De ce ai mânca mâncare chinezească la Paris, un oraș care se definește prin gastronomie, prin bistrouri, braserii și un anumit orgoliu culinar? Orașul de care s-a îndrăgostit Hemingway și care a învățat-o să gătească pe Julia Child? Răspunsul nu are legătură cu exotismul și nici cu dorința de a „încerca ceva diferit”. Ține mai degrabă de felul în care funcționează metropola, dincolo de imaginea ei lustruită.
Mâncarea chinezească din Paris nu e întotdeauna ușor de reperat. Nu există ca la Londra porți cu dragoni sau ghirlande de lampioane colorate care să anunțe intrarea într-un Chinatown sau măcar o zonă de restaurante asiatice. Cu excepții notabile, locurile care servesc mâncare chinezească sunt non- descriptive. De multe ori nici nu le vezi, dar le simți. Mirosul de ulei încins, usturoi și sosuri puternice ajunge pe stradă, în locuri unde mâncarea e tratată foarte serios, aproape solemn, cu reguli, explicații și convingerea că aici se întâmplă ceva important. În restaurantele chinezești lucrurile sunt mai simple: mâncarea trebuie să fie bună și să țină de foame. Restul e opțional.
Parisul nu are un Chinatown, ci mai multe. Sau, mai corect spus, mai multe amprente de chinezism – în sensul bun al cuvântului. Zona din Arondismentul 13 e cea mai cunoscută, apărută după Al Doilea Război Mondial, cu blocuri mari, funcționale, fără prea mult interes sau stres pentru decor. În același timp, există enclave mai mici, aproape de centru, unde restaurantele chinezești stau lângă frizerii africane, magazine de cartier sau service-uri de telefoane. La marginea orașului sunt însă locurile de care depinde totul: marile supermarketuri asiatice. Nu arată spectaculos, hale imense iluminate artificial, dar, fără ele, mare parte din restaurantele chinezești din Paris nu ar putea funcționa. Paris, restul Franței și țările învecinate. Pentru că sunt mulți proprietari de restaurante din Belgia sau Luxemburg care se aprovizionează de aici.
În contextul ăsta, a mânca mâncare chinezească în Paris nu e un gest exotic. E o alegere practică. E mâncarea celor care vor să mănânce bine și mult cu bani puțini, mesele de zi cu zi, nu la ocazii speciale. E mâncarea muncitorilor din zonă, dar și a turiștilor chinezi care, după câteva zile de pâine, unt și vin, vor ceva familiar. E și locul unde găsești bucătării regionale din Sichuan până în nordul Chinei.
La prânz, aceste localuri se umplu repede. Mai ales de oameni din cartier. Meniurile sunt lungi, uneori confuze, cu explicații puține. Prețurile sunt mici și te fac să te întorci. Nu e vorba despre experiență sau spectacol, ci despre a mânca bine, constant, fără prea multă filozofie.
Scena culinară chinezească din Paris există în paralel cu imaginea glamour a orașului. Nu cere validare și nu încearcă să se explice. Hrănește orașul zi de zi, discret și eficient. Iar dacă te oprești puțin și te uiți, îți dai seama că nu e o excepție, ci una dintre formele lui cele mai stabile de viață urbană.