Eram mare fan all-inclusive acum 14-15 ani când primăvara, vara și toamna eram la filmări în Antalya, fie pentru emisiuni, fie pentru reclame sau filme de corporație.
Programul era atât de încărcat atunci încât mâncam doar o dată pe zi, seara, și era o binecuvântare să ajungi la un bufet plin cu toate bunătățile pământului, să nu trebuiască să aștepți comanda și să-ți iei din fiecare după pofta inimii. Acum, nu mai sunt. Sau nu un sejur întreg. Poate am îmbătrânit?
Am ajuns de câteva ori și ca turist în Antalya. Și mi-a plăcut de fiecare dată. Asta pentru că știam care hotel de 5 stele e chiar de 5 stele și care all-inclusive e de calitate. Ultima dată am fost la începutul acestei toamne. După o pauză de șase ani. Antalya m-a întâmpinat cu liniște și eficiență la aeroport, cu același soare cald, cu drumul atât de cunoscut până în Belek și cu același personal amabil peste tot, de la șoferul care mi-a făcut transferul până la recepționeri, ospătari și cameriste. M-am simțit ca și cum m-am întors acasă și aveam acel sentiment de bine cu un ceai turcesc în față privind peste palmieri înspre mare.
Primele două zile mi-a plăcut și la bufet, aceleași atuuri ca în tinerețea mea – mâncare felurită, fără timpi de așteptare, fără limite la un preparat sau altul. Din a treia zi însă, am început, ușor-ușor, să nu mai pot, să vreau să stau liniștit la o masă și să fiu servit, să nu mă mai înghesui la bufet, și să-mi umplu farfuria la refuz doar pentru că voiam din toate, să nu mai mănânc în zgomot și în furnicar. Așa că am abandonat bufetul și am făcut rezervare la un restaurant à la carte. Sigur, e cu bani, dar e liniște, te servește la masă cineva, iar lista de vinuri e decentă. Încântat, am stat de vorbă cu un conațional la ieșirea din restaurant. Era destul de cătrănit. I se păruse cea mai proastă decizie că a renunțat la bufet pentru à la carte și se grăbea să ajungă să nu închidă la bufet să poată și el și familia să se sature. „Pentru că, domnule, plătești și îți aduce trei fire pe o farfurie. E bătaie de joc așa mâncare puțină. Mergem la bufet.” Și dus a fost, cu soția, fetele și soacra după el. Mâncarea nu era puțină, să fim serioși. Erau niște porții absolut normale, însă obișnuiți fiind cu farfuriile pline la refuz din zilele precedente, o porție normală ți se pare că nu are cum să te sature. Iar dacă chiar ți-e foarte foame, nimic nu te împiedică să comanzi încă o porție din meniu sau tot meniul dacă vrei, prețul este același.
Restul sejurului l-am petrecut în excursii. Mi-am dat seama că nici să mai stau la plajă așteptând ora mesei nu pot să mai fac. Așa că am închiriat o mașină și am dat ture înspre est. Prima zi mai aproape, spre Manavgat, că era târg, și am luat de la țărăncile turcoaice gem de portocale și de nuci verzi. A doua zi am intrat pe la Side, după care am continuat înspre Alanya și de acolo, hăt departe, până la Anamur. Frumos drumul, cu serpentine, cu marea de-o parte și munții de cealaltă, cu mici popasuri pentru pozat plantațiile de banani și cu pauze lungi de masă la bodegi de sat unde mâncarea era mult mai gustoasă decât la orice all-inclusive. Ajungeam serile rupt la hotel, nu înainte de a mânca câte o ciorbă de burtă, care în Turcia se mănâncă doar noaptea și care e mult diferită de ciorba noastră de burtă. Dar bună, fără îndoială.
Așa mi-a trecut sejurul meu la all-inclusive, cu o combinație de bufet și cârciumi de sat, cuvinte turcești și rusești, liniște și gălăgie. Nu știu dacă a fost ultima mea descindere la all-inclusive, însă am hotărât că următoarele vacanțe ar arăta mult mai bine undeva la o casă închiriată, eventual pe malul mării, self catering cu produse cumpărate din piață de la țărani și cu mese la restaurante unde merg și localnicii. Și nu mă gândesc să renunț la Turcia pentru asta. Nu. La câțiva kilometri vest de Antalya sunt localitățile Kaș și Kalkan, pline de vile de închiriat pentru o vacanță all-exclusive. Încerc la anul și vă povestesc.
Cu ce am rămas din această vacanță? (În afară de planuri radicale pentru următoarea?) Cu ciocolata Dubai. Hotelul la care am stat avea și cofetărie. La cofetărie, de trei ori pe zi băgau ciocolată Dubai proaspăt făcută. Aici am mâncat prima dată ciocolata devenită virală. Și mi-a plăcut atât de mult încât îmi luam în fiecare zi. Nu erau cozi, dar se termina repede. Însă domnișoara care servea mă cunoștea deja, așa că îmi păstra. Cred că foloseau rețeta Jamilei, de aceea era atât de bună.