Mai este cunoscută și sub numele de prăjitura mării și e o tartă specifică regiunii, umplută cu tentacule de caracatiță într-un sos tomat iute. Era prima la bufetul de mic-dejun, un fel de bun-venit regional și n-aveam cum să nu gust în prima dimineață din weekendul prelungit petrecut la Montpellier. Încercați, încercați.

Alex Gâlmeanu, fotograful, are pe Instagram o serie de imagini – incredibil de frumoase și surprinzătoare – numită As I found it – adică așa cum am găsit – o stare, un obiect, un loc, niște oameni. Și fix la această serie m-a dus gândul când am început să scriu acest articol despre Montpellier. Așadar, impresii despre Montpellier, așa cum l-am găsit, as I found it, fără nicio documentare prealabilă.

Am ajuns la Montpellier într-o sâmbătă după-amiază după un zbor scurt de la Luxemburg. Aeroportul era ceva gen Târgu Mureș, fără autobuz până la terminal, deci pe jos de la avion, cu două-trei zboruri pe zi înspre Paris și alte două trei spre Alger și Tunis. Cerere locală mare pentru aceste destinații. Marea nu am văzut-o din avion, faptul că stăteam la culoar nu a ajutat în acest sens. Primul contact cu zona a fost în sătucul liniștit unde prietenii noștri (adevărați globetrotteri care au trăit lungi perioade de timp la Londra, Milano, Copenhaga sau Tokio) au o vilă franțuzească cu obloane și piscină. Și doi copii adorabili. Plănuiam să-i vizităm de vreo doi ani, dar n-am reușit până acum. Dar eram aici și dornici să explorăm orașul și plajele din împrejurimi – asta de a doua zi pentru că deocamdată voiam doar să ne cazăm la hotelul nostru din centru și să mâncăm ceva înainte ca fetița noastră să ne dea stingerea la ora 20.00.

La hotel, tapas. Pentru că bucătăria se deschidea doar la șapte seara. Și cea mică nu mai avea răbdare. Așa că am comandat tot meniul de tapas și la șapte și jumătate eram toți în pat, pregătiți de somn și de câteva videouri cu Johnny, Johnny, yes papa, așa de noapte bună.

Montpellier este un oraș universitar. Conducerea orașului, progresistă, a hotărât să fie gratis transportul în comun. Și cu ocazia asta au făcut tot centrul pietonal. Centrul-centru se numește Place de la Comedie și e un loc minunat care mie mi-a amintit atât de Centrul Vechi din București, cu clădiri interbelice și baruri cu terase peste tot, cât și de Clujul natal. Ca majoritatea orașelor din Franța, e murdar. Dar mult mai curat decât Toulouse sau Marseille. Nu e chiar la mare, e la vreo 10 km de mare, dar briza se simte până în oraș, vara. Am prins în fugă aceste amănunte de la Tudor, care venise de dimineață să ne bem cafeaua înainte de somnul de prânz al copiilor și de un barbeque by the pool la ei în grădină.

Impresia mea a fost de un oraș toropit de căldură. 33 de grade la mijloc de mai și niște clădiri ce păreau toate a fi muzee. Nu erau muzee pentru că, din loc în loc, la geamuri erau atârnate așternuturi la aerisit. Parcuri peste tot. Și locuri de joacă. Restaurantele cu ore stricte de funcționare. Prânzul între 12 și 14 aduna pe terase mulți clienți, fie și numai pentru prețurile bune la meniul zilei. Singura dată când am mâncat la amiază în oraș am nimerit la un restaurant georgian, cu influențe sovietice. Bună toată mâncarea, dar pe mine m-a impresionat porția de supă Soleanca. Știam, ba nu, mai mâncasem și știam că se face și cu mezeluri, însă asta de la Montpellier înota în bucățele de crenvurști. Erau crenvurști cu puțină supă. Colțunașii însă delicioși, alături de un sos din smântână cu mărar.

Ce am mai mâncat în cele trei zile cât am stat acolo? Două salate Caesar, una mai proastă ca alta, 18 stridii – bune și proaspete, cu lămâie, cu unt, cu oțet –, coaste de porc și legume la grill și cel mai bun burger acasă la Tudor și la Mira, făcut pe grill și montat între chifle cu emental, sosuri de două feluri, castraveți murați, roșie și salată verde. Plus cârnați și frigărui la grill, totul delicios! Dulciuri? Nu prea. Însă o notă de 10 pentru croasantele franțuzești. Nicăieri nu sunt atât de bune.

Așadar, la 10 km de Montpellier se află Marea Mediterană și o mulțime de plaje din care să alegi. Noi am ales prost pentru că ne-am dorit o plajă kids-friendly și am ajuns la un fel de Eforie Nord – Venus – Saturn. Bonus: pe drum înspre mare erau numeroase lagune unde familii întregi de păsări flamingo se simțeau ca acasă – o desfătare a ochiului cu roz, alb și albastru – albastru de la apă. Marea frumoasă cu intrare lentă și nisip, dar rece cu toată căldura de afară. O apreciere pentru proprietăreasa restauratului de la plajă, care, la peste 80 de ani, ne-a întâmpinat la ușa localului și ne-a condus până la masă, ne-a recomandat un file de pește proaspăt pentru fetiță și s-a încăpățânat să-i monteze singură scaunul de copii. Bine, poate avea doar 70 și ceva de ani, dar stătuse mult la soare.

În singura după-amiază cu nimic de făcut am fost la mall. Era prea cald pentru plimbări romantice cu căruciorul, iar la mall era aer condiționat. Mallul ne-a întâmpinat cu rahat de câine din loc în loc și cu toată populația de studenți veniți fie să-și facă cumpărăturile săptămânale la Monoprix, fie să profite de reducerile la haine (între 60 și 40%), fie să stea, ca și noi, la aer condiționat.

Montpellier, așa cum l-am găsit: întinzându-se leneș la căldura soarelui mult prea puternic pentru luna mai și ademenind nordicii cu plajele aflate la doar 10 km. Never say never. Până una alta, scriu aceste rânduri înainte de a mă urca în avionul de Luxemburg, unde, surpriză, e un val de caniculă. Pentru august, două săptămâni de data aceasta, tot în sudul Franței. Alt oraș. Altă distracție. Alt culcat la 20.30. Și, bineînțeles, alt articol – așa cum l-am găsit.

The post La tielle setoise appeared first on Forbes Romania.

De ce ai mânca mâncare chinezească la Paris, un oraș care se definește prin gastronomie, prin bistrouri, braserii și un anumit orgoliu culinar? Orașul de care s-a îndrăgostit Hemingway și care a învățat-o să gătească pe Julia Child? Răspunsul nu are legătură cu exotismul și nici cu dorința de a „încerca ceva diferit”. Ține mai degrabă de felul în care funcționează metropola, dincolo de imaginea ei lustruită.

Mâncarea chinezească din Paris nu e întotdeauna ușor de reperat. Nu există ca la Londra porți cu dragoni sau ghirlande de lampioane colorate care să anunțe intrarea într-un Chinatown sau măcar o zonă de restaurante asiatice. Cu excepții notabile, locurile care servesc mâncare chinezească sunt non- descriptive. De multe ori nici nu le vezi, dar le simți. Mirosul de ulei încins, usturoi și sosuri puternice ajunge pe stradă, în locuri unde mâncarea e tratată foarte serios, aproape solemn, cu reguli, explicații și convingerea că aici se întâmplă ceva important. În restaurantele chinezești lucrurile sunt mai simple: mâncarea trebuie să fie bună și să țină de foame. Restul e opțional.

Parisul nu are un Chinatown, ci mai multe. Sau, mai corect spus, mai multe amprente de chinezism – în sensul bun al cuvântului. Zona din Arondismentul 13 e cea mai cunoscută, apărută după Al Doilea Război Mondial, cu blocuri mari, funcționale, fără prea mult interes sau stres pentru decor. În același timp, există enclave mai mici, aproape de centru, unde restaurantele chinezești stau lângă frizerii africane, magazine de cartier sau service-uri de telefoane. La marginea orașului sunt însă locurile de care depinde totul: marile supermarketuri asiatice. Nu arată spectaculos, hale imense iluminate artificial, dar, fără ele, mare parte din restaurantele chinezești din Paris nu ar putea funcționa. Paris, restul Franței și țările învecinate. Pentru că sunt mulți proprietari de restaurante din Belgia sau Luxemburg care se aprovizionează de aici.

În contextul ăsta, a mânca mâncare chinezească în Paris nu e un gest exotic. E o alegere practică. E mâncarea celor care vor să mănânce bine și mult cu bani puțini, mesele de zi cu zi, nu la ocazii speciale. E mâncarea muncitorilor din zonă, dar și a turiștilor chinezi care, după câteva zile de pâine, unt și vin, vor ceva familiar. E și locul unde găsești bucătării regionale din Sichuan până în nordul Chinei.

La prânz, aceste localuri se umplu repede. Mai ales de oameni din cartier. Meniurile sunt lungi, uneori confuze, cu explicații puține. Prețurile sunt mici și te fac să te întorci. Nu e vorba despre experiență sau spectacol, ci despre a mânca bine, constant, fără prea multă filozofie.

Scena culinară chinezească din Paris există în paralel cu imaginea glamour a orașului. Nu cere validare și nu încearcă să se explice. Hrănește orașul zi de zi, discret și eficient. Iar dacă te oprești puțin și te uiți, îți dai seama că nu e o excepție, ci una dintre formele lui cele mai stabile de viață urbană.

The post Chinezește, la Paris appeared first on Forbes Romania.

Am evitat mereu să-mi iau vacanță în iulie sau august. Preferam să merg la serviciu și să amân concediul de vară pentru toamnă. Niciodată primăvara sau vara devreme pentru că nu aveam la ce să mă mai gândesc, la ce să tânjesc, la ce să visez cu ochii deschiși în iulie și august. Până la pandemie, când, în vara lui 2020, atât de dornic de evadare, mi-am luat vacanță fix în primele săptămâni din august.

Desigur, principalul motiv pentru care amânam vacanța pentru lunile mai răcoroase era canicula. Eu și căldura nu ne înțelegem prea bine. Ar mai fi aglomerația, costurile ridicate la transport și cazare, gălăgia și faptul că, neavând copii (pe atunci), nu eram legat de vacanța școlară. Vara lui 2020 a schimbat însă totul. Pe 1 august am ajuns la Porto, în Portugalia, de unde am închiriat o mașină și am condus două ore spre nord, pe coastă, până în orășelul Viana do Castelo. Acolo rezervasem un hotel și, ce e mai important, cursuri de surf. Două săptămâni pentru a reuși să prind un val și să mă ridic pe placă. În ciuda restricțiilor, sau grație lor, aglomerația temută nu s-a materializat, măsurile de distanțare erau în floare, atracțiile turistice erau vizitate cu program de extrasezon – deci le-am avut cam pentru mine, restaurantele nu funcționau la capacitate și prețurile nu explodaseră încă. Dar de unde fugisem ani de zile de o vacanță în plină vară, din cauza caniculei, acum am ajuns să sufăr de frig. La propriu. Nu a fost neapărat o vară atipică în nordul Portugaliei. Nu știam eu la ce să mai aștept. Temperaturile nu au trecut, în două săptămâni, de 20 de grade și, invariabil, dimineața la șapte, când mergeam spre ocean să încep cursurile de surf, ploua și erau 15 grade. Neoprenul să trăiască. Sigur că am învățat să fac surf, sigur că m-am ridicat pe placă prinzând nenumărate valuri, însă câștigul cel mai mare a fost că m-am lecuit de frica de vacanță în august sau iulie. De atunci caut activ să plec în concediu în această perioadă a anului, programez din timp și aleg mereu destinații aproape de casă cu temperaturi temperate. Iată câteva:

Austria e regina destinațiilor răcoroase pentru o vacanță de vară în Europa. Nu e aici cel mai frig, însă facilitățile, varietatea de activități pentru întrega familie, ușurința de a ajunge acolo, mâncarea și prețurile accesibile o aduc pe primul loc. Am filmat, la un moment dat, un întreg sezon al emisiunii Bazar, vara în Austria, și dacă mă întrebați care sunt destinațiile mele preferate pentru un concediu de poveste în Austria, iată-le: Voralberg, musai cu o seară la operă pe scena plutitoare de pe lacul Constanța în Bregenz, Zell am See/Kaprun – o tură de schi pe ghețar și un gulaș cald după, Mostviertel – la cules de mere și pere, dar și pentru trasee montane mai puțin aglomerate sau zona abației Melk pentru plimbări lungi cu bicicleta de-a lungul Dunării și pentru celebrul șnaps de corcodușe sau caise. Desigur, din Austria ajungeți rapid în Elveția – ce minune de țară – sau în Liechtenstein, bijuterie, însă aici prețurile cresc foarte mult, așa că le recomand la nivel de vizită și nu de sejur.

Alt sejur fără caniculă și la prețuri cumsecade vă așteaptă în nordul Portugaliei, cum povesteam. Viana do Castelo e un orășel pitoresc, iar dacă nu vreți să faceți surf, zona oferă nenumărate atracții pe uscat, iar o vizită pe îndelete a orașului Porto e mereu o revelație. Tot în Portugalia, temperaturi cumsecade găsiți în insulele Azore – evitați Sao Miguel și alegeți ceva mai exotic gen Flores, Pico sau chiar Corvo – sau Insula Madeira, mai scumpă, dar, cu siguranță, pe placul celor care apreciază și puțin lux și Reid’s Palace, care satisface cele mai fine gusturi.

Islanda e răcoroasă vara, însă e cam imposibil să vezi aurora boreală, iar prețurile nu sunt tocmai prietenoase. La fel și Norvegia (cu niște peisaje incredibile) sau Suedia. Finlanda e mai accesibilă ca prețuri și casa lui Moș Crăciun e deschisă și vara, însă, până la jumătatea lui august, e invazie de țânțari în Laponia. Poate după. Scoția e și ea pe listă și, chiar dacă plouă, are un farmec aparte. Luați o mașină și explorați-o, includeți în itinerarul vostru și o insulă sau două și, musai, rezervați-vă câteva zile pentru Edinburgh.

Acestea sunt destinațiile testate de mine pentru o vacanță de vară fără caniculă. Țările baltice mi-au mai fost recomandate ca alternativă sau Insulele Canare. Dar încă nu am ajuns pe acolo. Pentru cei cu dor mare de ducă și sătui de Europa, emisfera sudică este în plină toamnă-iarnă. Deci Australia la canguri sau Noua Zeelandă la hobiți, Chile la schi sau la degustări de vinuri sau Argentina la tango – posibilitățile chiar sunt infinite.

Voi unde fugiți de caniculă vara?

The post Practic. De vară appeared first on Forbes Romania.

Pe bunica mea, buna cum îi spuneam toți cei patru nepoți, am pierdut-o acum patru ani, într-un început de iarnă. Dar nu ne-a părăsit nicio clipă de atunci, trăind frumos în tot ceea ce facem și suntem noi. Va pleca și ea cu ultimul nepot, însă mai e până atunci. Iar când vin sărbătorile de iarnă, dorul de buna se amplifică înzecit, iar noi îl amăgim încercând să păstrăm măcar o parte din obiceiurile învățate de la ea.

Buna a trăit întotdeauna la casă, așa că, mai ales în ultimii ani, pregătirile ei de Crăciun începeau cu luni bune înainte, când ne stresa pe mobil pe fiecare că nu are porc de tăiat. Porcul trebuia să ajungă în ograda ei cel puțin cu trei luni înainte de Crăciun, să poată să-l îngrașe ea cum se cuvine cu porumb și tot felul de fierturi pe care le făcea pe un reșou într-o bucătărie de vară încropită în curte. Bineînțeles că ori unul, ori altul se grăbea să-i cumpere un porc despre care primea mereu update-uri de pe telefonul fix. Buna nu a avut mobil. De pe 15 noiembrie începea postul pe care buna îl ținea miercurea și vinerea, că era bolnavă (dar și foarte pofticioasă) și nu-l putea ține pe tot. Unde mai pui că tăia porcul în prima săptămână din decembrie – să aibă timp să țină slănina în sare și mai apoi să o afume împreună cu cârnații, toba și tot felul de șunci care Doamne ce bune mai erau.

După tăiatul porcului, ieșea mereu de la prăjitul jumărilor un vas imens de untură albă și gustoasă cu care buna gătea tot anul. Tare îi mai plăcea să facă mese mari de Crăciun. Și despre bucatele cu care o umplea am tot scris, nu o să mă mai repet, nu că nu mi-ar face plăcere, dar pentru că mi-e cam foame acum în timp ce scriu și nu mă pot concentra. În schimb, vă spun că termina curățenia de Crăciun cu două săptămâni înainte de sărbătoare și ne stresa pe noi să nu facem mizerie că imediat e Crăciunul și ea s-a chinuit să aibă casa curată bec. De chinuit, nu se chinuia prea mult, pentru că de când o știu buna a avut ajutoare la făcut curat – în special nepoate de frați sau neveste ale nepoților. Însă știa ce să le spună să facă, unde să insiste, verifica totul ca un general de armată și la final le mulțumea cu cea mai bună mâncare pentru că buna era o bucătăreasă renumită în neam.

Curățenia trebuia, așadar, să țină până hăt pe 3-4 ianuarie cel puțin. Atunci venea popa cu crucea și ăsta era momentul culminant al sărbătorilor de iarnă la buna. Lasă Crăciun, Sfinți Ștefan, Vasile sau Ioan, revelion sau Bobotează – toate acestea se comprimau într-o singură zi – cea în care venea popa cu crucea. Ne dădea trezirea de la șapte dimineața deși știam, sigur-sigur, că la noi nu ajunge decât după. Trebuia să fim spălați, îmbrăcați de sărbătoare și mai ales aliniați, drepți, pentru momentul în care intra popa cu Iordanul, ne dădea să pupăm crucea și ne binecuvânta peste cap cu busuiocul. Nu era atât de simplu precum scriu eu aici pentru că generalul curățeniei intra din nou în buna și ne comanda fiecare pas – mai repede cu baia, bărbieriți-vă, vedeți că aveți cămăși curate, nu vă luați tricourile alea urâte, pieptănați-vă…

După care ne trimitea pe fiecare din cinci în cinci minute să ne uităm pe stradă să vedem pe unde e popa. Ea aranja pe o măsuță o supieră din serviciu de masă, plină cu apă, în care preotul scutura mănunchiul de busuioc și din care luam și ne făceam cruce și ne închinam multe zile după, un platou de prăjituri și niște bani pentru biserică, tot mai mulți de la an la an pe măsură ce ne angajam noi, nepoții, și ne putea cere să contribuim. Preotul ajungea până la urmă și la noi, iar mândria cea mai mare a bunicii era să-i povestească despre fiecare nepot care pe unde lucrează, pe unde a călătorit, ce i-a adus, și mai ales ce perspective de însurătoare are. Minunat.

Porc tăiem și acum, se ocupă mama. Dar nu prea mai facem toate specialitățile bunei pentru masa de Crăciun. Pe popa nu-l mai așteptăm cu toții, dar trece în fiecare an și află noutăți despre noi de la mama. Post ținem miercurea și vinerea, iar pe buna în sufletele noastre tot anul. De plecat, a plecat mulțumită că ne știa pe fiecare la casele noastre. Buna mai e cu noi și va pleca atunci când o vom face și noi. Dar mai e până atunci. Sărbători fericite! Și bucurați-vă de ele în familie – familia de acasă și cea din suflet.

The post Despre buna, de sărbători appeared first on Forbes Romania.

Eram mare fan all-inclusive acum 14-15 ani când primăvara, vara și toamna eram la filmări în Antalya, fie pentru emisiuni, fie pentru reclame sau filme de corporație.

Programul era atât de încărcat atunci încât mâncam doar o dată pe zi, seara, și era o binecuvântare să ajungi la un bufet plin cu toate bunătățile pământului, să nu trebuiască să aștepți comanda și să-ți iei din fiecare după pofta inimii. Acum, nu mai sunt. Sau nu un sejur întreg. Poate am îmbătrânit?

Am ajuns de câteva ori și ca turist în Antalya. Și mi-a plăcut de fiecare dată. Asta pentru că știam care hotel de 5 stele e chiar de 5 stele și care all-inclusive e de calitate. Ultima dată am fost la începutul acestei toamne. După o pauză de șase ani. Antalya m-a întâmpinat cu liniște și eficiență la aeroport, cu același soare cald, cu drumul atât de cunoscut până în Belek și cu același personal amabil peste tot, de la șoferul care mi-a făcut transferul până la recepționeri, ospătari și cameriste. M-am simțit ca și cum m-am întors acasă și aveam acel sentiment de bine cu un ceai turcesc în față privind peste palmieri înspre mare.

Primele două zile mi-a plăcut și la bufet, aceleași atuuri ca în tinerețea mea – mâncare felurită, fără timpi de așteptare, fără limite la un preparat sau altul. Din a treia zi însă, am început, ușor-ușor, să nu mai pot, să vreau să stau liniștit la o masă și să fiu servit, să nu mă mai înghesui la bufet, și să-mi umplu farfuria la refuz doar pentru că voiam din toate, să nu mai mănânc în zgomot și în furnicar. Așa că am abandonat bufetul și am făcut rezervare la un restaurant à la carte. Sigur, e cu bani, dar e liniște, te servește la masă cineva, iar lista de vinuri e decentă. Încântat, am stat de vorbă cu un conațional la ieșirea din restaurant. Era destul de cătrănit. I se păruse cea mai proastă decizie că a renunțat la bufet pentru à la carte și se grăbea să ajungă să nu închidă la bufet să poată și el și familia să se sature. „Pentru că, domnule, plătești și îți aduce trei fire pe o farfurie. E bătaie de joc așa mâncare puțină. Mergem la bufet.” Și dus a fost, cu soția, fetele și soacra după el. Mâncarea nu era puțină, să fim serioși. Erau niște porții absolut normale, însă obișnuiți fiind cu farfuriile pline la refuz din zilele precedente, o porție normală ți se pare că nu are cum să te sature. Iar dacă chiar ți-e foarte foame, nimic nu te împiedică să comanzi încă o porție din meniu sau tot meniul dacă vrei, prețul este același.

Restul sejurului l-am petrecut în excursii. Mi-am dat seama că nici să mai stau la plajă așteptând ora mesei nu pot să mai fac. Așa că am închiriat o mașină și am dat ture înspre est. Prima zi mai aproape, spre Manavgat, că era târg, și am luat de la țărăncile turcoaice gem de portocale și de nuci verzi. A doua zi am intrat pe la Side, după care am continuat înspre Alanya și de acolo, hăt departe, până la Anamur. Frumos drumul, cu serpentine, cu marea de-o parte și munții de cealaltă, cu mici popasuri pentru pozat plantațiile de banani și cu pauze lungi de masă la bodegi de sat unde mâncarea era mult mai gustoasă decât la orice all-inclusive. Ajungeam serile rupt la hotel, nu înainte de a mânca câte o ciorbă de burtă, care în Turcia se mănâncă doar noaptea și care e mult diferită de ciorba noastră de burtă. Dar bună, fără îndoială.

Așa mi-a trecut sejurul meu la all-inclusive, cu o combinație de bufet și cârciumi de sat, cuvinte turcești și rusești, liniște și gălăgie. Nu știu dacă a fost ultima mea descindere la all-inclusive, însă am hotărât că următoarele vacanțe ar arăta mult mai bine undeva la o casă închiriată, eventual pe malul mării, self catering cu produse cumpărate din piață de la țărani și cu mese la restaurante unde merg și localnicii. Și nu mă gândesc să renunț la Turcia pentru asta. Nu. La câțiva kilometri vest de Antalya sunt localitățile Kaș și Kalkan, pline de vile de închiriat pentru o vacanță all-exclusive. Încerc la anul și vă povestesc.

Cu ce am rămas din această vacanță? (În afară de planuri radicale pentru următoarea?) Cu ciocolata Dubai. Hotelul la care am stat avea și cofetărie. La cofetărie, de trei ori pe zi băgau ciocolată Dubai proaspăt făcută. Aici am mâncat prima dată ciocolata devenită virală. Și mi-a plăcut atât de mult încât îmi luam în fiecare zi. Nu erau cozi, dar se termina repede. Însă domnișoara care servea mă cunoștea deja, așa că îmi păstra. Cred că foloseau rețeta Jamilei, de aceea era atât de bună.

The post Ciocolata Dubai appeared first on Forbes Romania.

Doamna casei își aranjase o grădină pe un teren viran. Cu seră, flori frumos mirositoare, pomi fructiferi, o piscină, locuri de joacă, dar și de stat la o cafea, pierdută în reverie. Peste gard, oameni ca ea erau gazați și mai apoi incinerați. Zgomotul furnalelor, dar și al trenurilor se auzea zi și noapte. Ea era fericită.

Vă povestesc acum un film pe care merită să-l vedeți. Acțiunea se petrece la Auschwitz în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Este despre viața idilică pe care comandantul lagărului și familia lui și-o făcuseră gard în gard cu lagărele morții. Aveau o casă frumoasă, încăpătoare, o mulțime de copii și la fel de mulți servitori. Aveau și un câine. La aniversări, mesele erau pline cu mâncăruri gustoase, preparate de localnice pricepute, comandantul era mereu pus la patru ace, cu cămășile și uniformele călcate, doamna casei, mereu elegantă, conducea gospodăria cu o mână de fier. Copiii mergeau la școală în sat, aveau bone care le purtau de grijă și, în timpul liber, se plimbau cu barca pe râu cu tatăl lor, mergeau la picnicuri și se bălăceau în piscină. Cel mic avea o doică care-i purta de grijă zi și noapte și dormea în aceeași cameră cu el. Comandantul și soția lui dormeau în paturi separate, iar ea visa cu ochii deschiși, înainte de culcare, să o mai ducă soțul ei la băi în Italia. Îi plăcuse tare mult.

Într-o zi, mama ei a venit în vizită din Germania natală. Drum lung, cu trenul, era și puțin nemulțumită că făcuse o haltă nepermis de lungă la Cracovia. Obosită, dar fericită că a ajuns și dornică să povestească ultimele bârfe auzite și văzute în tren. După ce este ospătată și cazată în camera fetițelor, fiica ei, doamna casei, o ia la o plimbare prin grădină să îi prezinte paradisul ce și-l crease singură-singurică în cei trei ani de când locuia acolo. Desigur, soțul ei, comandantul, era mereu ocupat. Nu termina munca nici când ajungea acasă. Mereu pe telefoane, în întâlniri, cu vizite de la centru. Dar ea se simțea bine. Își construise viața pe care o visa de când era copilă. O casă mare, cu grădină, departe de distracțiile orașului. O viață tihnită unde ea și copiii ei puteau locui în pace. Admirată pentru creativitatea și spiritul ei artistic, fusese denumită regina Auschwitz-ului. Și ei îi plăcea asta. I-a mărturisit cu mândrie mamei sale.

Norii însă păreau să umbrească cerul senin al reginei Auschwitz-ului într-o zi când soțul ei a fost promovat și chemat la centru. Urmau să părăsească paradisul și să se mute undeva lângă Berlin. Dar cum regina nu-și părăsește regatul, l-a convins rapid pe soțul ei să scrie la centru să le permită ei și copiilor să-și continue viața în Auschwitz, urmând ca el să se mute la Berlin și să îi viziteze când și cum avea timp. Și au rămas. Cu casa și grădina, cu servitorii și piscina, cu zilele lungi de vară și cu iernile atât de reci din Polonia. El s-a prezentat la noul post și, cu dedicație și pasiune, și-a continuat munca de șef al tuturor comandanților de lagăre, de acum. Norocul i-a surâs nu după mult timp, când s-a ajuns la un acord cu guvernul Ungariei ca alți 700.000 de oameni să fie deportați, cu trenul, la Auschwitz. Era nevoie de el acolo și familia părea că o să se reunească din nou. După ce i-a dat vestea bună soției, prin telefon, a plecat, în miez de noapte, spre casă de la birou. Coborând scările clădirii impozante, s-a oprit de câteva ori, părând că îi este rău. Și-a revenit rapid și s-a pierdut în întuneric. Gata filmul.

Povestea mea este simplă cu un motiv – aș vrea să vedeți și voi acest film. Să-i descoperiți simbolurile, substraturile, să-i simțiți atmosfera, să-i auziți muzica și zgomotele. Să vedeți grădina superbă și fumul ieșind din furnale peste gard. Să vi se umple ochii de negru și de roșu. Și să vă gândiți la empatie.

Pe mine, filmul m-a ținut în tensiune de la început până la sfârșit. Erau momente în care credeam că cei ai casei chiar nu știu ce se întâmplă dincolo de zidul sanctuarului lor. Mă înșelam. Erau perfect conștienți, de la mic la mare. Erau simboluri pe care nu le înțelegeam și pe care le-am priceput mai apoi citind despre film. Și era mereu un zgomot de fundal ce mi-a rămas în urechi mult după ce filmul s-a terminat. Acest gen de lucruri nu trebuie să se mai întâmple niciodată. Absolut niciodată.

M-am gândit și la empatie. La cât de empatici sau nu suntem noi, ca oameni. Și vreau să cred că devenim din ce în ce mai empatici cu fiecare generație, cu fiecare poveste spusă și aflată, fie ea de dincolo sau de dincoace de zid.

Filmul se numește Zona de interes. Și a fost nominalizat la Oscar anul acesta.

The post Cât suntem de empatici? appeared first on Forbes Romania.

Luna aceasta m-am gândit să vă propun niște muzică nouă. Așa că mai întâi am vorbit cu vechiul meu prieten Cătălin Alionte, unul dintre cei mai buni oameni de marketing din România, să-l întreb ce e nou în muzica românească și merită ascultat. Mi-a răspuns, simplu, Leyah. Așadar, în rândurile care urmează, v-o prezint pe Leyah. Iar voi decideți să-i căutați și muzica. Dacă vreți. Eu zic că merită.

Este muzica un mod de exprimare sau un stil de viață?

Pentru mine, ca artist, acestea două s-au contopit încă de când eram copil. Atunci când faci performanță în artă, nu prea le mai poți separa. Când muzica este meseria ta, atunci devine stilul tău de viață. Și, fără doar și poate, aceasta va deveni modul tău de exprimare zilnic.

Ce e diferit însă azi, față de anii în care eram exclusiv pianistă și cântam muzică clasică, este că am adăugat vocea și compoziția, fapt ce mi-a schimbat nu doar stilul de viață, cât și, în special, modul de a mă exprima.

Să pot să îmi exprim sentimentele prin propriile compoziții, gândurile prin versuri sau poveștile prin videoclipuri este un complet alt univers, în care m-am dezvăluit pe mine, în principal. M-am transformat. M-am definit. Am renăscut.

O experiență complet nouă, revelatoare, pe care, într-un mod ciudat, o căutam încă din copilărie, când îmi imaginam că atunci când voi fi mare voi avea ceva al meu și doar al meu.

Care sunt diferențele dintre un cântăreț și un muzician?

Pot fi multiple sau niciuna.

În general, un muzician este adeptul uneia sau mai multor forme de muzică și poate fi implicat în diferite aspecte ale procesului muzical, inclusiv compunerea, interpretarea și/sau înregistrarea.

Din punctul meu de vedere, astăzi nu prea poți fi cântăreț fără a fi muzician, în sensul în care, ca artist, trebuie să poți să îți scrii muzica (sau măcar parțial), să ai noțiuni de cultură muzicală, să știi să cânți la un instrument, să înțelegi genurile muzicale, dar și cum funcționează industria. Deci aș mai adăuga la cele de mai sus și noțiuni de management. Cred că tehnologia ne-a adus cumva aici, și suntem nevoiți să ne adaptăm și să nu fim un singur lucru. Plus că cine știe mai bine ce tip de muzică vrei să cânți dacă nu chiar tu, muzicianul din tine?

Succesul poate veni peste noapte sau poate fi muncit ani de zile. Cât de important este norocul în cariera unui muzician?

Despre succesul venit peste noapte nu știu ce să zic, pentru că la mine nu s-a întâmplat. Sau poate nu încă!

Cât despre aceste povești de succes, ce se văd așa din „scaunul spectatorului”, realitatea este că de multe ori în spatele acelor povești stă, de fapt, o muncă de mult timp, poate chiar ani, de care nu știe nimeni. E fix ca celebra imagine a acelui aisberg scufundat în apă, din care se vede doar vârful la suprafață. Cine știe, de fapt, câtă muncă și timp ai investit tu în realitate, în timp ce pentru alții să pară că ți s-a schimbat viața peste noapte?

În ceea ce privește norocul, cred că mai ține și de tine. Nu că nu aș crede în el, doar că am învățat că fără muncă, nici norocul nu își prea face apariția.

Cât de mult contează lecțiile trecutului în construirea viitorului?

Ce mult mi-ar fi plăcut ca versiunea mea de azi să călătorească în trecut și să stea de vorbă cu versiunea mea de acum câțiva ani! Am învățat atât de multe în ultimii patru ani cât poate n-am învățat într-o viață, cea mai făină lecție fiind cea prin care am învățat să fac pace cu mine, cu cine sunt și cu ce vreau să fac.

Îmi aduc aminte de când eram mică cum ambii părinți îmi povesteau din experiențele lor, în ideea de a mă pregăti cumva pentru viață. Încercau să mă protejeze, ca orice părinte.

Numai că lecțiile învățate prin propria experiență sunt singurele care te ajută să faci realmente „saltul” la nivelul următor.

Cine este Leyah?

Cine este Leyah? Răspunsul este la un clic distanță!

Sunt un om îndrăgostit iremediabil de muzică. Și sunt din ce în ce mai multe locuri în care mă puteți descoperi: magia cred că se întâmplă de cele mai multe ori în sălile de concerte, unde vă invit să ascultați concertul CINESTEZIA, un concert unic în România, compus de mine, în stilul #CinematicPop.

The post Muzică nouă – Cinestezia appeared first on Forbes Romania.

Salut dintru început toate mamele, bunicile și prietenele care, pe la mijlocul anilor ’90, au început timid, dar cu avânt să facă mâncare chinezească în casă. Nu, nu era nici pe departe vreo capodoperă a artei culinare. Dar era făcută cu atenție, migală, drag și un pic de mândrie amestecată cu ambiție: bună mâncarea asta chinezească, dar și eu o pot face la mine acasă!

Le salut și le apreciez și le mulțumesc în numele tuturor pentru că recreau rețete după o singură degustare. Nu aveau nici cărțile, nici internetul și nici telefoanele de acum când găsești tutoriale pas cu pas pentru orice mâncare din lumea asta mare. Femeile și unii bărbați din anii ’90 au fost o dată la chinezescul proaspăt deschis în localitate, iar a doua zi făceau acasă, recreau acasă, pentru cei dragi, mâncarea degustată cu o seară înainte. De cele mai multe ori ieșea un pilaf. Cu ingrediente exotice gen alune și praz plus un strop de sos de soia. Nu prea mult, că e tare sărat. Și mâncam cu toții „chinezește” că nu-ți prea permiteai să ieși la restaurant zilnic, iar pofta era mare. Unde mai pui că era și ușor de făcut.

Sunt unul dintre acei copii care au mâncat pseudo-mâncare chinezească ani de zile, făcută de mama și bunica. Bunicii îi plăceau în mod special puiul dulce-acrișor, cu ananas dulce din conservă și, țineți minte, conservele de ananas sau fructe exotice erau cadouri comune, dar prețuite în acele vremuri.

Mai târziu, am ajuns de nenumărate ori în China și am trăit luni de zile prin Hong Kong sau Singapore. Am căutat mâncarea chinezească a adolescenței mele peste tot. Și nu am găsit-o niciunde, la ea acasă. În schimb, m-am înfruptat regește din ea în restaurantele „chinezești” de peste tot din Europa. Mâncarea aia există doar aici, la noi. La chinezi e altceva. O mică paranteză, după primele săptămâni în Asia, am sfârșit lamentabil într-un McDonalds, unde, ce să vezi, mâncarea avea tot gust chinezesc local, așa că am renunțat. Și o altă paranteză – nici chinezilor nu le place mâncarea noastră. Când vin în vacanțe în Europa, au restaurantele lor cu circuit închis unde mănâncă veritabil.

Gustul vine din condimente. Un dulce-acrișor chinezesc veritabil nu e un dulce-acrișor chinezesc european. Busuiocul lor din mâncare are alt gust. Combinația de sosuri e ochiometrică și doar de ei știută. Noi nu punem zahăr și msg. Ei pun. Cu adevărat am început să cunosc mâncarea chinezească la Londra. Locuiam destul de aproape de China Town și mergeam săptămânal. La Londra sunt destule restaurante chinezești care nu fac compromisuri. Și mai ales sunt multe supermarketuri chinezești – mergeam acolo ca la muzeu să văd și să miros diverse condimente și să gust fructe aduse din Asia. Ba, la un moment dat, îmi cumpărasem și o oală electrică de fiert orezul. Cred că o mai am pe undeva. La Londra, eram mare fan al patiseriilor chinezești. N-au ei cine știe ce dulciuri, însă pandișpanurile lor cu pandan și lapte de cocos merită orice coadă cât de lungă, iar ruladele cu cremă de unt sau cacao, așișderea.

Sunt mare fan Fuchsia Dunlop, primul chef european școlit în Sichuan. Cărțile ei sunt un deliciu. Le citesc nu pentru rețete, că n-o să știu niciodată găti chinezește ca lumea, ci pentru întreg universul culinar chinez, cu toate bucătăriile sale, pe care nu o să apuc să le degust nici într-o viață.

În Asia locuită de chinezi nu am găsit mâncărurile cu care eram eu obișnuit. Însă mi-am îmbogățit repertoriul și am aflat că există infinit de multe alte feluri de mâncare mai bune ca puiul cu alune sau cu ananas. Astfel că, acum, în China sau în orice restaurant chinezesc din Vest, restaurant ținut de chinezi, știu cam ce să comand de pe meniu: vita cu busuioc, preparat picant, e preferata mea, dar mereu comand și vinete cu ghimbir și usturoi, ma po tofu, care e un tofu mătăsos cu sos picant unde intră și niște carne tocată. Îmi plac supele picante cu zdrențe de ou, colțunașii shanghaiezi cu supă înăuntru, rața de Beijing rumenită, cu sos hoisin și clătite alături sau burtă de porc cu șoriciul crocant.

Îmi mai plac supele și mâncărurile roșii de la atâta ardei de sichuan (nu e picant, doar îți amorțește gura și dă un gust dumnezeiesc), hot-pot-urile, ghearele de găină, tăieței de orez în toate felurile, limbile de rață reci, urechile de porc, peștele la aburi cu ceapă și ghimbir și verziturile gen bok choi sau morning glory, opărite și înecate în sos de stridii sau usturoi. De fiecare dată când merg în China, aflu un preparat nou fie că e pentru mic-dejun: gen sos de soia cald cu gogoși lunguiețe neîndulcite; sau pentru prânz sau cină, gen omletă cu stridii sau vită sechuan, unde vita e doar puțin opărită și scufundată în sos picant și felii subțiri de praz. Sau cotletele de miel cu chimen. Bun. Bune.

Iar dacă mergeți vreodată la un banchet chinezesc, loc unde vi se pun în față nenumărate feluri de mâncare, iar această mâncare este la comun în boluri imense de unde trebuie să vă serviți, vedeți că lângă bolul vostru individual, din care veți mânca, aveți două perechi de bețișoare: una albă și alta neagră. Cea albă este pentru a lua mâncarea din bolul comun, iar cea neagră pentru a mânca din bolul propriu.

Aș mai scrie, dar mi-e foame. Sper că și vouă. Salutări doamnelor din viața noastră și pe curând.

The post Viva la mamma! appeared first on Forbes Romania.

Eu sunt americanul din film care are în dulap 20 de cămăși albe, două costume gri, trei albastru închis și unul negru, o mână de cravate, 10 pulovere de lână fină toate bleumarin și atât. Mi-e prea ușor să aleg cu ce mă îmbrac dimineața, așa că, pe acest motiv, nu întârzii niciodată la birou. Că mă trezesc târziu, da. Dar asta e altă poveste. Voi cu ce vă îmbrăcați la birou?

Un stil anume, propriu și personal, unic, să zic așa, nu am avut și nici nu am căutat niciodată. În ceea ce privește felul în care mă îmbrac la birou, a contat mereu unde și ce am lucrat și o anumită decență și modestie ce frizează uneori sobrietatea, chestii moștenite de la tata. Cât am lucrat la casa de discuri sau la reviste pentru tineret, eram mulțumit dacă aveam o pereche de jeans albastră (neagră uneori) și un tricou curat și călcat. Am preferat mereu tricourile neutre, într-o singură culoare, fără branduri sau scrisuri mari, fără flori, monștri, idoli, ursuleți sau monograme. Și nu polo decât rar și atunci fără gulere ridicate și mâneci îndoite.

Ca prezentator TV, din nou, nu am încercat să-mi creez un stil pentru că aveam o emisiune de călătorii, destul de aspirațională pentru sfârșitul anilor 2000, când nu toată lumea își permitea să călătorească prin lume. Așa că am încercat să fiu pe rând fiecare dintre telespectatorii mei, oferindu-le cel puțin iluzia că sunt ei cei care călătoresc.

În toți acei ani am purtat haine de-ale mele și de-ale prietenilor mei, care aveau măsuri asemănătoare, cămăși, tricouri, helănci, hanorace, fâșuri și geci, pantaloni lungi sau scurți, fără restricții la culori, modele, scrisuri cusute sau imprimate, floricele sau planete. Eram unul singur și toți la un loc. Și nu cred că am greșit. Era să uit – cumpăram des haine din destinațiile vizitate și le purtam în emisiune, așa cum face orice turist aflat în vacanță.

După ce am trecut de la TV la Reprezentanța de turism a României la Londra, am schimbat total garderoba. La evenimente, târguri și prezentări eram mereu la costum, regulamentar, cu cravată. Aveam și două papioane pentru ceremonii unde erau și membri ai familiei regale. Iar la birou, de zi cu zi, eram mereu în pantaloni de stofă, culoare închisă, cămașă mereu albă și un pulover subțire de lână, bleumarin. Sacou purtam foarte rar. Tricou niciodată și nici pantaloni scurți, deși am înțeles că în turism e permis orice.

De altfel, eu cred că un bărbat, după ce trece de 30 de ani, nu mai poate fi prins purtând pantaloni scurți decât acasă la el sau, hai, la mare, în vacanță. Atât. Acum, să mă judece Dana Budeanu sau să-mi dea dreptate, nu știu părerea ei pe acest subiect. Și mai am un fix cu cămășile. Cămășile trebuie să fie albe și atât. În concepția mea. Nu există cămăși galbene, albastre, roz și nici chiar negre. Cămășile sunt albe, fără nasturi în guler, dacă se poate, și mereu călcate.

De când sunt la Comisie, am garderoba despre care vă vorbeam la început. Costume închise, cămăși albe, pulovere bleumarin. Același lucru de ani de zile, zi de zi. Plictisitor? Nu prea, pentru că îmi cam fac de cap cu încălțările. Pantofi port rar, am doar de două culori – maro și negri. Îi asortez simplu, la curea. În rest, port adidași. Albi, maro sau colorați. Branduri medii-scumpe. Asta poate îmi definește stilul. La pantofi port mai mereu ciorapi colorați. Și asta îmi definește stilul.

Cât despre costume, puține câte am, le iau de la branduri cunoscute. Țin la calitatea țesăturii, altfel se așază. Și pentru că le iau din magazin, de-a gata, mereu trec pe la croitor cu ele să mi le aranjeze după fizicul/statura mea. E important, cred eu, ca un costum să stea bine pe tine, să nu arate ca și cum ar fi, vorba bunicii mele, de căpătat. Accesorii nu port, că nu-mi amintesc să le iau dimineața, deși cred că un bărbat trebuie să poarte maximum verigheta și un ceas.

Ceasul cu brățară de piele sau metalică. Mi-ar plăcea să port veste, dar nu știu de unde se cumpără și costumele pe care le am nu au venit cu una. Și, la vestă, un ceas cu lanț cred că ar merge bine. Nici din ăla nu am. Borsetă nu aș purta niciodată și nici servietă. Iar telefonul îl țin în mână, nu la gât sau, inestetic, în buzunar. Badge-ul, da, în buzunar, și nu la gât. Plictisitor? Practic.

Și voi? Cât vă ia să vă îmbrăcați pentru birou? E o corvoadă zilnică sau ați simplificat și voi lucrurile? Întrebarea mea este și pentru doamne. O fi stilul ceea ce ne vine bine? Că în ce ne simțim confortabil nu e, cu siguranță.

La final, vă spun și de ce port mult pomenitele pulovere bleumarin, de lână fină. Nu știu să calc. Și de multe ori îmi iau cămășile, multele mele cămăși albe, necălcate pe mine. De sub pulover se văd doar gulerul și manșetele.

The post Cămăși albe, călcate appeared first on Forbes Romania.

Unele lucruri nu se demodează niciodată. Nervii din vamă sau de la aeroport, prima masă alături de cei dragi din nou acasă, faptul că oricât te-ai împărți nu poți să-ți vezi toate neamurile în aceeași vacanță, seara în care te îmbeți cu foștii colegi de liceu și îi bârfiți pe toți cei care nu sunt de față, sentimentul că ce țară frumoasă avem, mândria nespusă când îl auzi pe copilul tău născut în străinătate prinzând în română accentul zonei de unde te tragi, golul în stomac din seara dinaintea plecării… Vacanța de vară a expatului acasă.

Că e o săptămână, că sunt trei, pentru cei mai norocoși, toți, noi ăștia care trăim în străinătate, devenim, pe parcursul sejurului de vară din țară, mai români decât eram când am plecat, mai români decât românii rămași acasă. Ne iubim țara, și nevoile, și neamul mai abitir ca oricine și suntem gata să-i trecem cu vederea toate relele, neajunsurile și frustrările la care suntem martori din spatele ecranelor de telefon atunci când suntem la noi, în străinătate.

Vara asta nu a fost vreo excepție. După sejururi clasice prin Spania, Italia, Portugalia sau Grecia, locuri unde le stă bine să vacanționeze vest-europenilor ce suntem, am venit cu toții în România. Cozi la vamă nu știu să fie că nu prea m-am uitat pe știri, dar cu avioanele a fost dezastru: biletele scumpe, oricât de devreme le-am luat, aglomerația mare dădea pe afară în aeroporturi și anulările de curse, noutatea sezonului. Am ajuns să fim norocoși și să acceptam fără scandal întârzieri de ore doar ca să ajungem acasă.

Și acasă ne-am liniștit la prima salată de vinete cu ceapă și roșii din grădină, pusă pe masă cu drag de ai noștri. Au urmat zilele scurte cu povești lungi despre tot ce nu se poate spune la telefon sau nu se vede pe apelul video. Vizitele la neamuri, care e pe-acasă, care se nimerește în oraș în același timp cu tine, care s-a supărat data trecută că nu l-ai vizitat, care e bolnav și care are bebe mic.

Mai apoi vin nunțile. Obligatorii pentru orice expat în vacanță acasă. Altă ocazie de a vedea prieteni vechi, rude îndepărtate, de a depăna amintiri, îngropa securi vechi sau dimpotrivă. Cârcoteala cu darul e la ordinea zilei mereu. Că nu vii tu care câștigi în euro să strici piața, dar parcă nici n-ai vrea să pari zgârcit în fața celorlalți.

Vizitele la cimitir, la cei plecați, și curățatul mormintelor cu mâna ta trebuie bifate și vacanța aceasta, la fel cum bifate sunt și drumurile la terenurile achiziționate mai de mult pe care poate anul viitor o să ridici o casă, să ai și tu ceva al tău, sau la arhitect și constructor dacă proiectul e deja avansat.

Apoi urmează dentistul, măcar pentru un detartraj, că vă știți din copilărie, dar și pentru implanturi de care ți-e frică, dar care sunt mult mai ieftine acasă sau pentru înlocuirea unei plombe de metal, că arată urât. Doamnele merg și la cosmetică, mani-pedi, se vopsesc și se coafează, că au timp, sunt în vacanță.

Și după ce ți-ai scos toată familia la o pizza și la chinezescul din oraș, că ei nu prea ies când tu nu ești, că nu știu ce să comande, aduni și doi-trei prieteni din liceu și ieși la o băută, că aveți multe de vorbit. Aceasta e seara în care uiți de problemele din țara adoptivă și de cele de acasă, de certuri și neajunsuri și devii din nou tânăr fără griji, doar cu probleme și dorințe juvenile. Vacanța e pe sfârșite.

Prin cunoștințe mai rezolvi o intrare rapidă la un avocat sau notar să pui la punct niște acte, înnoiești permise, buletine sau pașapoarte și reîncepi să citești știrile despre anulările de curse aeriene sau cozi la vamă. Plecarea spre țara adoptivă e rapidă, fără sentimentalisme, că doar imediat veniți voi la noi sau ne vedem, cum am promis, la nunta verișoarei în octombrie, sau la botezul programat înainte de postul Crăciunului. Și apropo de Crăciun, nu știi dacă ajungi anul ăsta, dar să îți țină bucate de porc, că faci cumva să le primești.

Golul din stomac vine în seara plecării, doare după ce ai ieșit din țară și se estompează a doua zi. Că mai ai multe de făcut pe-acasă și nu mai ai decât două zile rămase din concediu.

A trecut și vara asta, la fel ca și cealaltă. La anul venim din nou și multe avem de pus la cale, doar e an electoral.

Sper să fie o toamnă însorită și o iarnă blândă.

The post Vara acasă appeared first on Forbes Romania.