Acel moment al anului în care deschidem harta cu o combinație de entuziasm și îndoială și ne întrebăm unde mai e liniște în lumea asta. Pentru că, dacă suntem sinceri, nu mai căutăm doar vacanțe. Căutăm siguranță, ritm lent, căutăm pace.

Întrebarea clasică nu se lasă așteptată: Grecia sau Turcia? De ani de zile, alegerea se face între insule albe și mare turcoaz, între o familiaritate confortabilă și promisiunea unui altfel de exotism. Dar adevărul e că ambele țări au devenit, în multe locuri, victimele propriului succes. Prea multă lume, prea mult zgomot, prea puțină liniște. Și totuși, nici Grecia și nici Turcia nu sunt pierdute. Doar că trebuie să știi unde să te uiți.

Contextul global nu ajută. Știrile sunt mai rapide, mai intense, iar percepția de risc a devenit un factor real în decizia de a călători. În acest peisaj, atât Grecia, cât și Turcia rămân opțiuni solide pentru vara aceasta. Au infrastructură, au experiență turistică, au zone întregi ce par, pe bună dreptate, decuplate de orice tensiune. Diferența e mai subtilă: Grecia oferă familiaritate, Turcia oferă surpriză. Iar uneori, exact surpriza bine aleasă aduce liniștea.

Dacă pentru voi Turcia înseamnă doar Istanbul, Antalya, Bodrum sau Cappadocia, atunci ați văzut doar o părticică. Nici măcar nu e cea mai liniștită. Mai există o Turcie, mai discretă, mai așezată, în care nu bifezi obiective, ci stări. Și am ales, pentru luna aceasta, să vă spun despre două direcții pe care turiștii nu prea le pun pe listă și care, de fapt, povestesc mult mai bine cum este țara asta când nu e la TV.

Prima duce spre nord, spre Marea Neagră. Da, aceeași Mare Neagră pe care o avem și noi, dar cu totul altfel. Aici, în jurul Trabzonului și mai departe spre Rize, totul contrazice clișeele despre Turcia. Verdele e dens, aproape tropical, aerul e umed, iar diminețile vin cu ceață care se rostogolește încet pe versanți. Nu vii aici să vezi, vii să stai. Să bei ceai privind plantațiile de ceai, pentru că Rize e capitala ceaiului turcesc, de acolo vine aproape tot ce se bea în țară. Să mergi încet prin sate. Să asculți liniștea fără să simți nevoia să o umpli cu nimic.

Mănăstirea Sumela, suspendată pe stâncă, e mai frumoasă dimineața devreme, înainte să ajungă grupurile cu autocarele. Platourile montane, numite yayla, îți dau senzația că ești deasupra lumii, cu norii la nivelul ochilor. Mâncarea e simplă și delicioasă – pește mic, gătit în feluri pe care nu le-ai încercat, pâine de porumb, brânzeturi locale și, firește, ceai. Mereu ceai. Nu e sofisticat. E profund liniștitor. Asta e pacea sufletului. Nu spectaculoasă. Tăcută.

A doua direcție e spre celălalt capăt al țării, dar te cadorisește cu un sentiment surprinzător de asemănător. Sud-estul Anatoliei nu îți dă liniște prin tăcere, ci prin perspectivă. În Mardin, orașul de piatră care privește spre câmpiile Mesopotamiei – da, exact acea Mesopotamie, leagănul civilizației, pe care o știm din manualele de istorie din clasa a cincea –, timpul, pur și simplu, nu se grăbește nicăieri. Casele aurii din piatră mare se încălzesc în lumina apusului. Serile se petrec pe terase, cu vânt cald și mese lungi. Nu e liniștea naturii. Marea nu e nicăieri pe aproape. E liniștea unui loc care a văzut tot și nu mai are nimic de demonstrat nimănui.

În Șanlıurfa, spiritualitatea se amestecă firesc cu viața de zi cu zi, iar în Gaziantep mâncarea devine principalul motiv pentru care ești acolo. Kebaburi gătite lent, mese delicioase, baklavale care îți schimbă complet ideea despre baklava și fistic, fistic peste tot. Asta e pacea minții. Nu liniștea absolută, ci sentimentul că înțelegi mai bine lumea și locul tău în ea.

Grecia rămâne, evident, cealaltă alegere. Dar dacă ajungi în Santorini sau Mykonos în plin sezon, liniștea devine o problemă de strategie, nu de geografie. Există și acolo locuri calme, doar că trebuie căutate mai atent. Despre Amorgos, Karpathos și chiar Milos merită vorbit într-un articol separat. Cu tot zgomotul din jur, paradoxal, în Turcia, liniștea vine mai ușor, tocmai pentru că nu toată lumea o caută acolo.

Până la urmă, decizia nu e între două țări. E între două feluri de a călători. Poți avea o vacanță agitată într-un loc sigur, sau o vacanță cu adevărat liniștită într-un loc la care nu te-ai fi gândit.

Vara aceasta nu trebuie să fie despre a merge unde merg toți ceilalți. Trebuie să fie despre a merge unde încă mai e spațiu, unde mănânci bine fără să te grăbești și unde îți amintești cum e să stai pe loc. Turcia nu e zgomotoasă. Grecia nu e aglomerată. Noi alegem, de cele mai multe ori, partea cea mai comercială a lor.

Vacanță plăcută, oriunde ați alege să mergeți. Și nu uitați – cele mai bune amintiri nu sunt locurile cele mai fotografiate. Sunt cele în care v-ați simțit, măcar pentru câteva zile, liniștiți. Relaxați. Rupți de lume.

Și un mic sfat de încheiere – pentru binele vostru, nu mergeți vara în sud-estul Turciei. E mult prea cald. Asta se aplică și la Milos. E soare mult în ambele părți și în octombrie. Sau chiar noiembrie.

The post Liniște. Vine vacanța appeared first on Forbes Romania.

Sărbătorile vin cu două opțiuni. Acasă sau în vacanță. Simplu în teorie. Complicat în practică.

Te uiți la oferte. Bilete. Sejururi. All inclusive. Early booking. Late booking. Reduceri care nu sunt chiar reduceri. Dai refresh. Mai aștepți. Mai crește prețul. Îl iei până la urmă. Cu un oftat mic. Nu e ca și cum nu am mai scris despre asta.

Și continuarea. Aeroport. Cozi. Bagaje. Copil obosit. Cafea scumpă. Întârziere. Tu ești obosit. Îmbarcare. Coadă la îmbarcare. Culoar blocat. Cine îi pune doamnei trollerul. Poate singură. Bucuroasă de gest. Zbor. Fără turbulențe. Încă un zbor. Lung și plictisitor. De serviciu cu rândul la copil. Care îl schimbă în toaleta minusculă. Care fuge după el. Ajungi. Cald. Palmieri. Zâmbești. E ceea ce ți-ai dorit. De azi, iarnă.

Paște în Dubai. Doar ca exemplu. Nu mergeți acum acolo. O perioadă de timp. Sper, scurtă. Mic-dejun la hotel. Bufet lung. Și bogat. Ouă fierte. Le iei. Două. Trei. Le bagi într-un șervețel. Le duci în cameră. Ai vopsea de ouă de acasă. Special adusă. Ouăle ies roz. Le ciocnești. Fără grabă. Fără miros de coajă de ceapă. Fără agitație. Parcă lipsește ceva.

Crăciun în Thailanda. Palmieri împodobiți. Beteală care nu spune nimic. Strălucește în soare. Colinde în difuzoare. În engleză. Înregistrări făcute de un grup local. Foarte la modă. Cu accent. Noroc că știi versurile. Zăpadă artificială la mall. 30 de grade afară. Bei un cocktail. Te uiți în jur. Frumos. Dar gol. De sens. Gol de sens. Altfel, plaja plină. Marea străvezie. Nu prea se asortează cu Moș Crăciunul skinny. Bine că e. Să nu creadă copilul că vine doar acasă. Moșul.

Sărbători acasă. Alt film. Bine, dacă ești din diaspora și vrei în România – scenariul cu aeroportul se repetă. Dar mergi acasă.

Paște la părinți. Rețeta aia bună de pască. Prea cald în bucătărie. Geamuri aburite. Ouă roșii adevărate. Vopsite cu grijă. Cu mâinile pătate. Drob. Friptură de miel. Farfurii multe. Vorbe peste vorbe. Ciocnești. „Hristos a Înviat”. Răspunsul vine fără pauză. Reflex.

Crăciun acasă. Ce noroc când e și zăpadă. Dar nu e obligatoriu. E miros de cozonac. De cârnați. De porc pentru că e permis. Și tradițional. De brad. Colinde la ușă. Deschizi. Dai nuci. Mere. Bani. Se aud pași pe scară. Alt grup. Alt colind. Nu te saturi. Totul are sens.

Acasă e înghesuială. E gălăgie. E dezordine. Farfurii de spălat. Liste. Drumuri la supermarket. Cozi. Nervi mici. Dar toate au sens.

În vacanță e liniște. Prea multă uneori. Totul e aranjat. Curat. Programat. Fără surprize. Fără improvizație.

Acasă improvizezi. Mai arzi ceva. Mai uiți ceva. Râzi. Te cerți puțin. Îți trece repede.

În vacanță faci poze. Multe. Le vezi mai târziu. Sunt frumoase. Îți plac. Dar nu miros a nimic.

Acasă nu faci atâtea poze. Dar ții minte. Detalii mici. O glumă. O replică. O pată pe fața de masă.

Până la urmă, alegerea e a ta. Unde vrei să fii când contează. Nu e despre destinație. E despre oameni.

Și despre lucruri mici. Foarte mici. Dar care nu se pot cumpăra cu niciun bilet. Oricât de scump ar fi el. 

Paște fericit. Hristos a Înviat! Până la Crăciun mai e. Vine vacanța de vară. Acuși.

The post Flash report. Acasă sau în vacanță. De sărbători appeared first on Forbes Romania.

Noaptea târziu într-o cameră de hotel din Mardin, orășel istoric din sud-estul Turciei, aproape de granița cu Siria. Războiul era încă în toi în țara vecină, însă la turci era liniște și pace.

Înainte de a mă lua somnul, aud explozii puternice urmate de chiote și țipete și bătăi de tobe. Am zis, gata, bombardează, ce fac, cum scap, pe unde o iau. Spaima mea a fost de scurtă durată. Începea Ramadanul (sau Ramazanul la turci) și așa sărbătoreau ei luna cea mai sfântă la musulmani, a noua din calendarul lor, lună în care se postește de dimineața până seara, post negru, și, după apus, se întind mese mari la care se adună toată comunitatea. E luna în care toți musulmanii încearcă să fie mai buni, mai darnici cu cei nevoiași, mai smeriți și mai modești.

Cum e să călătorești în timpul Ramadanului într-o țară musulmană? Ca simplu turist, nu prea simți diferența, atunci când ești un călător interesat în tradițiile destinației, e o experiență pe care merită să ți-o oferi măcar o dată în viață. Primul meu Ramadan l-am prins în Malaezia, prin 2010. Comunitatea musulmană aici este mare, activă și influentă. Eram pe insula Langkawi, ajunsesem înainte de apus și, aproape de port, femeile musulmane începuseră să-și întindă tarabele cu toate bunătățile din lume, de la pește prăjit întreg la pui gătiți în toate felurile, la legume proaspete sau sotate, la fructe care mai de care mai exotice, la prăjituri multicolore. Niciun client în jur și nici că ne-au servit când am mers să cumpărăm, spunându-ne că e prea devreme. Jumătate de oră mai târziu, piața era un furnicar, familii întregi, cu cățel și purcel (bine, fără purcel, fiind totuși musulmani), se adunaseră la mesele dimprejurul pieței înfruptându‑se din bucatele pe care doamnele de la tarabe nu pridideau să le cântărească și ambaleze. Apă și răcoritoare ca băuturi. Așa a fost în toate zilele cât am stat acolo. Cum se apropia seara, se instalau tarabele, se aprindeau buteliile și începea gătitul, iar când soarele cădea sub orizont începea festinul. Ziua, locul părea părăsit, doar doi-trei câini care dormitau leneși sub soarele dogoritor.

Am mai prins Ramadanul în Dubai, unde, ca străini, ne ascundeam prin malluri în timpul zilei să mâncăm, beam apă mai cu jenă, iar berea o comandam exclusiv de la room-service. Totul se schimba la venirea serii. Restaurantele, de la cele de cartier la cele din hotelurile de lux, întindeau bufete all you can eat unde toată lumea era binevenită (contra cost, bineînțeles) și unde se petrecea, sigur, nu cu dansuri și lăutari, ore în șir). Înainte de ivirea zorilor se mai întindea un bufet (suhoor se numește) pentru un mic-dejun devreme înainte de o zi lungă de post.

Cel mai spectaculos mi s-a părut Ramazanul la Istanbul. Moscheile erau luminate și purtau mesaje din beculețe, corturi mari erau întinse în piețele publice pentru ca toată lumea să aibă acces la Iftar (așa se numește cina de Ramazan) și era garantat că o să primești, musulman sau turist gură-cască, măcar câteva curmale, o supă delicioasă de linte și apă rece. Și la Istanbul, ca în toate destinațiile turistice unde m-a prins Ramadanul, prețurile la cazare erau mai mici în această perioadă, hotelurile având pachete speciale pentru această sărbătoare, de cele mai multe ori cu cina de Iftar și mic-dejunul incluse.

E interesant să călătorești în timpul Ramadanului și asta pentru că, în calitate de turist, poți să mănânci și să bei apă și, în general, să-ți vezi de vacanța ta fără griji în resortul în care ești cazat. Viața merge mai departe, activitățile nu se opresc. Însă dacă sunteți curioși, vă îndemn să participați cel puțin o dată la o cină de Iftar și să încercați să postiți înainte măcar o jumătate de zi pentru a vă putea bucura de toate bunătățile întinse pe mese. Cum spuneam, la Iftar este binevenit oricine, indiferent de religie, iar în locurile în care se plătește, prețurile sunt foarte cumsecade. Nu cereți și nici nu așteptați alcool, nu o să primiți. Lumea este decentă și toți se bucură de mâncare după încă o zi în care au reușit să țină post și să fie mai buni, mai darnici, mai modești. Însăși masa aceasta comună de Iftar este un simbol al unității, al smereniei (folosesc acest termen însă nu știu dacă e în vocabularul musulman, dar sper să transmită atmosfera de liniște, pace, mulțumire și modestie).

Anul acesta, Ramadanul a început pe 19 februarie și se termină undeva pe 19 martie. Probabil că citiți aceste rânduri când Ramadanul e pe sfârșite. Dacă însă mai aveți câteva zile la dispoziție și resursele necesare, mergeți o zi, două la Istanbul, dacă sunteți în Egipt, de exemplu, în vacanță, ieșiți pentru o seară din hotel și mergeți în centrul orașului, dacă sunteți la Marrakech, mergeți la asfințit în Djema El Fna – asta ca să dau doar câteva destinații apropiate sau ușor de accesat – și alăturați‑vă localnicilor la o cină de Iftar. Dacă nu reușiți anul acesta, plănuiți pentru la anul. Experiența e minunată. Iar dacă sunteți în București sau Constanța, căutați un restaurant cu specific arăbesc, mai toate au meniu special de Iftar. Vă garantez că nu o să fiți dezamăgiți.

Desigur, Ramadanul nu înseamnă doar cina de încheiere a postului de peste zi. Semnificațiile acestei luni sunt mult mai profunde. Dacă ajungeți însă la o astfel de cină și stați lângă un localnic, ascultați poveștile despre această sărbătoare și veți afla de ce este cea mai mare pentru ei din tot anul. Ce urmează după luna de post? Câteva zile de sărbătoare, bineînțeles. Dar despre Eid al Fitr, cu altă ocazie. Până atunci, Ramdan binecuvântat musulmanilor, iar cititorilor mei de altă religie sper că le‑am trezit măcar curiozitatea despre această lună de post și rugăciune care celebrează perioada în care profetul Mahomed a primit primele revelații ale Coranului.

The post Răzvan Marc: Iftar appeared first on Forbes Romania.

De ce ai mânca mâncare chinezească la Paris, un oraș care se definește prin gastronomie, prin bistrouri, braserii și un anumit orgoliu culinar? Orașul de care s-a îndrăgostit Hemingway și care a învățat-o să gătească pe Julia Child? Răspunsul nu are legătură cu exotismul și nici cu dorința de a „încerca ceva diferit”. Ține mai degrabă de felul în care funcționează metropola, dincolo de imaginea ei lustruită.

Mâncarea chinezească din Paris nu e întotdeauna ușor de reperat. Nu există ca la Londra porți cu dragoni sau ghirlande de lampioane colorate care să anunțe intrarea într-un Chinatown sau măcar o zonă de restaurante asiatice. Cu excepții notabile, locurile care servesc mâncare chinezească sunt non- descriptive. De multe ori nici nu le vezi, dar le simți. Mirosul de ulei încins, usturoi și sosuri puternice ajunge pe stradă, în locuri unde mâncarea e tratată foarte serios, aproape solemn, cu reguli, explicații și convingerea că aici se întâmplă ceva important. În restaurantele chinezești lucrurile sunt mai simple: mâncarea trebuie să fie bună și să țină de foame. Restul e opțional.

Parisul nu are un Chinatown, ci mai multe. Sau, mai corect spus, mai multe amprente de chinezism – în sensul bun al cuvântului. Zona din Arondismentul 13 e cea mai cunoscută, apărută după Al Doilea Război Mondial, cu blocuri mari, funcționale, fără prea mult interes sau stres pentru decor. În același timp, există enclave mai mici, aproape de centru, unde restaurantele chinezești stau lângă frizerii africane, magazine de cartier sau service-uri de telefoane. La marginea orașului sunt însă locurile de care depinde totul: marile supermarketuri asiatice. Nu arată spectaculos, hale imense iluminate artificial, dar, fără ele, mare parte din restaurantele chinezești din Paris nu ar putea funcționa. Paris, restul Franței și țările învecinate. Pentru că sunt mulți proprietari de restaurante din Belgia sau Luxemburg care se aprovizionează de aici.

În contextul ăsta, a mânca mâncare chinezească în Paris nu e un gest exotic. E o alegere practică. E mâncarea celor care vor să mănânce bine și mult cu bani puțini, mesele de zi cu zi, nu la ocazii speciale. E mâncarea muncitorilor din zonă, dar și a turiștilor chinezi care, după câteva zile de pâine, unt și vin, vor ceva familiar. E și locul unde găsești bucătării regionale din Sichuan până în nordul Chinei.

La prânz, aceste localuri se umplu repede. Mai ales de oameni din cartier. Meniurile sunt lungi, uneori confuze, cu explicații puține. Prețurile sunt mici și te fac să te întorci. Nu e vorba despre experiență sau spectacol, ci despre a mânca bine, constant, fără prea multă filozofie.

Scena culinară chinezească din Paris există în paralel cu imaginea glamour a orașului. Nu cere validare și nu încearcă să se explice. Hrănește orașul zi de zi, discret și eficient. Iar dacă te oprești puțin și te uiți, îți dai seama că nu e o excepție, ci una dintre formele lui cele mai stabile de viață urbană.

The post Chinezește, la Paris appeared first on Forbes Romania.

În România, tranziția tinerilor către viața adultă rămâne o provocare majoră, iar fenomenul NEET – tinerii care nu lucrează, nu studiază și nu urmează nicio formă de pregătire profesională – afectează unu din cinci tineri. Această proporție este dublă față de media europeană, unde doar unu din 10 tineri se află în această situație. Deși rata șomajului în rândul tinerilor și numărul NEET sunt în scădere, România rămâne printre țările cu cele mai ridicate procente din Uniunea Europeană în acest domeniu.

Să ne uităm la problemă din toate unghiurile. Tinerii români pornesc în viața profesională cu un dezavantaj: experiență limitată, expunere redusă la piața muncii și o educație care, de cele mai multe ori, nu se potrivește cu cerințele economiei. Mulți dintre cei care reușesc să găsească un job o fac prin contracte temporare sau part-time, ceea ce creează instabilitate și vulnerabilitate. Sunt primii care simt șocurile economice și primii care își pierd locurile de muncă în perioadele de criză.

În plus, migrația complică și mai mult analiza. Statisticile europene nu îi includ pe cei care au plecat definitiv sau pentru perioade îndelungate. EUROSTAT ia în considerare doar rezidenții obișnuiți ai României, ceea ce înseamnă că o parte din tinerii apți de muncă se află, de fapt, în alte state membre. Chiar și așa, rata mare a NEET-ilor indică probleme structurale profunde: abandon școlar timpuriu, orientare profesională deficitară și legături prea slabe între școli, angajatori și serviciile publice de ocupare.

Uniunea Europeană a recunoscut de mult timp această provocare și pune la dispoziția statelor membre programe, finanțări și instrumente dedicate tinerilor. Cel mai important dintre ele este Garanția pentru Tineret, introdusă în 2013. Aceasta prevede că fiecare tânăr sub 30 de ani trebuie să primească, în maximum patru luni de la terminarea studiilor sau pierderea locului de muncă, o ofertă concretă: un job, un stagiu sau o oportunitate educațională. Până acum, aproape 57 de milioane de tineri europeni au beneficiat de acest program.

În România, Garanția pentru Tineret a fost susținută cu fonduri europene prin proiecte precum INTESPO, care a ajutat circa 200.000 de tineri NEET să își găsească un loc în educație sau pe piața muncii. În perioada 2021-2027, țara noastră beneficiază de 880 de milioane de euro prin programul „Educație și Ocupare”, care pune accent pe sprijin personalizat, stagii de practică, formarea competențelor și antreprenoriat. Un exemplu concret este sprijinul pentru 40.000 de elevi din învățământul profesional, care vor beneficia de ucenicii finanțate.

Pentru a îmbunătăți sistemul, România a început modernizarea serviciilor de ocupare: un program de 183 de milioane de euro va adăuga 600 de consilieri specializați și va îmbunătăți relația dintre tineri și angajatori. Acesta este un pas necesar, deoarece consilierea, mentoratul și orientarea profesională joacă un rol crucial în prevenirea situațiilor de tip NEET. Spania, de exemplu, a arătat că investițiile consistente și strategiile multianuale pot transforma politicile active de ocupare în drepturi reale garantate, cu beneficii pentru tineri, companii și economie.

Un alt aspect important, uneori ignorat, este accesul la locuințe. Pentru un tânăr care vrea să studieze sau să lucreze într-un oraș nou, costul chiriei poate deveni o barieră majoră. De aceea, UE lucrează și la soluții complementare: o strategie europeană pentru locuințe, un fond de investiții pentru locuințe sustenabile și sprijin prin Fondul Social pentru Climă. Accesul la o locuință decentă este o condiție esențială pentru mobilitatea tinerilor și, implicit, pentru reducerea numărului de NEET.

România are nevoie de o tranziție mai lină de la școală la muncă, de educație adaptată cerințelor reale ale pieței, de servicii publice de ocupare a forței de muncă moderne și de politici care să ofere tinerilor stabilitate, perspective și încredere în viitor. Fenomenul NEET nu este doar o statistică – este o pierdere de potențial, de energie și de talent. Soluțiile există. Trebuie doar aplicate consecvent. Să fie aceasta o rezoluție nu doar pentru acest an, ci și pentru anii care vin – de care să ne ținem.

The post Răzvan Marc: „Fenomenul NEET” appeared first on Forbes Romania.

Sfârșit de toamnă târzie, început de iarnă, sezon aglomerat. Mai sunt câteva săptămâni până la vacanța parlamentară de iarnă și deputații europeni se grăbesc să facă ultimele evenimente, ultimele grupuri de vizitatori, să cheltuie bugete care altfel se pierd și, în general, să aducă românii pe care îi au ca oaspeți mai aproape de politicile europene. Ultimul sprint din an.

Deși Bruxelles-ul e legat prin multiple curse de avion pe zi cu Bucureștiul și cu alte câteva orașe din România, în această perioadă, e tare greu să găsești un bilet la un preț cumsecade deoarece avioanele sunt pline de grupurile de vizitatori spre sau dinspre capitala Europei. Și nu sunt doar ei. Specialiști, experți din ministere, influenceri sau cercetători iau drumul Bruxelles-ului pe sfârșit de an pentru că acum e și sezonul de vârf pentru consultații, conferințe, summituri. Nu-mi bazez aceste spuse decât pe experiențele personale, nu am căutat și nici nu știu statisticile, dar cred că aceasta este una dintre cele mai aglomerate rute din România. 

Dar ce fac grupurile de vizitatori când vin la Parlamentul European ca invitați ai unui deputat român? Fiecare este liber să organizeze propriul program pentru grupuri, însă există câteva elemente în program care sunt obligatorii. Mai întâi, vizita nu poate dura mai mult de trei zile și două nopți. Deputații oferă și două mese de grup per sejur, pe lângă micul-dejun inclus de la hotel și toți, dar absolut toți membrii grupului (serios, se numără) trebuie să participe la prezentarea făcută de cineva de la departamentul de comunicare, unde li se spune ce face Parlamentul European, ce fac deputații, de ce există și cât de importanți sunt în politicile europene și în viața de zi cu zi a europenilor. Și sunt, fără glumă și fără ironie. Și cu cât mai mulți oameni realizează acest lucru, cu atât, sper eu, prezența la vot o dată la cinci ani când sunt alegerile pentru Parlamentul European va fi mai mare. 

În rest, doamnele și domnii, tinerii și tinerele sau, există și grupuri tematice, gen doamnele doctor din Oltenia sau grupul primarilor de comune din Apuseni sau consilierii locali PNL (sau orice alt partid) din județul Iași, de exemplu, după ce participă la prezentarea obligatorie, se îndeletnicesc cu activități mult mai turistice. Shopping. Sau și mai mult shopping. Degustări de ciocolată, pentru că se știe. Mă rog, se știe că în Belgia e cea mai bună ciocolată. După care, unii merg la Bruges, minunat orașul pe orice fel de vreme, chiar și pe negura de final de noiembrie. Alții vor musai să vadă Atomiumul și să facă și o plimbare în parcul ce-l găzduiește. Cu siguranță, aproape toți ajung în Grand Place și este normal, deoarece e unul dintre cele mai frumoase locuri din Europa, își fac poze cu Manneken Pis și o caută și pe sora lui, statuia unei fetițe care și ea face pipi, dar care este mai puțin cunoscută decât băiețelul. Ce altceva? Gofre și bere. Dacă gofrele sunt simple, cu ciocolată, frișcă sau fructe, apoi berile sunt de câteva sute de feluri, o singură vizită la Bruxelles nu este îndeajuns pentru a degusta nici 1% din varietățile la ofertă. 

Inevitabil, în ultima seară a vizitei, se face o cină comună. Mai de mult era la modă un restaurant italienesc de pe lângă Gara de Nord. Apoi un fel de city grill care are diverse locații prin centrul Bruxelles-ului. În anii din urmă însă, s-a impus definitiv Rodizio Pampas, un lanț de restaurante braziliene unde poți mânca nelimitat diferite cărnuri și garniturile aferente. Carnea vine pe țepușe la masă și ospătarul îi taie fiecărui mesean câte o bucată sau două, după pofta inimii. Mâncarea e delicioasă, cireașa de pe tort fiind ananasul cu scorțișoară de la final, făcut și el la grătar, firește, și bananele caramelizate. La această cină participă obligatoriu și eurodeputatul care, în funcție de zel, spune sau nu o cuvântare înaintea mesei, dar care este disponibil pe tot parcursul întâlnirii pentru întrebări, curiozități și mirări ale doamnelor doctor, ale domnilor primari sau consilieri, ale tinerilor, studenților, invitaților din țară. Dupa cină se pleacă spre hotel. Sau spre baruri și alte distracții. Dar cum toți invitații sunt majori, sunt liberi să facă ce vor.

Ce rămâne în urma vizitei? Eu cred și sper că o mai bună înțelegere a ce se întâmplă și ce și cum se hotărăște la Bruxelles. O excursie frumoasă în Belgia. Noi cunoștințe care pot deveni prieteni. Altă ciocolată preferată în afară de Leonidas. O bere nouă încercată. Asistenți parlamentari obosiți, dar fericiți că a mai trecut o vizită. Și, asta mai puțin probabil, câteva voturi pentru partidul deputatului care a făcut invitația, la următoarele alegeri. Cam atât.

Nu, scuze. Și aeroporturi pline. Da, că de la asta mă luasem. Am aflat toată povestea de mai sus de la o cunoștință care tocmai fusese într-un grup de vizitatori și cu care m-am văzut pe aeroportul din Bruxelles pentru cursa spre București. Plin-ochi de vizitatori români care „făcuseră Parlamentul” și se întorceau acasă. Îi recunoșteam după sacoșele cu siglele diferitelor familii politice europene pe care le fluturau cu mândrie în zona de boarding așteptând îmbarcarea. Îmbarcarea nu a venit decât după șase ore lungi, costisitoare și plictisitoare de așteptare. Avionul companiei cu care trebuia să zburăm a întârziat. Partea bună este că, la o întârziere atât de consistentă, legea europeană ne despăgubește destul de generos. Cele câteva sute de euro primite acoperă mâncarea și băutura din aeroport și eventualul taxi sau uber luat la sosirea în București, pentru că s-a ajuns târziu și greu te așteaptă cineva la acea oră. Și mai rămân bani de un cadou frumos sau de pus deoparte. Ce nu acoperă această despăgubire sunt nervii, plictiseala sau dezamăgirile provocate de ajunsul târziu acasă. Dacă era ziua cuiva drag?

Ce voiam să spun cu toată această poveste? E luna decembrie, zburăm să fim cu cei dragi, acasă sau în diferite colțuri ale lumii. Zburăm să fim împreună de sărbători. Aeroporturile sunt pline, avioanele sunt pline, întârzierile sau anulările sunt în toi. Nu uitați, ca europeni, avem drepturi. Dreptul de a fi protejați ca și consumatori, dreptul de a primi o compensație bănească, vouchere de mâncare și băutură și o cameră de hotel peste noapte în caz că întârzierea este foarte lungă. Informați-vă și călătoriți cu încredere. Legea europeană, la care poate au contribuit și votat eurodeputații vizitați de voi sau de alte grupuri, ne ajută pe cât e omenesc posibil. Nu vă doresc să ajungeți la avioane anulate sau întârziate peste măsură. Vă urez sărbători cu bine, alături de cei dragi, oriunde doriți să le faceți.

Un an nou cu pace și liniște.

The post Bruxelles – București appeared first on Forbes Romania.

Recent, am întâlnit un domn la 55 de ani care, după o perioadă de șomaj de un an, își găsise din nou de lucru. Participase, în acest an, la câteva cursuri organizate de Agenția pentru șomaj din țara în care își avea rezidența, învățase noi tehnici de pregătire pentru interviuri, dar, mai ales, în acest an, reușise să treacă peste propria mentalitate, peste propriile frici și prejudecăți. La interviul de angajare pentru postul pe care-l deține acum i-a spus angajatorului: Am 55 de ani, nu sunt bătrân, vin cu 32 de ani de experiență și pot oferi companiei dumneavoastră încă cel puțin 10 ani de muncă la cele mai înalte standarde. Compania a primit, așadar, garanția că va avea un angajat sigur în următorii 10 ani, știut fiind faptul că de la o anumită vârstă nu-ți mai dorești să-ți schimbi jobul atât de des. Noul angajat a primit recunoașterea experienței de o viață și a cursurilor de reciclare urmate.

Reciclarea, recalificarea, perfecționarea continuă și mai ales încrederea în viitor și în forțele proprii sunt și rezultatele pe care a mizat Comisia Europeană atunci când a lucrat la Uniunea competențelor – o inițiativă lansată anul acesta, parte din Busola Competitivității, cadrul strategic pentru prosperitatea durabilă a Uniunii Europene în următorii cinci ani.

Scopul Uniunii competențelor este să ofere europenilor de toate vârstele posibilitatea de a dobândi calificările necesare pentru a face față cerințelor actuale ale pieței de muncă. Pentru a ține pasul cu tehnologia. Pentru a avea un trai decent, sigur și prosper.

Inițiativa are patru obiective de bază: o educație solidă, o mai bună perfecționare și recalificare, simplificarea mobilității competențelor în interiorul Uniunii și atragerea de talente în Europa.

Pentru a înțelege și mai bine importanța acestei inițiative, aș vrea să vorbesc puțin despre frică. Frica este inerentă progresului. Înainte de a se bucura de avantajele marilor descoperiri și a le da voie să le facă viața mai ușoară, oamenilor le-a fost teamă. Teamă de foc, teamă de roată, teamă de plug, teamă de dispariția taxatoarelor din autobuze, teamă de înlocuirea personalului de la casele de marcat din supermarketuri cu case unde scanezi produsele singur. Piața ocupațiilor și a meseriilor evoluează continuu și oamenii care le practică trebuie să evolueze odată cu ele. E normal acum să ne fie frică de roboții care par să trimită direct în șomaj o mulțime de muncitori. E normal să ne speriem de așa-numiții boți care par a ne decide viitorul. E normal să nu mai avem încredere în știri când ni se spune că acestea sunt generate de inteligența artificială. Normal este însă să privim spre viitor cu încredere și datoria instituțiilor, precum Comisia Europeană, unde muncesc și eu, este să ofere, prin inițiativele lor, confort și siguranță.

În momentul de față, deficitul de competențe și deficitul de forță de muncă sunt la niveluri-record. Aproape patru din cinci IMM-uri din UE au dificultăți în a găsi personal cu competențe adecvate. Jumătate din adulți nu au competențe digitale de bază. Mai puțin de 40% dintre adulți sunt implicați în activități de învățare sau formare continue. Unu din patru tineri de 15 ani are dificultăți în a citi și a socoti. Până în 2030, Comisia Europeană își propune să reducă ponderea rezultatelor slabe în ceea ce privește alfabetizarea, matematica, științele și competențele digitale sub 15%. Se dorește ca cel puțin 15% dintre elevi să facă performanță în aceste domenii. Există obiective ambițioase pentru a stimula educația ȘTIM (științe, tehnologie, inginerie, matematică). Ideal ar fi ca cel puțin unu din patru elevi și cel puțin doi din cinci studenți în aceste domenii ȘTIM să fie femei.

Educația solidă, cu accent pe competențele de bază, redefinite și reevaluate, mobilitatea competențelor în interiorul Uniunii și atragerea de noi talente din afară sunt componente-cheie ale Uniunii Competențelor. Dar, prin aceste rânduri, aș vrea să atrag în mod special atenția asupra programelor de perfecționare și recalificare, parte și ele din Uniunea competențelor. Pentru a sprijinii lucrătorii din sectoare aflate în restructurare, se lansează un proiect-pilot privind Garanția pentru competențe, cu o finanțare inițială de 10 milioane de euro. Această inițiativă va sprijini perfecționarea și recalificarea în industriile aflate în proces de transformare, asigurându-se că lucrătorii pot găsi noi oportunități de carieră. Perfecționarea și recalificarea unui număr mai mare de lucrători din sectoarele strategice vor deveni noua normă, ajutând astfel atât oamenii, cât și companiile să facă față tranziției digitale și verzi.

Comisia Europeană a adoptat această inițiativă pentru a asigura un loc de muncă tuturor. Și celor care sunt pe băncile școlii, și celor care sunt deja în câmpul muncii. S-a făcut pentru a înlătura, spun eu, teama despre care vorbeam, prejudecățile și pentru a ne asigura că automatizarea, digitalul, economia verde lucrează pentru noi și în favoarea noastră. Investițiile trebuie să fie în oameni și adevărul e că o companie, ca și societatea în care trăim, merge mai departe îmbrățișând inovația, dar bazându-se pe experiență.

The post Despre frică și tehnologie#lafrizer appeared first on Forbes Romania.

De la ce vârstă ați început să vă bucurați de revederile cu colegii de liceu? Celebrele întâlniri de x ani? Eu, sincer, am fost doar la una și cred că era de 12 ani. După care n-am mai ajuns. Nu știu dacă din comoditate sau, pur și simplu, nu s-a nimerit să fiu în țară. Dar o discuție cu o doamnă foarte de treabă m-a pus puțin pe gânduri. Să vă povestesc.

A absolvit un liceu teoretic undeva la sfârșitul anilor ’70. Era prima clasă a dirigintei lor, tânără absolventă de facultate, care i-a luat din clasa a noua și i-a ghidat pe tot parcursul anilor de liceu. Au făcut un banchet de pomină la absolvire și și-au propus să țină legătura toată viața și să se vadă mai des decât clasicele revederi de 10 sau 20 de ani. N-au făcut-o. Întâlnirea de 10 ani cădea în (ce aveau să fie) ultimii ani ai comunismului, condiții grele, lipsuri, colegi împrăștiați peste tot prin țară. Familii tinere, copii mici. Nu s-au văzut. Cea de 20 a picat înainte de 2000. Ani de haiduceală încă în România. Unii mai realizați, alții nu prea. Cei cu dare de mână se ocupau de afaceri, stăteau la cozi la vize și făceau comerț cu Ungaria, Germania sau Turcia. Ceilalți nu-și prea permiteau și nici că și-ar fi dorit. Ce să arate, ce să îmbrace, cu ce să se laude? Sporadic, se vedeau, fiecare separat, desigur, mai ales cei care rămăseseră în localitate, cu doamna dirigintă. Îmbătrânea și ea alături de ei, dedicată școlii și generațiilor care-i treceau prin mână. Dar pe ei nu i-a uitat niciodată. Desigur, prima clasă la care a fost dirigintă nu se uită niciodată. La fel ca prima iubire și ca mersul pe bicicletă. Și avea visul acesta – de a-i aduna încă o dată pe toți să poată striga catalogul. Și ca într-un film cu happy ending, a reușit. La vreo 38 de ani de la absolvire. Erau toți. Mai cărunți, mai burtoși, mai frumos atinse fetele de trecerea anilor decât băieții… mai buni, mai curați, mai bucuroși ca niciodată să se revadă. Se apropiau cu toții de 60 de ani și trecute erau vremurile de alergat după afaceri sau de rușinat oarecum de anume realizări sau de lipsa lor. Diriginta reușise să-i adune exact când și-au dorit fiecare dintre ei revederea. Cu drag, cu sufletul curat, cu emoție și asumare.

Ei, și de atunci s-au văzut în fiecare an. Ba chiar și pe video vreo doi ani de Covid. Diriginta îi pusese să promită la acea primă întâlnire că se vor revedea mereu. Cu toții. Până rămân doar doi. Și mai apoi unu. Să le cinstească memoria celor care au plecat, când or pleca, și să-i aprindă și ei o lumânare când nu va mai fi. S-au ținut de cuvânt. Diriginta a plecat în urmă cu trei ani. Anul trecut s-a dus și colega de bancă a doamnei care îmi povestește. Iar acum e cu mine în avion, pe drum spre întâlnirea cu colegii de… nu mai știe câți ani… probabil din cochetărie, sigur chiar nu contează. Acum, în momentul în care îmi povestește cu ochii mari și atât de însuflețită, pare mult mai tânără decât mine. Și chiar este.

Când ne bucurăm cu adevărat de revederile cu foștii colegi de liceu? Când trecem peste comoditate, peste parcă nu am chef să-i văd fața lui x sau lui y, peste cu ce mă îmbrac sau ce povestesc să epatez, peste cât de realizați sau nu sunt copiii pe care îi am sau nu-i am… peste nevoia firească, multă vreme, de a ne compara, de a ne analiza, de a ne aduna și scădea unul în ochii celuilalt și toți deopotrivă unii cu ceilalți? Nu știu, n-am ajuns acolo, n-am mai ajuns la întâlniri, am sărit-o pe cea de anul trecut, le-am sărit și pe celelalte organizate în ani ciudați gen 18, 21 sau 26 – mai mereu eram în străinătate, lucru care, iată, nu e o scuză. Dar, pe măsură ce îmbătrânesc, sau, hai să spun, pe măsură ce trece timpul, mi-e tot mai dor de colegii mei de liceu. Sunt curios ce mai fac, ce-au mai făcut, ce-i mai bucură și cum văd ei lumea în care trăim. Sunt curios, dar e o curiozitate benignă. Fără judecată, pizmă, superioritate sau inferioritate. Vreau să ne vedem de drag. Să bem un pahar, să ne amintim de liceu, să râdem cum râdeam ca proștii când eram tineri, din absolut orice. Și să o vedem pe doamna dirigintă, care este bine și la fel de incredibilă ca atunci când ne era mentor, îndrumător, sfătuitor, psiholog… acum mai bine de 30 de ani. Nu știu dacă vom face sau nu un legământ să ne vedem mai des – deși ar fi frumos. Însă măcar o întâlnire ar merge cât mai curând.

Cred că unele bucurii se gustă mai bine la maturitate. Și unele revederi. Eu vă doresc distracție plăcută indiferent câți ani v-ați adunat să sărbătoriți anul acesta sau anul viitor și mereu. Iar diriginții și profesorii să vă și să ne trăiască. Și ei ne‑au făcut oameni.

The post Bucuroși de revedere appeared first on Forbes Romania.

Am scris un articol acum câțiva ani despre prietenul și colegul meu Daniel. Nomadul Daniel. Cel cu plăcintele și mașina electrică. Daniel aromânul. Din Constanța, funcționar european la Bruxelles. La mijloc de iunie și-a sărbătorit ziua de naștere (el e născut în mai, dar la Bruxelles se face cald mai spre vară). S-a mâncat pe cinste.

Scriam în acel articol cum Daniel e parte din familia mea din străinătate. Între timp, prietenia noastră a crescut, crește, Daniel este nașul copilului meu, ne cunoaștem familiile și nu trece zi să nu ne vedem sau să nu comunicăm în vreun fel. Posibil că fiecare știți cel puțin un om care pare a fi prieten cu toată lumea. Daniel chiar e. Are o mulțime de prieteni și de cunoștințe și pentru fiecare are o vorbă bună, un zâmbet, o rezolvare la orice problemă. Vrei să știi cum funcționează Parlamentul European sau Comisia, vrei o rețetă rapidă de paste sau ai nevoie de un drum la Charleroi, Daniel le știe și le face fără să aștepte mulțumiri sau recompense. E în natura lui să fie bun. Amabil. De nădejde.

De câțiva ani, în grădina lui din Bruxelles, organizează un garden party care a devenit celebru, referință și, cu scuzele de rigoare, petrecerea la care dacă nu ești invitat, nu prea exiști. În bula funcționarilor europeni din Bruxelles.

Doar că anul acesta petrecerea a depășit orice așteptare. Nu doar că a curs șampania (cumpărată de un mic producător din Champagne, cu câteva zile în urmă), nu doar că a fost muzică bună, nu doar că s-au adunat peste 60 de persoane să-i ureze La mulți ani – ci s-a și mâncat pe cinste. Genul de mâncare făcut de mama și de bunica. Genul de mâncare căruia toate fetele și toți băieții care lucrează în instituțiile europene, veniți de peste tot din România, de peste tot din Europa, îi duc dorul în lunile lungi petrecute departe de casă. Mâncare cu suflet. Și nu, nu a fost făcută de Daniel, deși gătitul e unul dintre talentele lui. Oaspeții de seamă au fost mama și bunica lui, aromâne din Constanța, doamne respectabile și mari specialiste în bucătărie. De dragul și dorul fiului și nepotului, au venit până la Bruxelles și, în loc să se plimbe și să se relaxeze, au gătit o noapte și o zi pentru toți invitații. Ce a fost în meniu? Plăcinte, bineînțeles. Cu brânză, cu praz, cu spanac. Tăvi imense, fără număr. Humus, tzatziki și mai ales boluri mari de piperki, mâncarea machidonească din ardei, roșii și brânză de oaie. Micii au sfârâit pe grătar până târziu în noapte, iar ca desert au fost tăvi de tiramisù, tăvi de baclavale și multe, multe tăvi din prăjitura însiropată cu sos de ciocolată și dată prin nucă de cocos – celebra tăvălita! Lui Daniel i-au venit verișoarele din țară și sora lui împreună cu nepoții. Primite cu brațele deschise de prietenii bruxellezi ai lui Daniel, au văzut cu ochii lor ce familie numeroasă și iubitoare are Dani la Bruxelles.

Așadar, muzică, băutură, oameni frumoși, povești pe măsură, dar preocuparea principală la petrecere, îndeletnicirea favorită a oaspeților a fost mâncatul. De la 5 după-amiaza și până spre dimineață la 3, s-a mâncat. Tăvile cu plăcinte, tăvile cu deserturi, tzatziki și piperki au dispărut rând pe rând. Lumea mânca de dor. Nicio pizza, nicio friptură în sânge sau nu, niciun foie gras și niciun dulce franțuzesc sau belgian nu pot înlocui mâncarea făcută în casă de o mamă și o bunică. Și nu există satisfacție mai mare pentru o mamă și o bunică să vadă cum copiii, în cazul acesta peste 60 de copii, au mâncat tot din farfurie.

Creștem mari, ajungem în poziții importante, călătorim peste tot prin lume, întâlnim zilnic președinți, miniștri sau ambasadori, dar nu putem rezista unei plăcinte făcute în casă, cu drag, de o mamă și o bunică.

A fost o petrecere de pomină. Genul ce rămâne referință ani de zile. Despre care se va vorbi mult timp de acum încolo. Sărut mâna, doamna Maria. Sărut mâna, doamna Dafina. Mulțumim pentru masă. Și pentru Daniel. Am văzut de unde a moștenit bucuria de a-și face prieteni. Am văzut de unde a moștenit bunătatea și dorința de a fi de folos. Vorba bună și sinceritatea. Și darul de a face cele mai bune plăcinte din diaspora. Să ne trăiești, Daniel!

The post Garden party appeared first on Forbes Romania.

Am evitat mereu să-mi iau vacanță în iulie sau august. Preferam să merg la serviciu și să amân concediul de vară pentru toamnă. Niciodată primăvara sau vara devreme pentru că nu aveam la ce să mă mai gândesc, la ce să tânjesc, la ce să visez cu ochii deschiși în iulie și august. Până la pandemie, când, în vara lui 2020, atât de dornic de evadare, mi-am luat vacanță fix în primele săptămâni din august.

Desigur, principalul motiv pentru care amânam vacanța pentru lunile mai răcoroase era canicula. Eu și căldura nu ne înțelegem prea bine. Ar mai fi aglomerația, costurile ridicate la transport și cazare, gălăgia și faptul că, neavând copii (pe atunci), nu eram legat de vacanța școlară. Vara lui 2020 a schimbat însă totul. Pe 1 august am ajuns la Porto, în Portugalia, de unde am închiriat o mașină și am condus două ore spre nord, pe coastă, până în orășelul Viana do Castelo. Acolo rezervasem un hotel și, ce e mai important, cursuri de surf. Două săptămâni pentru a reuși să prind un val și să mă ridic pe placă. În ciuda restricțiilor, sau grație lor, aglomerația temută nu s-a materializat, măsurile de distanțare erau în floare, atracțiile turistice erau vizitate cu program de extrasezon – deci le-am avut cam pentru mine, restaurantele nu funcționau la capacitate și prețurile nu explodaseră încă. Dar de unde fugisem ani de zile de o vacanță în plină vară, din cauza caniculei, acum am ajuns să sufăr de frig. La propriu. Nu a fost neapărat o vară atipică în nordul Portugaliei. Nu știam eu la ce să mai aștept. Temperaturile nu au trecut, în două săptămâni, de 20 de grade și, invariabil, dimineața la șapte, când mergeam spre ocean să încep cursurile de surf, ploua și erau 15 grade. Neoprenul să trăiască. Sigur că am învățat să fac surf, sigur că m-am ridicat pe placă prinzând nenumărate valuri, însă câștigul cel mai mare a fost că m-am lecuit de frica de vacanță în august sau iulie. De atunci caut activ să plec în concediu în această perioadă a anului, programez din timp și aleg mereu destinații aproape de casă cu temperaturi temperate. Iată câteva:

Austria e regina destinațiilor răcoroase pentru o vacanță de vară în Europa. Nu e aici cel mai frig, însă facilitățile, varietatea de activități pentru întrega familie, ușurința de a ajunge acolo, mâncarea și prețurile accesibile o aduc pe primul loc. Am filmat, la un moment dat, un întreg sezon al emisiunii Bazar, vara în Austria, și dacă mă întrebați care sunt destinațiile mele preferate pentru un concediu de poveste în Austria, iată-le: Voralberg, musai cu o seară la operă pe scena plutitoare de pe lacul Constanța în Bregenz, Zell am See/Kaprun – o tură de schi pe ghețar și un gulaș cald după, Mostviertel – la cules de mere și pere, dar și pentru trasee montane mai puțin aglomerate sau zona abației Melk pentru plimbări lungi cu bicicleta de-a lungul Dunării și pentru celebrul șnaps de corcodușe sau caise. Desigur, din Austria ajungeți rapid în Elveția – ce minune de țară – sau în Liechtenstein, bijuterie, însă aici prețurile cresc foarte mult, așa că le recomand la nivel de vizită și nu de sejur.

Alt sejur fără caniculă și la prețuri cumsecade vă așteaptă în nordul Portugaliei, cum povesteam. Viana do Castelo e un orășel pitoresc, iar dacă nu vreți să faceți surf, zona oferă nenumărate atracții pe uscat, iar o vizită pe îndelete a orașului Porto e mereu o revelație. Tot în Portugalia, temperaturi cumsecade găsiți în insulele Azore – evitați Sao Miguel și alegeți ceva mai exotic gen Flores, Pico sau chiar Corvo – sau Insula Madeira, mai scumpă, dar, cu siguranță, pe placul celor care apreciază și puțin lux și Reid’s Palace, care satisface cele mai fine gusturi.

Islanda e răcoroasă vara, însă e cam imposibil să vezi aurora boreală, iar prețurile nu sunt tocmai prietenoase. La fel și Norvegia (cu niște peisaje incredibile) sau Suedia. Finlanda e mai accesibilă ca prețuri și casa lui Moș Crăciun e deschisă și vara, însă, până la jumătatea lui august, e invazie de țânțari în Laponia. Poate după. Scoția e și ea pe listă și, chiar dacă plouă, are un farmec aparte. Luați o mașină și explorați-o, includeți în itinerarul vostru și o insulă sau două și, musai, rezervați-vă câteva zile pentru Edinburgh.

Acestea sunt destinațiile testate de mine pentru o vacanță de vară fără caniculă. Țările baltice mi-au mai fost recomandate ca alternativă sau Insulele Canare. Dar încă nu am ajuns pe acolo. Pentru cei cu dor mare de ducă și sătui de Europa, emisfera sudică este în plină toamnă-iarnă. Deci Australia la canguri sau Noua Zeelandă la hobiți, Chile la schi sau la degustări de vinuri sau Argentina la tango – posibilitățile chiar sunt infinite.

Voi unde fugiți de caniculă vara?

The post Practic. De vară appeared first on Forbes Romania.