De la ce vârstă ați început să vă bucurați de revederile cu colegii de liceu? Celebrele întâlniri de x ani? Eu, sincer, am fost doar la una și cred că era de 12 ani. După care n-am mai ajuns. Nu știu dacă din comoditate sau, pur și simplu, nu s-a nimerit să fiu în țară. Dar o discuție cu o doamnă foarte de treabă m-a pus puțin pe gânduri. Să vă povestesc.
A absolvit un liceu teoretic undeva la sfârșitul anilor ’70. Era prima clasă a dirigintei lor, tânără absolventă de facultate, care i-a luat din clasa a noua și i-a ghidat pe tot parcursul anilor de liceu. Au făcut un banchet de pomină la absolvire și și-au propus să țină legătura toată viața și să se vadă mai des decât clasicele revederi de 10 sau 20 de ani. N-au făcut-o. Întâlnirea de 10 ani cădea în (ce aveau să fie) ultimii ani ai comunismului, condiții grele, lipsuri, colegi împrăștiați peste tot prin țară. Familii tinere, copii mici. Nu s-au văzut. Cea de 20 a picat înainte de 2000. Ani de haiduceală încă în România. Unii mai realizați, alții nu prea. Cei cu dare de mână se ocupau de afaceri, stăteau la cozi la vize și făceau comerț cu Ungaria, Germania sau Turcia. Ceilalți nu-și prea permiteau și nici că și-ar fi dorit. Ce să arate, ce să îmbrace, cu ce să se laude? Sporadic, se vedeau, fiecare separat, desigur, mai ales cei care rămăseseră în localitate, cu doamna dirigintă. Îmbătrânea și ea alături de ei, dedicată școlii și generațiilor care-i treceau prin mână. Dar pe ei nu i-a uitat niciodată. Desigur, prima clasă la care a fost dirigintă nu se uită niciodată. La fel ca prima iubire și ca mersul pe bicicletă. Și avea visul acesta – de a-i aduna încă o dată pe toți să poată striga catalogul. Și ca într-un film cu happy ending, a reușit. La vreo 38 de ani de la absolvire. Erau toți. Mai cărunți, mai burtoși, mai frumos atinse fetele de trecerea anilor decât băieții… mai buni, mai curați, mai bucuroși ca niciodată să se revadă. Se apropiau cu toții de 60 de ani și trecute erau vremurile de alergat după afaceri sau de rușinat oarecum de anume realizări sau de lipsa lor. Diriginta reușise să-i adune exact când și-au dorit fiecare dintre ei revederea. Cu drag, cu sufletul curat, cu emoție și asumare.
Ei, și de atunci s-au văzut în fiecare an. Ba chiar și pe video vreo doi ani de Covid. Diriginta îi pusese să promită la acea primă întâlnire că se vor revedea mereu. Cu toții. Până rămân doar doi. Și mai apoi unu. Să le cinstească memoria celor care au plecat, când or pleca, și să-i aprindă și ei o lumânare când nu va mai fi. S-au ținut de cuvânt. Diriginta a plecat în urmă cu trei ani. Anul trecut s-a dus și colega de bancă a doamnei care îmi povestește. Iar acum e cu mine în avion, pe drum spre întâlnirea cu colegii de… nu mai știe câți ani… probabil din cochetărie, sigur chiar nu contează. Acum, în momentul în care îmi povestește cu ochii mari și atât de însuflețită, pare mult mai tânără decât mine. Și chiar este.
Când ne bucurăm cu adevărat de revederile cu foștii colegi de liceu? Când trecem peste comoditate, peste parcă nu am chef să-i văd fața lui x sau lui y, peste cu ce mă îmbrac sau ce povestesc să epatez, peste cât de realizați sau nu sunt copiii pe care îi am sau nu-i am… peste nevoia firească, multă vreme, de a ne compara, de a ne analiza, de a ne aduna și scădea unul în ochii celuilalt și toți deopotrivă unii cu ceilalți? Nu știu, n-am ajuns acolo, n-am mai ajuns la întâlniri, am sărit-o pe cea de anul trecut, le-am sărit și pe celelalte organizate în ani ciudați gen 18, 21 sau 26 – mai mereu eram în străinătate, lucru care, iată, nu e o scuză. Dar, pe măsură ce îmbătrânesc, sau, hai să spun, pe măsură ce trece timpul, mi-e tot mai dor de colegii mei de liceu. Sunt curios ce mai fac, ce-au mai făcut, ce-i mai bucură și cum văd ei lumea în care trăim. Sunt curios, dar e o curiozitate benignă. Fără judecată, pizmă, superioritate sau inferioritate. Vreau să ne vedem de drag. Să bem un pahar, să ne amintim de liceu, să râdem cum râdeam ca proștii când eram tineri, din absolut orice. Și să o vedem pe doamna dirigintă, care este bine și la fel de incredibilă ca atunci când ne era mentor, îndrumător, sfătuitor, psiholog… acum mai bine de 30 de ani. Nu știu dacă vom face sau nu un legământ să ne vedem mai des – deși ar fi frumos. Însă măcar o întâlnire ar merge cât mai curând.
Cred că unele bucurii se gustă mai bine la maturitate. Și unele revederi. Eu vă doresc distracție plăcută indiferent câți ani v-ați adunat să sărbătoriți anul acesta sau anul viitor și mereu. Iar diriginții și profesorii să vă și să ne trăiască. Și ei ne‑au făcut oameni.