un luptător!”, îşi începe sportivul povestea.
Eduard Novak, multiplu campion naţional, european şi mondial, ne dovedeşte faptul că un handicap poate deveni o povară doar atunci când noi o permitem.
„Primarul din Miercurea Ciuc m-a întrebat odată dacă ştiu care a fost al doilea om care a coborât pe Lună. Nu înţelegeam unde vrea să ajungă cu asta. I-am spus că nu. «Dar pe primul îl ştii?», m-a întrebat el apoi. «Da», i-am răspuns. «Păi vezi?!»”, îmi spune Novak la scurt timp după ce ne întâlnim. Întâmplarea despre care vorbeşte avusese loc imediat după ce câştigase titlul de campion mondial la ciclism, dar realizarea sa nu îl adusese încă în atenţia publicului. Un gând care l-a motivat ca la Jocurile Paralimpice de la Londra să fie pe primul loc şi să devină primul campion paralimpic din istoria României. „Poate nu voi mai lua o a doua medalie de aur, nu ştiu ce se va întâmpla, dar un lucru e sigur: toată lumea va şti că Novak a luat prima medalie. De asta e aşa valoroasă”.
Nu a fost prima participare la o competiţie de acest gen. În 2008, a fost medaliat cu argint la Jocurile Paralimpice de la Beijing. Puţin a lipsit ca şi atunci să ia titlul de campion. Trebuia însă să îşi perfecţioneze tehnica – abia anul trecut a aflat că nu avea o poziţie corectă pe bicicletă, la primele concursuri a participat fară echipament special; sincope apărute din lipsa de implicare a autorităţilor din sport în activitatea cicliştilor – , să aibă cel mai bun echipament, pe scurt, să aşeze toate piesele de puzzle exact la locul potrivit pentru a vedea imaginea de ansamblu.
Pentru concursul din acest an, Federaţia Română de Ciclism l-a ajutat cu o foarte mică parte din suma necesară pregătirii. Restul banilor au venit din sponsorizări pe care le-a găsit singur şi din buzunarul propriu (are o mică afacere cu dispozitive medicale). S-a resemnat şi nu face acuzaţii. „În România nu există bani pentru sport”, recunoaşte Eduard cu mâhnire. Ba mai mult. Cei mai mulţi nu înţeleg că pregătirea necesară pentru participarea la un astfel de concurs este similară – sau poate chiar mai dificilă, la pregătirea fizică extenuantă adăugându-se şi efortul sporit la care este supusă o persoană cu dizabilităţi – cu cea dintr-o competiţie de ciclism pentru „valizi”, aşa cum îi numeşte el. „Probabil că se gândesc că e ceva de amatori, că oamenii cu dizabilităţi se întâlnesc, fac un concurs, îşi dau nişte premii şi gata”.
Au fost necesare antrenamente istovitoare pentru ca în ediţia din 2012 a Jocurilor Paralimpice să îşi îndeplinească visul care i-a modelat parcursul ultimilor ani. Poate o realizare unică în cariera sa competiţională. Astfel, sportivul din Miercurea Ciuc a fost cronometrat în 4:42,000 pe cei patru kilometri ai probei de urmărire din cadrul Jocurilor Paralimpice de la Londra. Şi-a spus tot timpul că va câştiga. Motivul e lesne de înţeles: „într-un concurs de acest calibru te duci doar pentru aur”. Altfel, toate antrenamentele ar fi fost în zadar. „Înainte de concurs am stat puţin să cântăresc ce s-ar putea întâmpla dacă nu aş câştiga. Cât am sacrificat…Dacă nu aş fi câştigat, m-aş fi gândit că am muncit degeaba în aceşti patru ani”.
Dar în vâltoarea concursului nu e timp pentru un plan B. Văzându-l pe coechipierul său din Tuşnad Cycling Team, – transformat la Londra în rival – cehul Jiri Jezek, că trece înaintea sa spre un record paralimpic, a ştiut că există o singură posibilitate: să dea totul pentru primul loc. Din nou, motivaţia este simplă: „Olimpiada se organizează din 4 în 4 ani, este în ziua aceea, atunci trebuie să fii cel mai bun, nu înainte cu o zi, nu peste o zi, nu peste cinci ore. Atunci!”. 
Odată cu aurul paralimpic a venit şi recunoaşterea. De la o persoană care îl întâmpina la aeroport, s-a trezit asaltat de oameni: ziarişti, sponsori, oficiali din lumea sportului, autorităţi.
A fost invitat de companii mari să le vorbească angajaţilor despre experienţele sale, a fost aplaudat îndelung la evenimente. A devenit un model. Cu toate acestea, Eduard îşi păstrează modestia. Cel mai mult l-au impresionat copiii de la câteva şcoli pe care le-a vizitat unde a dat autografe şi s-a fotografiat ore în şir. „Mi-au desenat pe un banner: Din dragoste pentru starul Eduard Novak”, povesteşte el cu zâmbetul pe buze. „Îţi dai seama, pentru ei eram un star!”, continuă Eduard.
Notorietatea câştigată în urma concursului l-a transformat pe Eduard în idolul unei noi generaţii. Nu este sigurul. Alături de el se află şi alţi sportivi de calibru mare (Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Andreea Răducan, Cătălina Ponor sau Crina Coco Popescu, reprezentanta generaţiei tinere de sportivi) care ar putea oricând umple săli întregi de oameni dornici să le asculte sfaturile şi să se inspire din experienţele lor. Este o tendinţă observată şi de sociologul Mircea Kivu. Potrivit acestuia, în ziua de azi, tot mai mulţi tineri îşi aleg modele cu precădere din ceea ce găsesc pe internet sau la televiziunile de nişă, adică personalităţi de succes apropiate de vârsta lor.
Eduard Novak ar putea fi considerat cel mai bun exemplu în acest caz. În afara numeroaselor titluri câştigate în cadrul unor competiţii de paraciclism, participă la concursuri cu cicliştii „valizi”. Este chiar şi campion naţional. Şi-ar dori să participe în Turul Franţei, una dintre cele mai prestigioase competiţii de profil. Ştie însă că drumul până la o asemenea realizare e destul e anevoios: îi stau în cale o sumă consistentă de bani care ar fi necesară participării la un astfel de eveniment şi o invitaţie din partea organizatorilor – doar în acest mod ar putea ajunge să concureze.
Până atunci se concentrează pe evenimente palpabile, ca de exemplu paralimpiada de la Rio, de peste patru ani. Îşi permite o scurtă perioadă de odihnă, antrenamentele urmând să înceapă de anul viitor. S-a obişnuit deja să gândească pe termen lung – „nu trebuie să te aştepţi ca într-un an să se materializeze ceea ce aştepţi” – şi să pornească la drum cu paşi mărunţi. Sunt câteva lecţii pe care a fost nevoit să le înveţe în aceşti ani.
Ar mai fi de adăugat disciplina, seriozitatea şi hotărârea. Toate esenţiale pentru succes. Pentru că în orice clipă viaţa ţi se poate schimba. Iar tu trebuie să fii pregătit să o iei de la capăt.
Carieră presărată cu titluri
1985-1996– 11 titluri naționale la patinaj viteză
2003
– locul 2 la Campionatul Naţional Contratimp
– locul 4 la Campionatul Internaţional de Mountainbike
2004– locul 4 la Paralimpiada de la Atena
2005
– locul 1 la Campionatul European – Alkmaar, Olanda
– locul 2 la Campionatul Naţional de Mountainbike
2006
– locul 2 la Campionatul Mondial – Aigle, Elveţia
– locul 2 în Turul României – Etapa a 5-a, între Târgu Mureş şi Sibiu
– locul 3 la Campionatul Balcanic Novi-Pazar, Serbia – proba fond (şosea)
2007
– campion naţional la mountainbike maraton
– locul 2 la Campionatul Mondial de la Bordeaux – proba fond
– locul 4 în clasamentul general al Turului României
2008
– medaliat cu argint la Jocurile Paralimpice de la Beijing, proba de contratimp individual, și două locuri IV: unul la proba de 4 kilometri urmărire și un altul la cea de 1 kilometru contratimp
2009
– campion mondial la Campionatul Mondial de la Bogogno, Italia –
proba fond
– locul 1 cu echipa continentală în Turul Ţinutului Secuiesc
– locul 2 la Campionatul Mondial de pistă de la Manchester – 
proba 4 kilometri urmărire
– locul 2 la Campionatul Mondial de pistă de la Manchester –
proba 1 kilometru contratimp
2010
– locul 3 la Cupa Europeană de Paraciclism de sală de la Kaarst-Büttgen, Germania
– locul 3 la Cupa Europeană de Paraciclism, Praga – proba fond
2011– campion mondial paraciclism la Roskilde, în Danemarca.
2012
– locul 1 la Campionatul Mondial de Paraciclism pe velodrom de la Los Angeles
– medaliat cu aur la Jocurile Paralimpice de la Londra, proba de urmărire pe pistă
– medalia de argint în cadrul Paralimpiadei la de Londra în proba de contratimp, individual
