Poate că băncile tradiționale ar fi reușit să-și vadă de „business as usual“ dacă s-ar fi bătut cu amenințările cunoscute de pe un singur front: dobânzile zero, legislația bail-in sau volatilitatea cronică a piețelor. Însă adversarul cel mai de temut vine dintr-o cu totul altă zonă, de gherilă.
Și-a pus pe post de denumire un buzzword ușor pretențios: Fintech. În realitate, gradul de sofisticare financiară este mult sub inovațiile financiare ale ultimelor decenii, asemănător mai degrabă cu felul în care funcționau băncile acum mai bine de un secol. Iar tehnologia este de cele mai multe ori banală – chiar și inovațiile extreme sunt doar aplicații ale criptografiei și arhitecturii distribuite, dar departe de adevăratele «vedete» ale momentului: inteligența artificială și internet of things. Dacă toate acestea sună prea abstract, iată un exemplu. În sistemul tradițional, pentru a schimba euro în lire sterline, clientul A trebuia să se deplaseze într-un punct fix și să vândă la un curs stabilit. Dealerul încasează banii și îi ține într-un disponibil de numerar din care onorează tranzacții în sens opus, la un curs diferit, către clientul B. Marja trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi costurile fixe, volatilitatea și pentru a asigura un oarecare profit.
Ce are România de câștigat de pe urma Brexit
Strict teoretic, clientul A și clientul B ar fi putut face tranzacția între ei la cursul mijlociu și ar fi avut astfel de câștigat. Intervin desigur fricțiunile – sincronizarea momentelor, a sumelor și mai important decât orice – încrederea. Desigur că altfel stau lucrurile când o platformă conectează potențiale interese care nu se află obligatoriu într-un anumit loc și într-un anumit moment, ci în orice loc într-un anumit moment. Și pentru că platforma este automatizată, oferă factorul încredere la doar o fracțiune din costurile fixe. De aici rezultă un model de afaceri demonstrat și disruptiv – „cut the middleman”.
Din ce trebuia să fie o barieră la intrarea pe piață, Fintech-ul a făcut un avantaj: cerințele de reglementare sunt peste tot diferite între instituțiile de credit și instituțiile de plată. Pentru că „banii adevărați“ veneau în mod tradițional din atragerea de depozite și plasarea lor sub formă de credite. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat. Pentru a putea afișa dobânzi cât mai competitive (mai mari la depozite, mai mici la credite), bancherii au preferat să mute canalele de venit către comisioane.
Instituțiile de plată în forma lor clasică erau gestionabile. Uneori clientul băncii preferă să facă un pas afară și să schimbe bani la casa de schimb valutar din colț decât s-o facă direct în cont, pentru că astfel salvează poate banii de cafea pentru ziua respectivă. Însă suficienți o vor face în continuare în cont, că li se pare mai sigur și mai confortabil, fără să calculeze cum se traduce asta în costuri pe termen lung. Însă în momentul în care instituția de plată devine accesibilă printr-o aplicație de pe telefonul mobil și oferă la rândul ei acces la un cont, ba chiar cu comisioane mai competitive, instituția de credit se trezește dintr-o dată depășită de vremuri.
În vremuri normale asta ar trebui să ducă la întoarcerea la modelul de bază pentru activitatea de bază – atragerea de economii și acordarea de credite pe bază de dobânzi. Dar vremurile în care dobânzile și la unele și la celelalte au ajuns la zero sunt orice, numai normale nu.
