FacebookTwitterLinkedIn

Săptămâna trecută a avut loc licitația „Joan Didion: An American Icon”, în cadrul căreia a fost vândută o parte din obiectele care au însoțit-o de-a lungul vieții pe scriitoarea Joan Didion, autoarea romanului „The Year of Magical Thinking” și a scenariului filmului „A Star Is Born”. O bună ocazie de a-i reciti cărțile lui Joan și de a comemora o carieră excepțională și o existență tulburătoare.

Joan Didion gesticulează amplu, deși vorbește rar, în cuvinte care par îndelung cântărite. Timpul și-a lăsat amprenta pe chipul cu trăsături delicate, altădată de o frumusețe senină, așa cum apare în imaginile de la sfârșitul anilor ’60 din documentarul-portret „The Center Will Not Hold”, regizat de nepotul scriitoarei, Griffin Dunne. Cel mai frapant lucru este însă că scriitoarea, în vârstă de 84 de ani pe atunci, este incredibil de slabă – și nu în sensul că are silueta unui manechin apreciat de o revistă precum Vogue, la care Didion a debutat în 1956: este „slăbiciunea” unui om care abia mănâncă.

Leslie Johnson, Portrait of Joan Didion 1977, ulei pe pânză. Cel mai scump obiect de la licitația Joan Didion: An American Icon, adjudecat cu 110.000 de dolari.

Născută în 1934 în Sacramento, California, Joan Didion a avut parte de o educație neconvențională. Tatăl ei, ofițer în Forțele Aeriene Americane, se muta atât de des cu serviciul încât Joan a scris, în autobiografia publicată în 2003 și intitulată „Where I Was From”, că, din cauza nenumăratelor relocări, a sfârșit prin a se simți un „outsider perpetuu”.

Didion a absolvit Universitatea din California, Berkeley, și în ultimul an de facultate a câștigat un concurs de eseuri, Prix de Paris, organizat de revista Vogue. Premiul era un post de documentarist la celebra revistă de modă, publicație la care Didion avea să lucreze șapte ani, din 1956 până în 1964.

Dorul de casă o inspiră să scrie primul ei roman, „Run, River”, la editarea căruia este ajutată de scriitorul John Gregory Dunne, pe atunci jurnalist la revista Time. Cei doi se căsătoresc în 1964 și se mută la Los Angeles, care avea să le devină domiciliu pentru următorii 20 de ani.

Joan, John și fiica lor, Quintana Roo

În 1966 au adoptat o fetiță, pe nume Quintana Roo Dunne, și au început să scrie pentru diverse publicații, activitate menită, inițial, să acopere cheltuielile cotidiene, dar care s-a dovedit curând foarte lucrativă. „Tarifele lor le permiteau să închirieze o vilă în Hollywood, să-și cumpere un Corvette de culoarea bananei, să crească un copil și să mănânce în oraș”, scrie The New Yorker despre anii ’60 ai soților Dunne.

Julian Wasser Joan Didion with Her Stingray Corvette (fotografie adjudecată cu 26.000 de dolari la licitația Joan Didion: An American Icon)

Regizorii Brian de Palma, Martin Scorsese și Steven Spielberg făceau parte din anturajul lor. Warren Beatty era îndrăgostit de Joan, iar Harrison Ford lucra ca tâmplar la reședința familiei Dunne din Malibu. „Joan dădea întotdeauna o masă de Paște și eram invitat de fiecare dată. Toți de acolo erau mai deștepți decât mine, dar m-au făcut să mă simt mereu binevenit”, își amintește Harrison Ford în documentarul „The Center Will Not Hold”.

Annie Leibovitz: Dominick, Griffin, John and Joan (fotografie adjudecată cu 11.000 de dolari la licitația Joan Didion: An American Icon). Dominick este fratele lui John, iar Griffin este nepotul lui John și al lui Joan.

Prima carte de non-ficțiune semnată de Joan Didion, „Slowching Towards Bethlehem”, apare în 1968 și este considerată o operă reprezentativă pentru Noul Jurnalism, un stil neconvențional pe atunci de a face presă scrisă: deși bazată pe fapte reale, scriitura încorpora tehnici ale romanului; sentimentele autorului sau perspectiva acestuia asupra faptelor relatate sunt incluse în poveste; sunt inventate detalii sau citate pentru a da mai multă culoare relatării, iar metaforele sunt utilizate pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă mai bine contextul. The New York Times scria, la apariția cărții, că este „sofisticată, nuanțată, plină de grație și ironie”.

Dunne și Didion au colaborat îndeaproape pe parcursul carierei lor. Sunt coautori ai unor piese de teatru și ai unor scenarii de film, cele mai cunoscute fiind „Up Close and Personal”, cu Robert Redford și Michelle Pfeiffer, și „A Star Is Born”, versiunea din 1976, cu Kris Kristofferson și Barbra Streisand.

John și Joan erau suflete-pereche. Apropiații lor spuneau că își terminau unul altuia propozițiile. „Așa este”, confirmă Joan. „John era între mine și lume. Nu credeam că el are dreptate mereu și nici el nu credea asta despre mine, dar fiecare era pentru celălalt persoana în care avea încredere”, scrie Joan în romanul „Anul gândirii magice”.

„Amândoi eram scriitori și lucram de acasă și mulți presupuneau că trebuie să existe un fel de competiție, când unul sau celălalt ajungea, la un moment dat, să primească recenzii mai bune, un avans mai mare, că viața noastră privată trebuie să fie un câmp minat de invidii profesionale și resentimente. Iar asta era atât de departe de cum stăteau lucrurile de fapt încât luam insistența generală asupra acestei situații drept semn al unei anumite lacune în înțelegerea căsniciei la nivel popular.”

Anul 2003 a fost unul de răscruce pentru Joan Didion. Spre sfârșitul anului, fiica ei, Quintana, a făcut o pneumonie care s-a agravat și a intrat în șoc septic. Era internată la terapie intensivă când tatăl ei, John Dunne, a decedat subit, pe 30 decembrie, în urma unui atac de cord.

Funeraliile lui John au fost amânate până când Quintana s-a întremat suficient pentru a putea fi de față. Căutând alinare și un sens în ceea ce i se întâmpla, Joan s-a refugiat în scris. Astfel a apărut romanul „The Year of Magical Thinking” (Anul gândirii magice) – o capodoperă a genului memorialistic, dar și a jurnalismului de investigație, recompensată cu National Book Award For Nonfiction.

Annie Leibovitz, „Joan și Quintana” (fotografie vândută cu 18.000 de dolari la licitația Joan Didion: An American Icon)

În 2005, Joan se afla în plin turneu de promovare a romanului „Anul gândirii magice”, când Quintana a căzut pe aeroportul din Los Angeles și s-a lovit la cap. În timp ce se recupera după intervenția chirurgicală care a urmat, a făcut pancreatită acută și a decedat în august 2005. Avea 39 de ani.

Din nou, Joan a supraviețuit scriind. De data aceasta, a scris o piesă de teatru bazată pe „Anul gândirii magice”. Regizată de Sir David Hare, cu Vanessa Redgrave în rolul principal, piesa a avut premiera în 2007 și a fost jucată pe Broadway, la Salzburg, Atena, Londra și Dublin. Cate Blanchett a regizat versiunea australiană, având-o ca protagonistă pe Robyn Nevin.

Brigitte Lacombe: Joan, Vanessa and David Hare, Booth Theatre (fotografie vândută cu 9.500 de dolari la licitația Joan Didion: An American Icon)

„Când ne-am apucat să facem piesa de teatru, ne-am lovit de două probleme”, spune regizorul David Hare în documentarul despre Joan Didion. „Ea nu scrisese niciodată o piesă și, în al doilea rând, Quintana murise în timpul scurs de când a scris cartea («Anul gândirii magice», n. r.). Mă confruntam cu sarcina nefericită de a-i spune lui Joan că va trebui să acceseze idei care nu erau în carte, dar care vor fi în piesă și despre care, la acel moment, nu avea intenția să scrie. Dar unul dintre lucrurile minunate când lucrezi cu Joan e că ea nu-și exteriorizează disconfortul. Așa că nu mi-a spus niciodată: «Asta e extrem de dureros». Privea totul ca pe o sarcină de muncă ce trebuia îndeplinită și cred că a dus-o la îndeplinire cu un preț personal uriaș”, declară Sir David Hare, deținătorul a trei premii Lawrence Olivier, a trei nominalizări la premiile Tony și două la Oscar pentru scenariile filmelor „The Hours” și „The Reader”.

„La acel moment, ajunsese la 35 de kg”, explică David Hare. „Mi-am zis: dacă fac piesa asta, îi voi pune niște carne pe oase, o vom împlini, o vom face fericită. Nu o vom face să fie grasă, dar măcar să aibă peste 35 de kg. Până la finalul sezonului era într-o formă destul de bună. Nu-mi pasă dacă piesa asta e sau nu un serviciu adus artei. E un serviciu adus umanității, am făcut-o pe Joan să înflorească iar. Cred că piesa aceasta a dat vieții ei un sens într-un moment foarte dificil pentru ea.”

Cinismul soartei a făcut ca în piesă – a one woman show –, rolul lui Joan să fie jucat de Vanessa Redgrave. „S-a întâmplat pe 30 decembrie 2003 (decesul lui John Dunne, n.r.). Poate părea acum mult timp, dar nu e când ți se întâmplă ție. Și ți se va întâmpla și ție. Sunt aici să vă spun asta”, spune Vanessa Redgrave în monologul de la începutul piesei.

Vanessa Redgrave este mama actriței Natasha Richardson, soția lui Liam Neeson. În 2009, la doi ani după premiera piesei „Anul gândirii magice”, Natasha a decedat în urma unui traumatism cranian produs la schi.

Joan Didion lângă portretul fiicei sale, Quintana, în septembrie 2007, în apartamentul ei din New York. (Foto profimediaimages.ro)

„La câțiva ani după finalizarea romanului «A Book of Common Prayer», mi-am dat seama că era despre așteptările mele când Quintana va crește”, povestește Joan în documentarul „The Center Will not Hold”. „Anticipam o despărțire și încercam să fac față despărțirii înainte ca ea să aibă loc. Romanele vorbesc și despre ceea ce te temi că nu poți înfrunta. «Play It As It Lays», ca și «A Book of Common Prayer», vorbește despre mame și fiice și despre despărțirea lor, în sensul că romanul e o poveste moralizatoare în care, dacă totul se termină cu bine, atunci și în realitate totul se termină cu bine.”

Ochelarii Celine Faux Tortoise, parte din imaginea lui Joan Didion în ultimii ani de viață, au fost vânduți cu 27.000 de dolari. Casa de modă Celine a invitat-o pe scriitoare să apară într-o campanie publicitară în 2015. Joan a fost fotografiată în apartamentul ei din New York, purtând acești ochelari.

Joan Didion s-a stins în decembrie 2020, în vârstă de 87 de ani, în apartamentul ei din Manhattan. A fost membră a Academiei Americane de Arte și Litere și a Societății Americane de Filozofie; Universitățile Harvard și Yale i-au acordat fiecare câte un doctorat onorific în litere. Scriitoarei i-au fost decernate Premiul PEN pentru întreaga carieră și Premiul Evelyn F. Burkey, acordat de Societatea Scriitorilor din America.

În 2013, președintele Barrack Obama i-a acordat Medalia Națională pentru Arte.