Doamna casei își aranjase o grădină pe un teren viran. Cu seră, flori frumos mirositoare, pomi fructiferi, o piscină, locuri de joacă, dar și de stat la o cafea, pierdută în reverie. Peste gard, oameni ca ea erau gazați și mai apoi incinerați. Zgomotul furnalelor, dar și al trenurilor se auzea zi și noapte. Ea era fericită.
Vă povestesc acum un film pe care merită să-l vedeți. Acțiunea se petrece la Auschwitz în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Este despre viața idilică pe care comandantul lagărului și familia lui și-o făcuseră gard în gard cu lagărele morții. Aveau o casă frumoasă, încăpătoare, o mulțime de copii și la fel de mulți servitori. Aveau și un câine. La aniversări, mesele erau pline cu mâncăruri gustoase, preparate de localnice pricepute, comandantul era mereu pus la patru ace, cu cămășile și uniformele călcate, doamna casei, mereu elegantă, conducea gospodăria cu o mână de fier. Copiii mergeau la școală în sat, aveau bone care le purtau de grijă și, în timpul liber, se plimbau cu barca pe râu cu tatăl lor, mergeau la picnicuri și se bălăceau în piscină. Cel mic avea o doică care-i purta de grijă zi și noapte și dormea în aceeași cameră cu el. Comandantul și soția lui dormeau în paturi separate, iar ea visa cu ochii deschiși, înainte de culcare, să o mai ducă soțul ei la băi în Italia. Îi plăcuse tare mult.
Într-o zi, mama ei a venit în vizită din Germania natală. Drum lung, cu trenul, era și puțin nemulțumită că făcuse o haltă nepermis de lungă la Cracovia. Obosită, dar fericită că a ajuns și dornică să povestească ultimele bârfe auzite și văzute în tren. După ce este ospătată și cazată în camera fetițelor, fiica ei, doamna casei, o ia la o plimbare prin grădină să îi prezinte paradisul ce și-l crease singură-singurică în cei trei ani de când locuia acolo. Desigur, soțul ei, comandantul, era mereu ocupat. Nu termina munca nici când ajungea acasă. Mereu pe telefoane, în întâlniri, cu vizite de la centru. Dar ea se simțea bine. Își construise viața pe care o visa de când era copilă. O casă mare, cu grădină, departe de distracțiile orașului. O viață tihnită unde ea și copiii ei puteau locui în pace. Admirată pentru creativitatea și spiritul ei artistic, fusese denumită regina Auschwitz-ului. Și ei îi plăcea asta. I-a mărturisit cu mândrie mamei sale.
Norii însă păreau să umbrească cerul senin al reginei Auschwitz-ului într-o zi când soțul ei a fost promovat și chemat la centru. Urmau să părăsească paradisul și să se mute undeva lângă Berlin. Dar cum regina nu-și părăsește regatul, l-a convins rapid pe soțul ei să scrie la centru să le permită ei și copiilor să-și continue viața în Auschwitz, urmând ca el să se mute la Berlin și să îi viziteze când și cum avea timp. Și au rămas. Cu casa și grădina, cu servitorii și piscina, cu zilele lungi de vară și cu iernile atât de reci din Polonia. El s-a prezentat la noul post și, cu dedicație și pasiune, și-a continuat munca de șef al tuturor comandanților de lagăre, de acum. Norocul i-a surâs nu după mult timp, când s-a ajuns la un acord cu guvernul Ungariei ca alți 700.000 de oameni să fie deportați, cu trenul, la Auschwitz. Era nevoie de el acolo și familia părea că o să se reunească din nou. După ce i-a dat vestea bună soției, prin telefon, a plecat, în miez de noapte, spre casă de la birou. Coborând scările clădirii impozante, s-a oprit de câteva ori, părând că îi este rău. Și-a revenit rapid și s-a pierdut în întuneric. Gata filmul.
Povestea mea este simplă cu un motiv – aș vrea să vedeți și voi acest film. Să-i descoperiți simbolurile, substraturile, să-i simțiți atmosfera, să-i auziți muzica și zgomotele. Să vedeți grădina superbă și fumul ieșind din furnale peste gard. Să vi se umple ochii de negru și de roșu. Și să vă gândiți la empatie.
Pe mine, filmul m-a ținut în tensiune de la început până la sfârșit. Erau momente în care credeam că cei ai casei chiar nu știu ce se întâmplă dincolo de zidul sanctuarului lor. Mă înșelam. Erau perfect conștienți, de la mic la mare. Erau simboluri pe care nu le înțelegeam și pe care le-am priceput mai apoi citind despre film. Și era mereu un zgomot de fundal ce mi-a rămas în urechi mult după ce filmul s-a terminat. Acest gen de lucruri nu trebuie să se mai întâmple niciodată. Absolut niciodată.
M-am gândit și la empatie. La cât de empatici sau nu suntem noi, ca oameni. Și vreau să cred că devenim din ce în ce mai empatici cu fiecare generație, cu fiecare poveste spusă și aflată, fie ea de dincolo sau de dincoace de zid.
Filmul se numește Zona de interes. Și a fost nominalizat la Oscar anul acesta.