HeartSong Lodge & Resort este inspirat din copilăria lui Dolly Parton, petrecută la poalele munților Great Smoky.

Cunoscută drept compozitoare, cântăreață, textieră și actriță, Dolly Parton se dovedește o foarte abilă femeie de afaceri. Parton tocmai a inaugurat al doilea hotel din ceea ce este pe cale să devină rețeaua Dollywood.

În Tennessee, Dollywood este cunoscut drept business-ul care mizează pe farmecul și forța de atracție pe care le exercită muzica și personalitatea lui Dolly Parton, cântăreața fiind parteneră de afaceri cu grupul Herschend Family Entertainment. Dollywood este numele generic care încorporează un parc de distracții care se întinde pe 61 de hectare, parcul acvatic Dollywood’s Splash Country, de 14 hectare, și hotelul DreamMore Resort & Spa, deschis în 2015.

Amenajat în stil high-fashion rustic, după cum însăși cântăreața l-a descris la inaugurare, noul hotel HeartSong Lodge & Resort are 302 camere și își trage numele din cântecul „Heartsong”, lansat în 1994 și în care artista vorbește despre originile ei din zona rurală a Tennessee-ului.

Dolly Parton a fost a patra născută într-o familie modestă, cu 12 copii, care împărtășeau pasiunea pentru muzică. „Când te naști într-o familie numeroasă, înveți să ai grijă de ceilalți, de vecini, de prieteni, de oaspeți –  acesta este spiritul care ne unește aici, la Dollywood”, a declarat cântăreața la ceremonia de inaugurare, citată de CNN.

Piscinele, atât cea exterioară, cu cascadă, cât și cea interioară, sunt supravegheate de salvamari. O vatră de foc de mari dimensiuni este locul unde au loc ocazional concerte. Salonul Acoustic Lobby, cu un candelabru din chitări acustice și costumele exuberante ale lui Dolly expuse pe pereți, poate fi rezervat pentru cine private.

Restaurantul principal, Ember & Elm, servește micul dejun și cina a la carte, meniul fiind bazat în principal pe rețete clasice din Sud. În imediata vecinătate, restaurantul High Note este deschis pe tot parcursul zilei.

Fiind un hotel de familie, HeartSong are o ofertă bogată de activități pentru copii, inclusiv un club de lectură, întrucât Dolly își propune să promoveze lectura.

Muzica rămâne însă predominantă. Una dintre clientele hotelului este educatoare la o grădiniță din Georgia. Tânăra este atât de pasionată de muzica lui Dolly Parton încât a inclus-o în metoda ei de predare. În fiecare an, la „absolvirea” grădiniței, copiii pun în scenă un spectacol cu cântecele lui Dolly. Unele versuri sunt adaptate, ca să se potrivească cu programul copiilor: de exemplu, „9 to 5” este „8 to 3”. „Sigur, ne place exuberanța și strălucirea ei”, declară educatoarea pentru CNN. „Dar mesajul ei este despre bunătate. Ne învață să fim buni cu toată lumea. Și asta vreau și eu să-i învăț pe copii.”

The post La 77 de ani, Dolly Parton își inaugurează al doilea hotel în Tennessee appeared first on Forbes Romania.

Black Sheep Sweater, legendarul pulover purtat de Lady Di la începutul anilor 80, a fost achiziționat cu 1,1 milioane de dolari la licitația Fashion Icons organizată la New York de Casa Sotheby’s.

Ce poate face Lady Diana pentru un pulover? De exemplu, să-l transforme într-un fashion icon, cum le place celor din domeniu să spună – adică într-un obiect-simbol. Este exact ce i s-a întâmplat unui banal și destul de puțin arătos pulover roșu cu model cu oi albe printre care s-a strecurat, cu o discretă și dulce-amară ironie, și una neagră. Într-un trend atât de la modă astăzi, oaia neagră a sfidat covârșitoarea majoritate și a dat numele puloverului – Black Sheep Sweater, produs de compania britanică Warm & Wonderful.

Lady Diana a purtat acest pulover în câteva ocazii, dorind să transmită un mesaj mai mult decât evident referitor la poziția sa în cadrul Casei Regale a Marii Britanii. Când a apărut prima dată cu acest pulover, în iunie 1981, proaspăt logodită cu prințul Charles, intențiile Dianei erau probabil mai degrabă premonitorii. Pentru Sally Muir și Joanna Osborne, care puseseră pe picioare casa de modă Warm and Wonderful în 1979, apariția prințesei în Black Sheep Sweater a fost o nesperată și neprețuită publicitate.

La câteva săptămâni după ce Diana a fost fotografiată purtându-l, puloverul a fost trimis la Sally & Joana însoțit de o scrisoare de la Buckingham Palace prin care se solicita repararea sau înlocuirea lui, întrucât fusese deteriorat. Cei de la Warm and Wonderful au înlocuit puloverul și au primit încă o scrisoare plină de recunoștință de la secretarul personal al prințesei, Oliver Everett. Doi ani mai târziu, prințesa de Wales a fost fotografiată cu noul pulover, asortat cu jeanși albi.

De-a lungul timpului, puloverul a fost analizat cu atenție de revistele de modă, care i-au subliniat importanța culturală, iar magazinele l-au promovat drept un articol must-have al unei garderobe cool. Cererea enormă a permis și altor branduri să intre pe piață cu produse similare, puloverul păstrându-și popularitatea până astăzi. În 2020, Jack Carlson, fondatorul Rowing Blazers, a inițiat un parteneriat cu Sally Muir și Joanna Osborne, autoarele originalului Black Sheep, pentru ca brandul său să producă puloverul sub licență. Este inutil să spunem că vânzările au confirmat că a fost o idee de business strălucită, dovedind o dată în plus că stilul Dianei continuă să influențeze cultura populară.

În martie 2023, Joanna Osborne era în mansarda atelierului căutând niște tipare, când a dat peste o cutie prăfuită. În ea se afla, desigur, un pulover roșu cu oi albe. Însă nu era un pulover oarecare, era chiar primul exemplar trimis de Diana la reparat acum 40 de ani, după cum au confirmat specialiștii casei de licitații Sotheby’s în urma examinării gradului de uzură al produsului și a fotografiilor din 1981.

Puloverul a fost vândut joi, la licitația Fashion Icons, organizată de Sotheby’s la New York, cu suma de 1,1 milioane de dolari, de 14 ori peste estimarea inițială de 80.000 de dolari. În aceeași categorie de produse, s-au vândut, cu sume remarcabile, legendarul cardigan al lui Kurt Cobain, solistul trupei Nirvana (334.000 de dolari în 2019) și rochia de seară a prințesei Diana, creată de Victor Edelstein și adjudecată cu 604.800 de dolari la începutul acestui an.

Black Sheep Sweater, care a atras 44 de oferte în primele minute și a fost adjudecat după o dispută a ofertelor care a durat 15 minute, este acum cel mai scump pulover vândut la licitație.

Foto Profimediaimages.ro

The post Black Sheep Sweater: Oaia neagră de un milion de dolari appeared first on Forbes Romania.

Membră a Curții Supreme a SUA timp de 27 de ani, Ruth Bader Ginsburg își făcuse un obicei din a-și manifesta poziția pro sau contra unei decizii a instanței prin intermediul colierelor sau a jabourilor pe care le purta. Colierul ei favorit, cunoscut sub denumirea de Pegasus, va fi scos la licitație de casa Potomack Auctions.

„Ce căutați la Facultatea de Drept de la Harvard, ocupând locul cuvenit unui bărbat?”, a fost întrebată Ruth Bader Ginsburg în 1956, de decanul facultății. Acesta le invitase la cină, la el acasă, pe cele nouă femei – printre care și Ruth – care fuseseră admise la faimoasa școală de avocatură, alături de 500 de bărbați.

Momentul i-a oferit viitoarei judecătoare de la Curtea Supremă doar un motiv în plus pentru a milita pentru egalitatea de șanse și pentru drepturile femeilor. Primele semințe fuseseră plantate în familie – mama ei, Celia, a fost o elevă eminentă, dar părinții ei au ales să-l trimită pe fratele ei la studii, nu pe ea. Prin urmare, Celia s-a implicat cu devotament în educația fiicei ei, sperând ca aceasta să ajungă profesoară de istorie. S-a stins cu o zi înainte ca fiica ei să termine liceul.

În timpul facultății, Ruth a învățat limba suedeză și a fost co-autoarea unei cărți împreună cu juristul suedez Anders Bruzelius. Perioada în care a lucrat la acest proiect i-a influențat profund gândirea în ceea ce privește egalitatea de gen.

Ruth Bader Ginsburg a fost judecătoare la Curtea Supremă a SUA din 1993 până când a decedat, în 2020, la 87 de ani. A fost prima evreică și a doua femeie membră a Curții, după Sandra Day O’Connor.

Împreună cu mănușile de dantelă și ochelarii, colierele au devenit simbolul ei stilistic și sursa de indicii despre poziția pe care o avea în legătură cu deciziile Curții. Colecția ei de jabouri adunate din toată lumea a făcut obiectul unei conversații cu celebra Katie Couric, Ginsburg dezvăluind atunci că poartă un anumit guler (negru cu broderii aurii și pietre fațetate) atunci când este în dezacord cu decizia Curții și unul croșetat, cu cristale, când este de partea majorității.   

Colierul scos la licitație, Pegasus, a fost purtat de Ruth Bader Ginsburg în 2018, pentru fotografia oficială de grup a membrilor Curții Supreme. Având aspectul armurii unei amazoane, colierul pare să fie simbolul luptei pentru șanse egale pe care Ruth Bader Ginsburg a dus-o toată viața.

Foto Profimediaimages.ro

The post Colierul favorit al judecătoarei Ruth Bader Ginsburg va fi scos la licitație appeared first on Forbes Romania.

Producătorul păpușilor Barbie și al machetelor Hot Wheels, compania Mattel își vinde astăzi produsele în 150 de țări, are 33.000 de angajați și a avut în 2022 o cifră de afaceri de 5,5 miliarde de dolari. Totul a început în 1945, când viitoarea antreprenoare Ruth Handler și-a văzut fiica, pe Barbara, jucându-se cu păpuși de hârtie.

„Barbie is everything. Ken is just Ken”, este sloganul filmului „Barbie”, a cărui premieră mondială are loc weekend-ul acesta. În realitate, nu e chiar așa: Ruth Handler a avut ideea a ceea ce avea să devină păpușa Barbie, dar designul i-a aparținut soțului ei, Elliott – cei doi s-au cunoscut în liceu și au fost căsătoriți aproape 70 de ani, până la decesul ei, în 2002.

Soții Handler s-au asociat cu Harold Matt Mattson și au fondat compania Mattel, nume obținut prin alăturarea primelor litere ale numelor lui Matt și Elliot. Ruth a devenit CEO al noii companii, poziție pe care a deținut-o până în 1974, când un scandal datorat unor falsuri în acte a forțat-o să se retragă, să plătească o amendă de 57.000 de dolari și să presteze 2.500 de ore de muncă în folosul comunității.

Păpușa Barbie a fost un succes instantaneu, în primul an vânzându-se 350.000 de exemplare. La scurt timp Barbie și-a primit perechea, botezată Ken după numele fiului soților Handler.

Astăzi, gama de produse declinate și derivate din ceea ce a fost inițial o păpușă de trei dolari este foarte variată, de la Crocs Barbie până la periuțe de dinți. Barbie este un simbol cultural contemporan: Muzeul de Arte Decorative din Paris i-a dedicat o expoziție în 2016 – au fost prezentate peste 700 de păpuși, împreună cu documente și creații artistice inspirate de jucăria-fenomen. Barbie l-a inspirat pe Andy Warhol, iar portretul pe care i l-a făcut acesta s-a vândut în 2016, la Londra, la o licitație organizată de Casa Christie’s cu 1,1 milioane de dolari.

În 2009, la aniversarea a 50 de ani, Barbie a fost omagiată printr-o prezentare de modă organizată la New York, unde a fost prezentată o colecție creată de 50 de designeri, printre care Diane von Furstenberg, Christian Loboutin, Calvin Klein și Vera Wang.

În 1970, Ruth Handler a fost diagnosticată cu cancer la sân și a făcut mastectomie. Negăsind o proteză de sân de care să fie mulțumită, a creat ea însăși una și a produs-o cu noua ei companie, Ruthton Corp, în care era asociată cu prietena ei, Peyton Massey. Denumită Nearly Me, proteza a devenit destul de populară, fiind folosită inclusiv de Prima Doamnă de atunci, Betty Ford.

Astăzi, următorul pas pentru Barbie este cinematografia. Primul film „Barbie”, cu Margot Robbie și Ryan Gosling, are premiera pe 21 iulie. „Alte 13 proiecte cinematografice sunt în pregătire, și peste 30 de show-uri de televiziune sunt deja în producție”, a spus pentru Forbes SUA, Richard Dickson, președintele Mattel.

The post Ruth Handler, de la păpușa Barbie la proteze de sân purtate de Prima Doamnă a SUA appeared first on Forbes Romania.

Cu 32 de premii Grammy câștigate ca artist solo și ca membră a trupelor Destiny’s Child și The Carters, Beyoncé a devenit artistul care a obținut cele mai multe astfel de distincții.

În vârstă de 41 de ani, Beyoncé Knowles este și artistul cu cele mai multe nominalizări la Grammy Awards, 88. Cu peste 200 de milioane de discuri vândute în întreaga lume, Beyoncé este unul dintre cei mai bine vânduți artiști din toate timpurile.

În 2010, devenea cântăreața cu cele mai multe premii Grammy câștigate la o singură ediție, 6, performanță egalată de Adele în 2012. În același an și-a lansat propriul parfum, Heat, în colaborare cu Tommy Hilfiger; cele șase ediții ale parfumului au produs vânzări de peste 400 de milioane de dolari, făcând ca Heat să fie cel mai bine vândut parfum al unei celebrități.

În 2014 a lansat o linie vestimentară împreună cu Topshop, companie pe care a cumpărat-o după ce fondatorul acesteia a fost acuzat de hărțuire sexuală și rasism.

Din 2015, se numără printre acționarii canalului de streaming muzical Tidal, după ce soțul ei, Jay-Z, a cumpărat Aspiro, compania-mamă a Tidal. Alături de ea, Madonna, Kanye West, Rihanna, Chris Martin și Nicki Minaj fac parte din acționariatul Tidal.

Din 2021, Beyoncé și Jay-Z au devenit ambasadori ai brandului de bijuterii de lux Tiffany & Co, deținut de LVMH. În campania publicitară care a urmat, Beyoncé a purtat celebrul diamant galben Tiffany, fiind a patra femeie care îl poartă și prima african-americană.

The post Beyoncé a devenit artista cu cele mai multe premii Grammy appeared first on Forbes Romania.

Supranumit Apple Hunter, Tom Brown, un inginer chimist pensionat din Carolina de Nord, a redescoperit în ultimii 20 de ani aproximativ 1.200 de varietăți de mere cultivate în estul Statelor Unite.

În vârstă de 80 de ani, Tom Brown este proprietarul unei livezi de mere în localitatea Clemmons, Carolina de Nord. Acum 20 de ani, la un eveniment al horticultorilor, dl Brown a aflat despre soiuri de mere care fuseseră conservate de generațiile anterioare datorită rezistenței și caracteristicilor lor unice, așa-numitele heritage apples – unele aveau culoarea roz a apusului, verde închis sau chiar negru violet; alte varietăți, cu denumiri de care inginerul pensionar nu mai auzise înainte – Bitter Buckingham, Arkansas Black sau Billy Sparks Sweetening – erau în prag de dispariție. Fuseseră cultivate în secolele 18 și 19, dar dispăruseră din piețe la sfârșitul anilor 40.

Lui Brown i s-a părut interesant să readucă la viață mere al căror gust nu-l mai încercase nimeni de 50 de ani sau chiar de un secol, așa că s-a lansat în ceea ce avea să devină hobby-ul său de pensionar: căutarea merelor pierdute.

De la micii horticultori, a învățat să identifice merii, să-i înmulțească, să-i altoiască și să-i îngrijească. A început să adune informații despre vechile livezi, asociații ale crescătorilor de mere; a găsit scrisori și nume ale celor care încă mai aveau aceste soiuri rare de mere.

În nenumărate ocazii, a mers cu soția și cu camioneta lor în călătorii lungi pentru a căuta mici livezi uitate din regiune. În căutarea sa pasionată, Tom Brown a bătut la ușa multor necunoscuți și a dat anunțuri în ziare căutând indicii despre merele pierdute.

Uneori făcea deplasarea în sezonul în care respectivele soiuri nu rodeau, așa că trebuia să revină pentru a lua fructe sau ramuri pentru altoi. Descoperirile pe care le făcea le confirma apoi cu fotografii, descrieri orale sau din cataloage pentru a fi sigur că găsise soiul pe care îl căuta.

Astăzi Tom Brown cultivă în livada sa, denumită Heritage Apples, aproximativ 60 de soiuri de mere „dispărute” și vinde anual în jur de 1000 de pomi. Pentru a susține supraviețuirea varietăților rare, oferă discounturi considerabile pentru cei interesați să le achiziționeze și să le cultive.

Munca lui este cunoscută și apreciată în comunitate, merele sale fiind folosite de producătorii de cidru sau la pregătirea deserturilor în restaurantele din zonă.

Un hobby descoperit la pensie a dat vieții lui Tom Brown un sens nou și nobil. Păstrător al tradiției horticole dintr-un colț al Americii, Vânătorul de Mere consideră că este important ca generațiile actuale de horticultori și fermieri să-și cunoască moștenirea care, în parte, înseamnă și gustul merelor pe care bunicii și străbunicii lor le cultivau și le savurau.

The post Apple Hunter: Un pensionar american a salvat de la dispariție 1.200 de soiuri de mere appeared first on Forbes Romania.

Jacinda Ardern spune că nu crede că mai are energia de a candida la alegerile care vor avea loc anul acesta în luna octombrie.

Primul ministru al Noii Zeelande, Jacinda Ardern, a declarat la o conferință de presă că mandatul ei se va încheia pe 7 februarie, anunță CNN. BBC spune că motivul este burn-out-ul.

„Decizia îmi aparține în întregime”, a declarat d-na Ardern. „A fi liderul unei țări este un job privilegiat, dar și foarte provocator. Nu te poți angaja în această slujbă și nici n-ar trebui s-o faci dacă nu ai „rezervorul” de energie plin și încă ceva plus, pentru a face față situațiilor neașteptate sau neplanificate. Eu nu mai sunt în această situație și deci nu-mi mai pot face treaba în mod just.”

Jacinda Ardern a devenit prim-ministru al Noii Zeelande în 2017, la 37 de ani. Era la acea vreme a treia femeie din Noua Zeelandă care ocupa această poziție, și cea mai tânără șefă de guvern din lume. D-na Ardern a născut în timpul primul an al mandatului său – fiind a doua femeie prim-ministru în această ipostază.

Unul dintre momentele de criză ale guvernării Ardern a fost atacul terorist din 2019, din orașul Christchurch, când 51 de persoane au fost ucise într-un atentat care a vizat două moschei. Jacinda Ardern a reacționat ferm și cu multă empatie pentru comunitatea musulmană – a purtat un hijab pentru a-și arăta respectul și compasiunea și a declarat că nu va pronunța niciodată în public numele atacatorilor. În paralel, a demarat reformarea legilor care reglementează portul și folosirea armelor.

Realeasă pentru un al doilea mandat în 2020, d-na Ardern s-a aflat la cârma țării în pandemie. Noua Zeelandă a impus o carantină strictă și aproape că a interzis intrarea străinilor în țară timp de aproximativ doi ani.

Foto Profimediaimages.ro

The post Primul ministru al Noii Zeelande, Jacinda Ardern, anunță că va renunța la funcție appeared first on Forbes Romania.

Săptămâna trecută a avut loc licitația „Joan Didion: An American Icon”, în cadrul căreia a fost vândută o parte din obiectele care au însoțit-o de-a lungul vieții pe scriitoarea Joan Didion, autoarea romanului „The Year of Magical Thinking” și a scenariului filmului „A Star Is Born”. O bună ocazie de a-i reciti cărțile lui Joan și de a comemora o carieră excepțională și o existență tulburătoare.

Joan Didion gesticulează amplu, deși vorbește rar, în cuvinte care par îndelung cântărite. Timpul și-a lăsat amprenta pe chipul cu trăsături delicate, altădată de o frumusețe senină, așa cum apare în imaginile de la sfârșitul anilor ’60 din documentarul-portret „The Center Will Not Hold”, regizat de nepotul scriitoarei, Griffin Dunne. Cel mai frapant lucru este însă că scriitoarea, în vârstă de 84 de ani pe atunci, este incredibil de slabă – și nu în sensul că are silueta unui manechin apreciat de o revistă precum Vogue, la care Didion a debutat în 1956: este „slăbiciunea” unui om care abia mănâncă.

Născută în 1934 în Sacramento, California, Joan Didion a avut parte de o educație neconvențională. Tatăl ei, ofițer în Forțele Aeriene Americane, se muta atât de des cu serviciul încât Joan a scris, în autobiografia publicată în 2003 și intitulată „Where I Was From”, că, din cauza nenumăratelor relocări, a sfârșit prin a se simți un „outsider perpetuu”.

Didion a absolvit Universitatea din California, Berkeley, și în ultimul an de facultate a câștigat un concurs de eseuri, Prix de Paris, organizat de revista Vogue. Premiul era un post de documentarist la celebra revistă de modă, publicație la care Didion avea să lucreze șapte ani, din 1956 până în 1964.

Dorul de casă o inspiră să scrie primul ei roman, „Run, River”, la editarea căruia este ajutată de scriitorul John Gregory Dunne, pe atunci jurnalist la revista Time. Cei doi se căsătoresc în 1964 și se mută la Los Angeles, care avea să le devină domiciliu pentru următorii 20 de ani.

În 1966 au adoptat o fetiță, pe nume Quintana Roo Dunne, și au început să scrie pentru diverse publicații, activitate menită, inițial, să acopere cheltuielile cotidiene, dar care s-a dovedit curând foarte lucrativă. „Tarifele lor le permiteau să închirieze o vilă în Hollywood, să-și cumpere un Corvette de culoarea bananei, să crească un copil și să mănânce în oraș”, scrie The New Yorker despre anii ’60 ai soților Dunne.

Regizorii Brian de Palma, Martin Scorsese și Steven Spielberg făceau parte din anturajul lor. Warren Beatty era îndrăgostit de Joan, iar Harrison Ford lucra ca tâmplar la reședința familiei Dunne din Malibu. „Joan dădea întotdeauna o masă de Paște și eram invitat de fiecare dată. Toți de acolo erau mai deștepți decât mine, dar m-au făcut să mă simt mereu binevenit”, își amintește Harrison Ford în documentarul „The Center Will Not Hold”.

Prima carte de non-ficțiune semnată de Joan Didion, „Slowching Towards Bethlehem”, apare în 1968 și este considerată o operă reprezentativă pentru Noul Jurnalism, un stil neconvențional pe atunci de a face presă scrisă: deși bazată pe fapte reale, scriitura încorpora tehnici ale romanului; sentimentele autorului sau perspectiva acestuia asupra faptelor relatate sunt incluse în poveste; sunt inventate detalii sau citate pentru a da mai multă culoare relatării, iar metaforele sunt utilizate pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă mai bine contextul. The New York Times scria, la apariția cărții, că este „sofisticată, nuanțată, plină de grație și ironie”.

Dunne și Didion au colaborat îndeaproape pe parcursul carierei lor. Sunt coautori ai unor piese de teatru și ai unor scenarii de film, cele mai cunoscute fiind „Up Close and Personal”, cu Robert Redford și Michelle Pfeiffer, și „A Star Is Born”, versiunea din 1976, cu Kris Kristofferson și Barbra Streisand.

John și Joan erau suflete-pereche. Apropiații lor spuneau că își terminau unul altuia propozițiile. „Așa este”, confirmă Joan. „John era între mine și lume. Nu credeam că el are dreptate mereu și nici el nu credea asta despre mine, dar fiecare era pentru celălalt persoana în care avea încredere”, scrie Joan în romanul „Anul gândirii magice”.

„Amândoi eram scriitori și lucram de acasă și mulți presupuneau că trebuie să existe un fel de competiție, când unul sau celălalt ajungea, la un moment dat, să primească recenzii mai bune, un avans mai mare, că viața noastră privată trebuie să fie un câmp minat de invidii profesionale și resentimente. Iar asta era atât de departe de cum stăteau lucrurile de fapt încât luam insistența generală asupra acestei situații drept semn al unei anumite lacune în înțelegerea căsniciei la nivel popular.”

Anul 2003 a fost unul de răscruce pentru Joan Didion. Spre sfârșitul anului, fiica ei, Quintana, a făcut o pneumonie care s-a agravat și a intrat în șoc septic. Era internată la terapie intensivă când tatăl ei, John Dunne, a decedat subit, pe 30 decembrie, în urma unui atac de cord.

Funeraliile lui John au fost amânate până când Quintana s-a întremat suficient pentru a putea fi de față. Căutând alinare și un sens în ceea ce i se întâmpla, Joan s-a refugiat în scris. Astfel a apărut romanul „The Year of Magical Thinking” (Anul gândirii magice) – o capodoperă a genului memorialistic, dar și a jurnalismului de investigație, recompensată cu National Book Award For Nonfiction.

În 2005, Joan se afla în plin turneu de promovare a romanului „Anul gândirii magice”, când Quintana a căzut pe aeroportul din Los Angeles și s-a lovit la cap. În timp ce se recupera după intervenția chirurgicală care a urmat, a făcut pancreatită acută și a decedat în august 2005. Avea 39 de ani.

Din nou, Joan a supraviețuit scriind. De data aceasta, a scris o piesă de teatru bazată pe „Anul gândirii magice”. Regizată de Sir David Hare, cu Vanessa Redgrave în rolul principal, piesa a avut premiera în 2007 și a fost jucată pe Broadway, la Salzburg, Atena, Londra și Dublin. Cate Blanchett a regizat versiunea australiană, având-o ca protagonistă pe Robyn Nevin.

„Când ne-am apucat să facem piesa de teatru, ne-am lovit de două probleme”, spune regizorul David Hare în documentarul despre Joan Didion. „Ea nu scrisese niciodată o piesă și, în al doilea rând, Quintana murise în timpul scurs de când a scris cartea («Anul gândirii magice», n. r.). Mă confruntam cu sarcina nefericită de a-i spune lui Joan că va trebui să acceseze idei care nu erau în carte, dar care vor fi în piesă și despre care, la acel moment, nu avea intenția să scrie. Dar unul dintre lucrurile minunate când lucrezi cu Joan e că ea nu-și exteriorizează disconfortul. Așa că nu mi-a spus niciodată: «Asta e extrem de dureros». Privea totul ca pe o sarcină de muncă ce trebuia îndeplinită și cred că a dus-o la îndeplinire cu un preț personal uriaș”, declară Sir David Hare, deținătorul a trei premii Lawrence Olivier, a trei nominalizări la premiile Tony și două la Oscar pentru scenariile filmelor „The Hours” și „The Reader”.

„La acel moment, ajunsese la 35 de kg”, explică David Hare. „Mi-am zis: dacă fac piesa asta, îi voi pune niște carne pe oase, o vom împlini, o vom face fericită. Nu o vom face să fie grasă, dar măcar să aibă peste 35 de kg. Până la finalul sezonului era într-o formă destul de bună. Nu-mi pasă dacă piesa asta e sau nu un serviciu adus artei. E un serviciu adus umanității, am făcut-o pe Joan să înflorească iar. Cred că piesa aceasta a dat vieții ei un sens într-un moment foarte dificil pentru ea.”

Cinismul soartei a făcut ca în piesă – a one woman show –, rolul lui Joan să fie jucat de Vanessa Redgrave. „S-a întâmplat pe 30 decembrie 2003 (decesul lui John Dunne, n.r.). Poate părea acum mult timp, dar nu e când ți se întâmplă ție. Și ți se va întâmpla și ție. Sunt aici să vă spun asta”, spune Vanessa Redgrave în monologul de la începutul piesei.

Vanessa Redgrave este mama actriței Natasha Richardson, soția lui Liam Neeson. În 2009, la doi ani după premiera piesei „Anul gândirii magice”, Natasha a decedat în urma unui traumatism cranian produs la schi.

„La câțiva ani după finalizarea romanului «A Book of Common Prayer», mi-am dat seama că era despre așteptările mele când Quintana va crește”, povestește Joan în documentarul „The Center Will not Hold”. „Anticipam o despărțire și încercam să fac față despărțirii înainte ca ea să aibă loc. Romanele vorbesc și despre ceea ce te temi că nu poți înfrunta. «Play It As It Lays», ca și «A Book of Common Prayer», vorbește despre mame și fiice și despre despărțirea lor, în sensul că romanul e o poveste moralizatoare în care, dacă totul se termină cu bine, atunci și în realitate totul se termină cu bine.”

Joan Didion s-a stins în decembrie 2020, în vârstă de 87 de ani, în apartamentul ei din Manhattan. A fost membră a Academiei Americane de Arte și Litere și a Societății Americane de Filozofie; Universitățile Harvard și Yale i-au acordat fiecare câte un doctorat onorific în litere. Scriitoarei i-au fost decernate Premiul PEN pentru întreaga carieră și Premiul Evelyn F. Burkey, acordat de Societatea Scriitorilor din America.

În 2013, președintele Barrack Obama i-a acordat Medalia Națională pentru Arte.

The post Joan Didion: An American Icon appeared first on Forbes Romania.

Foto John Hewson

Intitulat „Surrender: 40 Songs, One Story”, volum de memorialistică avându-l ca autor pe Paul David Hewson (sau Bono, solistul trupei U2) este publicat de editura Penguin Random House și va fi lansat simultan în 15 țări. Bono consideră această carte o scrisoare de dragoste pentru soția lui, Ali Hewson, cu care este căsătorit de 40 de ani.

„Când am început să scriu speram să redau în detaliu ceea ce înainte doar am schițat în cântece – oamenii, locurile și posibilitățile din viața mea”, spune Bono în comunicatul prin care editura anunță cartea. „Renunță (surrender) este un cuvânt încărcat de sens pentru mine. Crescând cu pumnii strânși – muzical vorbind – în Irlanda anilor 70, a capitula, a renunța nu este ceva natural în ceea ce mă privește. Este un cuvânt pe care l-am curtat îndelung în timp ce îmi adunam gândurile pentru carte și încă mă lupt cu această cea mai umilă dintre porunci…”

„…Și am mai scris această carte ca să explic familiei mele ce am făcut cu viața lor pentru că ei au fost cei care mi-au permis să plec în turnee cu U2 sau să fac lobby în fața Congresului SUA”, declară Bono pentru Sunday Times Magazine. „Ali mi-a permis să fac asta, ea mi-a ținut locul acasă. Deci nu este o carte de memorii a unui star rock sau a unui activist, este o scrisoare de dragoste pentru soția mea.”

Bono și Ali Hewson s-au căsătorit în 1982 și au patru copii. „Ali continuă să fie un mister nu doar pentru mine, ci și pentru copiii noștri. Cu toții încercăm să o cunoaștem… Este o fascinație fără sfârșit”, spune Bono.

Artistul admite că au existat și momente dificile, pe care „Ali le numește încercările iubirii”. Unul dintre acestea s-a produs în timpul înregistrării albumului „The Joshua Tree” (1987), când Bono a uitat că era ziua de naștere a soției sale. I-a cerut iertare prin cântecul „The Sweetest Thing (Sorry)”, apărut pe fața B a single-ului „Where the Streets Have No Name” și apoi pe compilația „The Best of 1980 – 1990”.

În vârstă de 62 de ani, Bono a fondat trupa U2 în 1978, în Dublin, împreună cu colegii de școală The Edge, Larry Mullen Jr. și Adam Clayton.

Lansat în 1980, „Boy” a fost primul dintre cele 14 albume de studio, care au înregistrat vânzări totale de peste 157 de milioane de copii. Considerată de revista Rolling Stone drept „o trupă live pur și simplu fără pereche”, U2 a obținut de-a lungul timpului 22 de premii Grammy și a fost indusă în Rock n’ Roll Hall of Fame în 2005.

Pe lângă rolul de lider al trupei U2, Bono este un activist implicat și respectat. A fondat organizațiile ONE, care luptă împotriva sărăciei extreme și (RED), care militează pentru prevenirea SIDA în Africa, continent pentru care a adunat fonduri de peste 700 de milioane de dolari.

Pentru activitatea sa, Bono a fost recompensat, printer altele, cu Legiunea de Onoare de către guvernul francez, cu Medalia de Onoare Pablo Neruda de Republica Chile și cu Premiul Internațional pentru Toleranță, decernat de Asociația Fulbright.

The post Cartea de memorii a lui Bono, solistul trupei U2, se lansează mâine: „Este o scrisoare de dragoste pentru soția mea” appeared first on Forbes Romania.

Maserati lansează FTributo, o ediție specială care o omagiază pe Maria Teresa de Filippis, prima femeie care s-a calificat la un Mare Premiu de Formula 1.

În octombrie 1955, Maria Teresa de Filippis a participat cu un Maserati la cea de-a 39-a ediție a competiției Targa Florio. Temerara concurentă a ocupat locul al nouălea în clasamentul general și al patrulea în clasa de motorizări de 4 litri.

67 de ani mai târziu, ediția specială Maserati FTributo omagiază pionieratul Mariei de Filippis și istoria sportivă a mărcii. Modelele Ghibli și Levante incluse în această ediție vor fi vopsite în două culori speciale, Arancio Devil și Grigio Lamiera.

Arancio Devil este un portocaliu cu o saturație aparte, iar denumirea este o aluzie la porecla pe care de Filippis a primit-o în anii în care a participat la curse – femeia-diavol. Jantele de 21 de inci, Anteo și Titano, sigla Ftributo de pe aripile față și Tridentul în albastru cobalt sau în Arancio Devil sunt elemente specifice acestei ediții speciale. Albastrul-cobalt se regăsește și la interior, în cusăturile pielii PienoFiore, de culoare neagră sau portocalie.

Unul dintre modelele ediției speciale va ajunge în România: este vorba despre un Levante FTributo în Grigio Lamiera cu interior portocaliu, care va fi produs în prima parte a anului viitor.

Provenind dintr-o familie de nobili italo-spanioli, Maria Teresa a câștigat prima ei cursă la 22 de ani, la volanul unui Fiat 500, împotriva pronosticului negativ al doi dintre frații ei. În 1954 a obținut locul secund în campionatul de curse auto din Italia, iar Maserati i-a oferit un post de pilot în echipa sa.

Maserati s-a retras din Formula 1 în 1958, dar monoposturile sale au continuat să fie folosite de echipe private. Maria Teresa a concurat pentru Marele Premiu al Belgiei, dar nu a trecut de calificări. Unul dintre concurenții care nu s-au calificat atunci a fost Bernie Ecclestone, viitorul președinte al Formulei 1, cu care de Filippis a legat o frumoasă și îndelungată prietenie.

Câteva luni mai târziu, Mariei Teresa nu i s-a permis participarea la Marele Premiu al Franței, directorul de cursă spunându-i că „singura cască pe care trebuie să o poarte o femeie este cea de la coafor”.

Maria Teresa de Filippis nu a avut o carieră prestigioasă în Formula 1 – de fapt, singura cursă pe care a terminat-o a fost cea din marele Premiu al Belgiei, din 1958. A fost însă prima femeie care a pilotat în această competiție. Abia 15 ani mai târziu, în sezonul 1973-1974, avea să se mai înregistreze o prezență feminină la volanul unui monopost de Formula 1. 

De Filippis s-a retras din Formula 1 în 1959, după un accident în care a murit coechipierul ei. În 1979 s-a alăturat Clubului Foștilor Piloți de Formula 1, al cărei vice-președintă a devenit în 1997. În 2004, s-a numărat printre fondatorii Clubului Maserati, pe care a ajuns să-l conducă din postura de președinte.

Maria Teresa de Filippis s-a stins în ianuarie 2016, la 89 de ani. Este până astăzi singura femeie-pilot care a terminat o cursă de Formula 1 într-o poziție recompensată cu puncte.

The post Maria Teresa de Filippis, omagiată de Maserati prin ediția specială FTributo appeared first on Forbes Romania.