Nu știu ce e mai imoral, faptul că nu mi se mai pare nimic imoral sau faptul că au schimbat retailerii mass-market măsurile ca să fidelizeze și să iluzioneze cumpărătoarele și M-ul acum e XS.

S-a compromis, așadar, și XS-ul de altădată, cum s-a compromis și imoralitatea. Și dacă de XS nu-mi pasă, că eu oricum îmi cumpăr haine o mărime, două, mai mari, pentru imoralitate chiar am regrete. Nu mai știi nici să o arați cu degetul. E modernă, e elaborată, e ca un accelerator de business, profitabilă și mâncătoare de resurse. Da’, eu sfidez teama de fi judecată și așa nemandatată de nimeni și din poziția celei pentru care potrivit ar fi să joace după cum i se cântă, analizez zonele obscure ale conștiinței.

Nu fac apologia viciului, deși e parte din oglindirea necesară a complexității umane, cât mai degrabă mă plâng, așa retoric, de destabilizarea pe care parvenitismul de imagine îl pune azi la masa de joc, unul dintre cele mai dese și mai cu consecințe acte de imoralitate. Nu m-am bătut niciodată cu pumnii în piept că fac și dreg, deși, când fac, fac frumos și, când dreg, o fac tot frumos, dar și cu tandrețe și remușcări, însă rup fâșu’ după tine dacă mă suspectezi de alterarea – compromiterea  adevărului meu. Asta e un lux pe care mi-l pot oferi. Pot să îmi permit să fiu, total, onestă, fără grija întreținerii unei imagini care nu mă reflectă, dar mă urcă, fără a corespunde unui tipar de frumusețe actual, fără alegeri împrumutate hinoki și tango, ba chiar cu fetish-ul de a mă arăta frivolă, într-o epocă în care trebuie să te arăți deșteaptă și dacă nu ești. Mie nu mi-a luat ani mulți (cum se practică să fardezi în avans o declarație) să ajung să cred despre mine că sunt suficient de mișto, cu toate viciile, imperfecțiunile, nivelul meu de cunoaștere mic sau mare, cu toate calitățile mele, și ele puține sau multe, cu posesiunile mele sau lipsa lor, încât să las la liber libertatea de a fi. Nu spun că nu a costat, dar ce, e pe lumea asta ceva gratis? Nu spun nici că n-aș fi putut și altfel, dar spun că așa consider moral.

E imoral să nu fii onest în primul rând cu tine și apoi cu ceilalți și pun aici cuvintele lui O. Wilde, ca un aliat „The books that the world calls immoral are books that show the world its own shame”. E O. Wilde! Pe ăsta nu-l combateți, că a fost creditat. E drept că l-au creditat alte vremuri mai bune și chiar mai elastice în rigiditatea lor.

Am avansat acest subiect dintr-o observație pe bază ocazională, mai întâi, iar ulterior, pe una aproape normă: nimeni nu mai vrea să fie el însuși. Lista mea de Facebook, cu mici excepții, a devenit o elită de-a dreptul. Postările au continuu un mesaj principal, cu centrare pe detalii, aparent întâmplătoare, dar voit strategice, cu mesaj subliminal. „Am fost astă-seară la un eveniment doar cu câțiva invitați, numărați pe degete”, deci sunt un privilegiat, „Am fost la o serată de prim rang”, deci sunt o persoană importantă, „Am avut ocazia extraordinară de a lua masa alături de x și y“, deci compania reprezintă cv‑ul meu, „Am fost publicat în prestigioasa revistă literară de la Dumbrăveni”, deci nu orice revistă, deși imediatul Dumbrăveni nu susține anvergura că n-a dat niciodată ora exactă, „Am tot fost întrebată”, deci am influență. Câteva exemple de „Uite, fată, ce rochie mi-am luat! Știu că ai văzut-o, e de la sine înțeles, dar hai să te fac măcar puțin să mă invidiezi și să vezi că sunt mai tare ca tine”, ale frumoasei și naivei vârste de 14 ani. Drept care am ajuns să mă jenez să mai menționez măcar când  merg la o expoziție, doar să nu fiu confundată pe nedrept cu oamenii ăștia de prim rang. Așadar, nici nu mai menționez. Scriu sec „azi” și urc cinci poze cu lucrările, dau un haștag să știe lumea totuși cui să le atribuie meritul și cam atât. În paralel, postez despre cine sunt, variat și relevant. Sunt aia care face friganele și aia care mănâncă dulciuri atât de calitate proastă, cât și rafinate, după cum e bugetul perioadei, sunt aia care merge la Kaufland și-și face selfie în geam și la muzeu și la petreceri „haute-bourgeoise”. Aș putea eluda de fiecare dată varianta care te pune în așa-zisa lumină proastă, dar pentru ce și din ce interes? Sunt aia care poartă Jil Sander, dar și aia care nu poartă nimic, aia care nu știe date istorice și recunoaște asta cu demnitate și cu jenă, dar și aia care știe despre literatură și cinema cât să-ți spună povești din 1001 de nopți. Sunt aia proastă de generoasă și aia a dracu’ de incisivă și ranchiunoasă, dacă mă ataci pe nedrept, și asta după ce îți permit să greșești de cinci ori. Apoi nu mai e nevoie de nimic, fiindcă mintea mea te șterge complet. Un mecanism format, defensiv, probabil, antrenat de timp și contexte. Dansez, mă expun, cum s-ar zice, mă las văzută în zile proaste și mă las văzută exultând în zilele bune, pot să postez de cinci ori într-o zi și apoi zile în care uit că am telefon, nu-mi pun filtre pe poze, dar nici nu fac poze unde nu e lumină bună, îmi place să ies în față cu frivolitatea, un fetish, și deloc cu inteligența. E so passé! Inteligența, ca și ceafa sau vena gâtului, trebuie să fie întrezărită. E drept și că există și reversul: cei inculți pot lua ochii cu citate, părând în ochii altor inculți drept erudiți, și ăia care pun creme, flori și prăjituri pot părea în ochii acelorași inculți niște imbecili superficiali. Admit că sunt în liga a doua și admit și că părerea categoriei despre care vorbesc nu contează deloc pentru mine, ca atare, nu cosmetizez nimic și nu fac butaforie. Am un egoism atroce, deloc spirit de sacrificiu și o singură viață și, deci, nu joc mima cu ea. De viață, zic. Sunt morală, în amoralitatea mea, și artistă, chiar și în lipsa operei. Sunt admirată și umilită zilnic, curg astea pe mine cum curge mierea în Arnea. Sunt năclăită toată. Nu mă vait, căci e o alegere întotdeauna: aș putea oricând să-mi creez imaginea acceptată și apreciată de mase, cum aș putea oricând să fiu încă o poetă care alege să fie copia cuiva, la a zecea mână, și să salveze lumea sau femeia modernă, actuală – aridă, rigidă, justă, o redutabilă imitatoare a sufragetelor, doar că singurul meu scop, când nu e acela de a nu avea vreunul, e cel de a sparge tabuuri și de a elibera femeia de frica de a fi judecată după aparență, de teama de a-și arăta vulnerabilitatea sau de a fi catalogată/etichetată/interpretată, chiar și de dorința de a lua locul bărbatului, așa cum a făcut Saint Laurent când i-a oferit tudexoul femeii, în anii ’60, un mesaj care a vorbit altfel. În loc să le ofere femeilor ținute de inspirație masculină, neautentice, pentru a le da putere, YSL a „dezbrăcat” bărbatul, pentru a îmbrăca femeia și asta a cântărit la fel de mult cât romanul lui Beauvoir, din aceeași perioadă, Cel de-al doilea sex.

Iar toate astea pe mine mă fac o sufragetă care plătește daily un preț, diferit doar pentru a fi.

The post Cât ne permitem să fim? appeared first on Forbes Romania.

Mergi pe o stradă îngustă, într-o noapte de primăvară, se vede Sirius și cireșii miros indecent de tare. E asta frumusețe?

Poate fi și să pălească, fără a o observa, în lipsa unei stări de ataraxie cu care e obligatoriu să coexiste, poate fi pentru alții, fiindcă frumusețea, ca și realitatea, e percepție, poate fi doar pentru tine fără ca ea să existe, poate să fie prea multă încât să nască frustrare în raport cu contextul vieții tale. Azi s-a ars ca o țigară uitată în scrumieră și am plâns pe drum în mai multe reprize, fiindcă nu am văzut nicio fărâmă de frumusețe în mine. Așa s-a și născut ideea acestui articol, cum s-au născut și câteva certuri pe seama plânsului meu considerat „nejustificat” de către cei de lângă mine, cum s-a născut și o plăcintă bougatsa în cuptor, acum două ore, și un ness de seară inutil.

Am fost un copil cu îndeletniciri mai puțin uzuale, cel puțin în raport cu vremurile de atunci, cu puncte de interes ale cu totul altei vârste, cu nevoi afective greu de susținut (pe care și azi le am la aceleași cote) și cu un preaplin cu care nu știu nici azi, cum nici atunci nu știam, ce să fac. Nevoi peste nevoi, peste sentimente amestecate, contradictorii, peste dorințe, peste alte nevoi, paradoxale, în război una cu alta, de iubire paroxistică, consumatoare, insistentă, manifestă, de prost gust și de autosuficiență, de libertate extremă și de predictibilitate, de carpe diem și de supra asigurare, de autonomie și de dependență maladivă, de frumusețe, ca formă de supraviețuire, de plăcere în tot și toate, de înfiorare, de nu mă întreba nimic, ca apoi să mă supăr că nu o faci, de cadre cotidiene dorite, aproape picturale, cinematice, de multă emoție de metabolizat, de estetică a vieții. Știu cum să fiu mânioasă și știu să răsfăț ca nimeni alta. Știu să înjur și știu să spun povești, la culcare. Știu să mă redresez, e drept în ultima clipă, și știu să mă abandonez, asta din prima clipă. Știu multe, dar nu fac tam-tam. Ce n-am habar e să trăiesc fără frumusețe, de la cea mică, flagrant meschină, jenant de recunoscut în fața oricui, până la cea copleșitoare, esențializată, abia întrezărită, aproape intuită, de la cea fizică la cea imaterială, de la frumusețea dictată de ordine la cea creată de haos, de la frumusețea limbajului până la frumusețea tăcerii. Mă preocupă frumusețea și asta îmi va scădea nota la purtare, dar pe cine interesează și cui îi pasă?! Dacă asta înseamnă frivolitate, sunt alături de toți filozofii, scriitorii, artiștii, muzicienii care au „practicat-o” în varii forme, creând în numele ei. Poate că ar fi mai strategic să practic ipocrizia și să arăt interes pentru ceva mai nobil, precum scăderea natalității somonilor și factorii de influență, însă pe cer se pot vedea Capella și Aldebaram și asta pentru mine contează mai mult.

De mii de ani, filozofii, societatea, epoca ne modelează ideile despre regina valorilor estetice: frumusețea. În Banchetul, Socrate stă de vorbă cu Diotima, care descrie frumusețea ca ceva spre care tindem, începând de la fizicul unui singur corp, apoi al mai multor corpuri, apoi la frumusețea minților și a ideilor, ca apoi să ajungem la ea, frumusețea în sine, aceasta fiind, de fapt, o scară estetică, ce leagă fizicul de metafizic. Această viziune asupra frumuseții ca ascensiune intelectuală, dacă stăm să observăm, coincide cu anumite tradiții arhitecturale precum mănăstirile, bibliotecile, locurile sacre, care ne ghidează spre ceva măreț, așa cum discursul Diotimei ne ghidează spre frumusețea imaterială. Doar că Aristotel zice NU! și pune pe tavă o viziune diferită asupra frumuseții: ordine, proporție, coerență și ilustrează afirmația cu cunoscutul exemplu: un număr de cărămizi fără noimă pare fără scop, același număr de cărămizi, dar dispuse într-o formă oarecare, pare că a avut la bază o intenție, chiar dacă nu avem certitudinea asta, însă această ordine le face frumoase. În Meditații despre filozofia primă, Decartes se interoghează asupra propriilor sensuri, asupra lumii, chiar și a matematicii, până când certitudinea „cogito, ergo sum” mută ideea de adevăr și eventuala frumusețe în interior. Frumusețea nu mai e o realitate externă, ci ține de subiectivitate, un fel de precursorat al statusurilor de azi „beauty is in the eye of the beholder”, mai cu seamă ale celor care niciodată nu l-au citit pe autor, dar asta e altă poveste. Se succed teoriile lui Kant și Hegel care mută atenția pe maniera în care experimentăm frumusețea și, cum mintea noastră contribuie atât la crearea acesteia, cât și la recunoașterea ei, Kant, poate mai maleabil, Hegel, mai încrâncenat, statuează că frumusețea artistică surclasează frumusețea naturală, căci ea combină frumusețea naturală cu spiritul uman. Cu începutul secolului XX, frumusețea intră în declin, în special în artă, atingând cel mai mult arhitectura, odată cu poziția lui Max Ernst despre propria artă: „Nu a fost făcută să atragă, ci să facă oamenii să țipe”. Frumusețea devine acum nostalgică și are nevoie de indulgență. Impulsul artei moderne a avut la bază dorința de a distruge frumusețea, va declara mai târziu Barnett Newman. Frumusețea va reveni în discuție la sfârșitul secolului XX, odată cu lucrarea lui Danto, Abuzul frumuseții, o pledoarie argumentată, care poate admite că frumusețea a fost repudiată din artă, însă, pentru înflorirea naturii umane, frumusețea este esențială. Idee susținută apoi de neuroștiință și psihologie, prin Chatterjee și Etcoff, concluzia fiind că frumusețea nu e un lux, ci o valoare de bază, umană.

Admirarea curburilor unei statui, norii pufoși, proporțiile unui spațiu, forma unei flori sunt dovezi clare că frumusețea, de fapt, contează și că teoriile nu pot opri ca frumusețea să ne modeleze felul în care ne construim și locuim lumea. Frumusețea nu este aparență, frumusețea este înțeles, este plăcere, este emoție. Și atât!

„Your arms would not be able to stretch as far as necessary to form an adequate gesture for beauty (you know that, don’t you?), so beauty remains in the impossibilities of the body” (Beauty – Einstürzende Neubauten – 2000)

Și să nu analizăm frumusețea când apare, căci asta o face să dispară!

Disclaimer – titlul este un vers din piesa Beauty – Einstürzende Neubauten și este ales intenționat lung pentru că societatea e imună la schimbare și e de datoria noastră ca, prin lucruri mici, inofensive, să spargem cât mai multe tabuuri.

The post ”Your arms would not be able to stretch as far as necessary to form an adequate gesture for beauty” appeared first on Forbes Romania.

Dac-aș fi fost bărbat, m-aș fi prezentat cu numele Maier, indiferent de cum m-aș fi numit. Aș fi avut o obsesie pentru helăncile fine din cașmir bleumarin și pentru parfumurile cu tămâie și mosc.

Aș fi purtat un ceas vechi cu curea, neapărat verde pădure, și niciodată nu m-aș fi mulțumit cu ceva călduț. Serile, m-ai fi găsit într-un bar pe Moșilor, iar ziua, în Cișmigiu, jucând șah cu pensionarii. M-aș fi îndrăgostit teribil doar de o femeie cu zvâc, pentru care aș fi luptat cu toate armele pe care un război de uzură al sensibilității l-ar fi implicat. Mi-aș fi dorit de la ea nervi și agitație, și amor, și lamentări, și „mâncărică”, și patimă, și bilete de dragoste, și înjurături, și vaze sparte. Aș fi adorat blues-ul toamnei, mirosul de pin, paltoanele trei sferturi, garoafa la butoniera lor, stilul Bauhaus, bourbonul, m-aș fi ferit de culori, așa cum m-aș fi ferit să mă folosesc de minciuni. Aș fi detestat bărbații macho și femeile accesibile. Din când în când, m-aș fi gândit de ce s-a sinucis Voronca în timp ce scria manualul perfectei fericiri.

Iată o inedită perspectivă a cunoașterii mele, în calitate de ce nu sunt, pe care o ofer la schimb răspunsului la întrebarea, parafrazând, où sont les neiges d’antan cu où sont les hommes d’antan?

E martie și acest articol ar fi trebuit a fi centrat pe femeie, dar femeia poate exista doar dacă avem și un referent cu care să fie pusă în opoziție, așa cum nu s-ar putea vorbi de soare fără a recunoaște existența norilor. Plus că martie e o lună dezechilibrată meteo, așadar, de ce nu ar fi dezechilibrată și ca abordare tematică, pe subiecte de sertar sau de subtilitate sau care chiar nu și-ar avea rostul azi. Să fac aici un mic disclaimer: nu am nimic cu femeile, cu niciuna chiar, însă, de plăcut, îmi plac doar unele, bănuiesc că e acceptabil acest act de sinceritate, altfel mi-ar fi fost la fel de ușor să bag o ipocrizie, o minciună ce anulează însăși natura umană și să spun că îmi plac toate femeile. Nu, ce eu sunt plăcută de toată lumea? Am eu pretenția asta utopică? Nu! Atunci să nu o aibă nimeni, că realitatea dintr-o minciună nu există decât acolo, în ea, ca un pistil în mijlocul unei flori artificiale.

Mă întorc să găsesc bărbatul. Și când spun bărbat, subînțeleg și înțeleg o lume, la fel ca în cazul femeii. O lume diferită însă, o lume în care există atât note comune, cât și foarte multe particularități despărțite cu un slash.

Ascult Califano, Per noi romantici. Care romantici, i-aș zice cu delicatețea pe care doar o femeie ajunsă la disperare o poate manifesta, că eu nu îi întâlnesc decât pe ăia care, deși nu știi cine sunt, printr-un mesaj, îți listează toată oferta pe care ți-ar putea-o pune la dispoziție, toate avantajele, despărțite de virgulă și toate din zona materială. Nimic însă din ceea ce am putea numi seducție intelectuală, cea mai puternică și inoubliable formă de seducție din câte există. Les mots bleus qui font les gens heureux nu există, cum nu există decât costume sur measure, niciodată relaxed fit, cămăși mai mici cu un număr, două, pentru un plus de iluzie pentru corporalitatea masculină tonifiată (sic!), cum nu există nicio cutie de țigarete de ciocolată de la Muzeul Freud, penibil de ieftină, de 12 lire, sau o lădiță cu smochine pe care să ți-o ofere cu nonșalanță în loc de un coș cu flori (de obicei, cu hârtie roșie și compoziție incoerentă: flori din sezoane diferite, mărimi și forme diferite, culori la fel de nepotrivite între ele, dar suficient de costisitor, cât să impresioneze o bambolla modernă). Ah, cu ce patos scriu! Îmi vine să mă pup singură fiindcă, într-o lume atât de speculativă și imitativă, încă sunt eu. Insert here: un mic laudatio! Am inserat. Gata!

Dac-aș fi fost bărbat, m-aș fi prezentat cu numele de Maier, oricum m-ar fi chemat, și mi-aș fi ales o femeie de peste 30 și de ani. Nu, nu m-a influențat Balzac, ci am trăit cu carnea mea aceste vârste de 20-30-40. Tinerețea are atuurile ei, dar nu are rafinament, frumusețea e încă neesențializată, caracterul – în formare, intelectul poate fi bogat, dar nu prea plin, iar seducția de lolită nu a cunoscut forme mai elaborate. O femeie de 37 de ani, posibil, cu miere în păr, pomeți proeminenți, limba cu dungă, pistrui și vena groasă pe gât. Prima întâlnire ar fi fost la Observatorul „Amiral Urseanu”, de unde apoi fiecare pleca pe drumul lui. Nu mi-aș fi dorit să o invit la mine, de frică să nu zică da. În atare condiție de accesibilitate, interesul meu s-ar fi mutat fără vreun efort către alte lumi posibile și nu aș fi vrut nici asta. Cu cât de departe m-ar fi ținut, cu atât aș fi insistat mai mult și cu cât m-ar fi purtat de la plăcere la disperare, de la tot la nimic, cu atât m-ar fi sedus mai tare. Cu toate că ar fi fost o seară de vară, că doar suntem la „Urseanu”, aș fi purtat un sacou subțire, bleumarin, cu cut auster, pentru că rigoarea e cea mai mișto glazură a unei boemii deșănțate, atunci când ea se întâmplă să existe de la sine (cazuri rare, mă autoinclud!) și espadrile din piele întoarsă crem. N-aș fi mâncat gumă ca să astup mirosul de tutun și singura atingere pe care aș fi avut-o cu ea ar fi fost așezându-mă în spatele ei să o iau de ambii umeri ca un gest ce ar fi comprimat în el amiciție, distanță, interes, încredere și puțină senzualitate. În rest, gestul ar fi fost potrivit, că doar priveam cerul.

Primul cadou ar fi fost o bucată de sticlă de mare, smaraldină, fasonată de timp și valuri, iar cel de-al doilea, o tabacheră burgundy. Apoi nu i-aș mai fi oferit nimic, până la prima ocazie specială, formală, de calendar, când i-aș fi comandat Bolaño, de la Livraria Bertrand, cea mai veche librărie din lume. I-aș fi lăsat-o la un magazin de lângă casa ei și i-aș fi spus că n-am avut cum să o sun să coboare că eram presat de timp, dar că la vânzătoarea brunetă, cu păr lung, i-am lăsat ceva să ia când are timp. Aș fi purtat corespondența asezonată cu ore de noapte, dar și de miezul zilei, când strălucește soarele pe cer și nu e momentul să te lansezi pe orbita sentimentalismelor. I-aș fi scris patetic, romanțat, ferm și îndrăzneț, dar cinematic, încât să nu mă uite nici când va împleti șosete nepoților. De ziua mea, n-aș fi făcut niciodată tam-tam. Un bărbat care-și serbează ziua cu mult filigran își pierde din masculinitate. Verile le-aș fi petrecut în sate pescărești de la Mediterană, aș fi colecționat foutas și aș fi învățat să gătesc și să fac cea mai bună salată de vinete și cei mai crocanți cartofi prăjiți. Aș fi exagerat în tot și aș fi sucit mințile fără nicio intenție, în timp ce m-aș fi gândit la ceea ce mă gândesc și acum, ca femeie: aș fi capabil, ca pentru un capital de imagine în concordanță cu cererea prezentului, să renunț la plăcerea de a fi cine sunt? Aș fi băgat mâna prin păr, nevrotic, și aș fi răspuns: Merde! Notă suplimentară: aș fi fost tuns precum Jeremy Irons.

The post Dac-aș fi fost bărbat, m-aș fi prezentat Maier appeared first on Forbes Romania.

Văd un reel, pe pagina unei persoane publice, care trece în revistă valorile ei. Prima declarată este autenticitatea, după care urmează toate crezurile ideologiei de modă nouă și ale moralității de modă veche, ceea ce face ca prima să dispară, ca atunci când un dar adversativ anulează afirmația anterioară.

Mulți or să muște treaba asta fără a chestiona faptul că a fi autentic este la polul opus comunului. Nu poți să rămâi și „particular”, și model social, adoptând credințele și comportamentele majorității. E o gălușcă mare, dar de când există atâtea food-fetish, nu e imposibil să o înghiți. Nu-ți zic decât atât. Când totul intră într-un tipar și doar așa trebuie să fie, se naște o ruptură tot mai clară între adevăr și mauvaise-fois. Nu am în cap autenticitatea în context filozofic, care notează că a fi autentic nu înseamnă a fi „adevărat” în sens static, ci a fi creatorul activ al propriului sens și al propriei identități, cât am mai degrabă ca punct de referință esența lui Debord, pentru care autocunoașterea este un act de rezistență împotriva spectacolului, o redescoperire a propriei autonomii, în raport cu tot ceea ce propune această societate a spectacolului.

Mă trezesc cu un singur țel, un țel care nu va trece drept nobil în fața niciunuia dintre cei pentru care plăcerea nu este subsumată unui câștig afectiv. Un scop al unei stări fixe: să simt, să-mi ofer, să descopăr.

Fiecare mișcare e făcută pentru haloul ei emoțional. Primul gest al dimineții este să dau drumul veiozei, să aprind o țigară și să-mi fac un ness cu lapte. Următorul e să văd ce îmi oferă vremea, o obsesie meteo, de care stă prinsă, într-o relație de regent și subordonat, starea mea. Dacă lumina e rece, gri, ceva ce seamănă cu cea din Final Portrait, e perfectă, se poate pleca de aici în 24 de ore de hedonism, dacă e soare cald auriu, la fel, se poate atinge o stare de ataraxie, dacă, în schimb, e soare cu lumină albă, puternică, strălucitoare, atunci e o zi de la care nu aștept nimic mai mult decât să treacă. Nu, nu e un deficit de maturitate, ci doar un mod de a trăi al celor care au un nivel înalt al percepției și care, implicit, procesează emoțiile mai intens. Sintetizând, am o lume atât de personală, încât în ea nu pot încăpea nici măcar îndatoriri cotidiene, fără a le da un blur oricât de mic de frumusețe, de cinema, de emoție. OK, îmi spun, va trebui să merg la supermarket, să fac cumpărături, dar asta nu mă va împiedica să aleg să le pun în sacoșa din pânză neagră, cu chipul lui Gainsbourg, pe care am luat-o din casa în care a trăit, devenită acum muzeu. Azi, spre exemplu, eram foarte obosită, dar era zi de gătit și am făcut-o până la capăt, cu trei feluri, dar pentru asta am avut nevoie să-mi imaginez mai întâi cum va arăta mâncarea ca într-un bistro parizian, de pe vremea lui Modigliani, în farfuriile cu dungă roșie pe margine, de pe ultimul raft din dulap.

În pauza dintre luat de pe aragaz, băgat la cuptor, am fumat o țigară și am dansat, singura variantă care există pentru mine de a face sport, o găselniță din același registru care mă conduce prin viață, de a da puțin farmec oricărui lucru care îmi displace sau un plus de farmec oricărui lucru care îmi place. Dansul presupune o stare și are frumusețe prin libertatea actului, pe care nu o pot nici măcar întrezări într-o sală de sport, mișcându‑mă la unghi de 90⁰, între sticlă și inox.

M-a întrebat A. zilele astea: auzi, tu ai fi capabilă să renunți la plăcerea proprie, la gratificarea emoțională imediată sau la modul personal de exprimare, pentru orice tip de beneficii, fie ele de imagine, financiare sau profesionale? Nu, magnetismului autenticității eu nu mă pot opune. M-ai suspecta de individualism, dar chiar și așa mă exonerez, fiindcă doar individualismul se poate asocia cu experimentarea, creația, fie ea artistică sau nu, respingerea normelor de masă și eu nu-mi doresc statutul de actor pasiv al propriei vieți. Și mă întorc la situaționistul Debord, ca și cum ar fi fost tata și ar fi făcut imprinting fără nicio intenție, doar crescându-mă. Nu pot să trăiesc condusă de sloganuri, trenduri de sezon, gesturi împrumutate de pe Instagram, iluzii manipulatoare, crezuri care nu-mi aparțin, etichete, frica de a nu fi percepută eronat sau de a părea frivolă. Pe scurt, mă iubesc prea mult încât să renunț la mine. Mă iubesc, a nu se citi că mă și plac. De plăcut, de fapt, nici nu e treaba mea. E treaba celor pe care pot lăsa o dâră insurmontabil de frumoasă, cum au lăsat versurile unei melodii primite recent, după foarte mulți ani, de la un fost iubit: „C’est une chanson qui nous ressemble/ Toi tu m’aimais, et je t’aimais/ Nous vivions tous les deux ensemble/ Toi qui m’aimais, moi qui t’aimais/ Mais la vie sépare ceux qui s’aiment/ Tout doucement, sans faire de bruit/ Et la mer efface sur le sable/ Les pas des amants désunis”.

Secolul ăsta e înăbușitor pentru mine, mă obligă să apelez la forme de subversiune, pentru a dizolva sensul aparențelor, măi A.! Eu sunt „multe”, și această fragmentare consolidează imposibilitatea de a mă duce dinamic și structurat pe o singură direcție. Invoc dreptul la opacitate al lui Glissant, de a se păstra complexitatea unică a fiecărui individ sau culturi și refuz de a fi redusă la o singură definiție. De-asta sunt și atât de obosită seara, când pun capul pe pernă, de la luptă. De asta și între perspectiva și adaptabilitatea care mi se cer, în economia zilei, eu mă ocup de altceva. Orice acțiune-investiție are la capăt scopul de a cunoaște mai mult și de a mă drapa în senzații. Cât despre beneficii, le-aș putea accesa oricând, schimbând mobilul, din cel optim pentru mine în cel facturat optim, de către ceilalți, dar nu pot și nici astrograma făcută de M. nu susține că aș putea.

The post Un scop al unei stări fixe appeared first on Forbes Romania.

Vine februarie cu dragoste și lipsa ei, cu roșu almodovar și așteptări! N-am! Mie îmi plac barurile și florile fără pretenții și menta, și cimbrul, și așternuturile bleu, și răsfățul romanțios, și micile gesturi, și plăcinta cu carne, și revistele vechi, și diftongul, și maiourile albe tetra la gagici, și toate lucrurile inutile.

Mă devoalez, dau notele personale la schimb cu strâmbatul din nas. Pe scurt, mie mult sirop mi s-a prelins toată viața prin vene, în loc de sânge albastru. Așa de mult, că n-am putut niciodată construi ziduri. Asta gândeam eu acum 10 minute, stând pe fotoliu, cu o mână în cutia cu grisine, cu cealaltă fumând. Modul meu inadecvat, pueril, idealist m-ar putea recomanda oricând drept o „iubitoare” nu doar ca vocație, ci chiar ca meserie, dacă ar exista una, deși mizantroapă, deja paradoxală, există oare o mizantroapă iubitoare? Enfin, mă întorc și zic: vorbesc de iubire, nu neapărat de amor (da’ nu-l exclud), să fie clar, și fără malentendue, că pe mine mă ucid două lucruri: interpretarea eronată și fumul de trabuc. Iubirea mea a fost și este neselectivă și, mai presus de toate, intimidant de generoasă și cuprinzătoare, un fel de weltanschauung. Și iată cum se naște un text autoreferențial, la ora 1.44, în care îmi analizez propria-mi relație cu iubirea. Iubirea n-ar trebui să fie pentru ăia cu pop punk legs sau pentru excesivi ca mine, asta e doar un amendament, înainte de toate. Culmea e că e! Și culmea e că tot ce am învățat despre dragoste a fost de la cei care nu m-au iubit sau au decis că nu trebuie să-mi arate. Nu voi detona mărturisiri, căci acestea sunt doar pentru mine. Un drog al nostalgiei, să îi spunem generic.

Mă întorc la prima dragoste: mama, femeia cu zâmbetul cel mai larg și părul cel mai drept, mai lucios și mai negru și la mirosul obrajilor ei, uneori a ger, alteori a Caron. Mi-o amintesc într-o rochie albă, cu trandafiri mari bleu și roz, un material suav, ca o pânză topită… O amintire pe cât de blurată, pe atât de clară. Prima și marea mea iubire. O iubire bilaterală, pe cât de mare, pe atât de toxică. Și de aici doar așa am știut să iubesc și să primesc iubire, să vreau multă și aproape maladivă, intensă și fără măsură, fără protecție și dintr-odată. Iubirea, excesul și senzorialitatea, trăsături care azi mă târăsc prin viață. Nu m-a învățat nimeni să mă opun, ca atare, nu știu s-o fac. De asta nici nu pun carne pe mine, pentru că doar slabă poți fi în fața slăbiciunilor. De asta, multe nu fac și, tot de asta, orice câștig trebuie să fie unul afectiv. De-asta ajung să trăiesc cu aer, să am mereu ochii mei alungiți umezi și pielea fierbinte și să-mi pun toate iubirile într-un loc pe care să scriu Syracuse. Pe scurt, iubesc prost cum și mănânc, mult și nesănătos, mult și proteic, mult și glicemic.

Și iată-mă azi, o blondă nonșalantă, într-o relație păguboasă și stabilă cu iubirea arsă, platonizată, clasicizată, abstractizată, ronțăită, fluidă, apăsătoare, în orice formă, ceea ce mă face cel mai neapărat om.

Îl pot iubi pe Beckett, așa cum îl pot iubi pe dl Rică, vecinul care și-a lăsat fiica în grija cuiva, să vină să mă ia pe mine din mijlocul drumului, dată jos din tren, de controlor, la 20 de ani, cum îl pot iubi pe cel care era să mă facă să rămân fără casă în mijlocul iernii, deschizându-mi ferestre spre nicăieri, sau pe cel care zboară spre Varșovia ca să mor eu de câteva ori pe an. Pot iubi iarna ca pe o femeie de-a lui Henry Miller, la fel cum pot iubi vena proeminentă pe gâtul cuiva care-mi amintește de Villa Foscari.

Capacitatea ta de a iubi este intimidantă, mi se spune cel mai des după: fumezi prea mult! Capacitatea mea de a iubi, îi spun eu, este doar un loc de unde se trage cu săgeți.

Trebuie să vă fac o mică incizie și trebuie să vă anesteziez, mi-a spus dentistul acum câteva zile. Faceți în viu, nu mă deranjează să simt. Nu vă doare? era o întrebare ce se repeta în timpul intervenției. Nu! venea în bloc și onest răspunsul meu. Nu mă sperie durerea fizică, fiindcă știu că e limitată.

Am plecat de acolo și am mers la C. M-am așezat pe canapea și am zis: interpretează-mi, invocându-l pe Freud, pe Jung, pe cine vrei tu, de ce nu simt durerea fizică așa cum ar trebui? Pentru că nu te interesează senzorialitatea fizică, ci cea abstractă, pentru că tot ce e volatil, fragmentar și lipsit de materialitate e mai intens decât ceea ce se întâmplă concret. Pentru că ești mișto. De-asta și va trebui să te împaci cu cine ești!

Volatilitate, fragmentar, lipsit de materialitate! – deci ca iubirea, mi-am zis, și am plecat plângând de nervi și am plâns în mașină, și am plâns la Grano la galantar, când plăteam o prăjitură, și am plâns acasă, mâncând-o, și m-am plâns pe mine, femeia asta care așteaptă să îi pui haina ta pe umăr să o protejeze de vânt, ca să se topească de dragul gestului tău, femeia asta care e în stare să te părăsească fiindcă nu i-ai căutat pe net unde are gumă de șters parfumată, femeia asta care nu crede în ea, așa cum nu crede în zilele însorite că aduc ceva bun, femeia asta incapabilă să privească în ochi un bătrân pe stradă fără să îi dea lacrimile, femeia asta care nu știe să facă mai bine decât să simtă.

The post Tatiana Ernuțeanu: „Iubirea n-ar trebui să fie pentru ăia cu pop punk legs” appeared first on Forbes Romania.

Articole tematice n-am scris prea multe, dar azi am chef de unul. Încă n-am luat crengi de pin mediteraneean, așa cum iau de doi ani în loc de brad, dar îmi miroase a Crăciun. E încă noiembrie, s-a micșorat ziua și lumina e ca în Norvegia, dar doar lumina, restul e balcanic și deci prea mult. Lumina de iarnă e frumoasă ca un paf Fleu de Peau în păr și geamurile aburite seducătoare precum picioarele strâmbe în ciorapi de mătase cu dungă. Și eu, desuetă pentru niște vremuri în care în buzunare rar mai găsești o palmă transpirată de emoție și în cuptor o bezea nereușită.

Nu sunt ocupată nici azi, n-am copii de luat de la grădiniță, n-am job, n-am multe, dar am timp, de obicei timp investit prost. Azi l-am irosit ofticându‑mă cu o listă de cadouri pe care nu mi-o pot permite. Pentru mine: o tabacheră YSL, burgund, din piele fină, este pe listă de trei sezoane. La fel niște rame Kuboraum, un anume parfum de la Floraiku, o geacă de piele optzecistă și un sacou oversized Acne. Pentru mama, un mantou din cașmir roșu și pentru A., un trench din piele cu efect spălat și un parfum cu tămâie. Mi-am imaginat cum le ambalez în hârtie fină, albastru marin, cu șnur roșu, cu ciucuri, de care agăț un glob mic, în formă de țurțure, alb transparent, cu mici zone lăptoase. În cameră să miroasă a Foret D’Or și a portocale desfăcute, să deschid geamul și să-mi bag mâinile până la cot în zăpada de pe pervaz. Zăpadă de-aia strălucitoare, cum și-o amintește mintea mea de copil, ca în ziua în care mi-a luat mama cea mai frumoasă carte de colorat, cu o pisică albă persană, pe un fond albastru, pe copertă, și mai groasă ca un Neckerman. Scriu banalități pentru ăia care nu-și iau anemone primăvara, știu, dar pe mine nu m-a consacrat adaptabilitatea, ci bretonul și unghiile roase.

Va fi un articol modest, așa cum sunt și eu, mi-am spus azi, în timp ce prăjeam niște chiftele din sardine. Fără pretenții, doar o stare, pe care uneori e important să o transmiți în formă simplă. Va fi un articol în care pun nostalgia far. O invitație spre aparent neînsemnata emoție, spre farmecul discret sau flagrant al trecutului. Am în minte acum rochia neagră cu spatele gol, a lui Mireille Darc, creată de Guy Laroche în ’72, și un fondue elvețian, în care să întingi cu bucăți de pâine, sau unul de ciocolată, în care să înmoi niște fructe. Ce le leagă? O emoție, firește, a unui timp al rafinamentului și al convivialității, al eleganței și al gesturilor din pură prietenie. Nu, nu fetișizez trecutul, decât în măsura în care prezentului îi lipsește șarmul pe care doar individualitatea îl poate da.

Am fost în oraș azi să caut bomboane cu cafea, garoafe roz, o femeie naturală și un bărbat nonșalant. Am găsit doar Pocket Coffee și garoafe. Am purtat niște cizme optzeciste până la genunchi, din piele moale, cu kitten heels, un jeans larg, băgat înăuntrul lor, și o geacă oversized bleumarin, din stofă și m-am felicitat pentru poate singurul lucru care îmi mai place la mine, curajul de a fi eu. Și mi-am amintit de o conversație din acest început de toamnă, cu Diana, una dintre puținele tipe mișto ale Bucureștiului, care a spus așa: Gândești și analizezi mult atunci când ți-e frică să fii. Poate că e greu să analizezi lucrurile din jurul tău și pe tine să te lași doar să fii, însă este singura șansă de a colora lumea cu diversitate.

Mă întorc la Crăciun, căci despre această sărbătoare mi‑am propus să scriu, și nu despre încărcătura spirituală pe care o are – relația fiecăruia cu divinitatea este personală, și așa trebuie să rămână, și nici despre latura comercială a sa, pe care oricât am ocoli-o, ea va exista, fiindcă este o sărbătoare a bucuriei și, dacă bucuria înseamnă și cadouri, și atenție, și mese întinse, atunci e bine așa –, ci despre micile detalii ce îmi fac Crăciunul mai frumos mie.

Pun o față de masă albă din damasc și un buchet de flori roșii pe masă, lalele sau anemone, un sfeșnic cu trei lumânări crem cu aromă de cedru, pahare din cristal, de la mama de acasă, și o prăjitură cu glazură de ciocolată și blat de bezea cu nucă, o rețetă a familiei. În casă miroase mai puțin a Goutal și mai mult a sarmale și cozonac. A. bea un rom în fotoliu și fumează. Mama are obraji îmbujorați, așa cum îi știu de când eram mică și îmi lipeam nasul de ei, simțind aroma pudrei Caron. Eu privesc pe fereastră în casele luminate ale oamenilor, în timp ce fumez.

The post Crăciun, Fleur de Peau, cozonac și multă iubire appeared first on Forbes Romania.

Am o carte lângă mine. Am citit-o acum mulți ani. E o carte fără pretenții, așa cum sunt toate cărțile care trezesc emoții, de-alea à la Fuego, dacă vrei să le spunem așa, emoții de-alea simple cu care oamenii actuali nu se mai ocupă. Privind înapoi prin fereastra bucătăriei este numele ei și dacă îți poate părea ceva similar cu versul lui Michelle Gurevich: „You turn from the kitchen window, I’m willing everything, I can’t get used to you”, să știi că nu e nimic în comun decât fereastra din bucătărie, mai bine zis spre trecut, de unde venim cu toții. În rest, fiecare cu prăjiturile lui. Unii cu alea de cofetărie, alții cu alea încropite într-o cameră unde spațiul fizic dă spațiu amintirii, unii cu scârbă pentru mirosul de copt în casă, alții cu plăcerea aproape fetișistă de a-l simți, unii cu grijă ca perdelele să nu prindă miros de mâncare, alții cu perdelele arse cu țigara mirosind a prăjeală și a Lenor. Ce rămâne comun e că toți avem bucătăria noastră. A mea este una mică, are un pervaz scoroijit (aș fi putut să-l repar, dar mi-a plăcut să-l las așa cum l-au sculptat oamenii care au locuit aici și timpul), are ghivece multe maro cu plante și niciun ghiveci cu un lămâi cum aș fi vrut, o lumină albăstruie toamna și iarna – nu mă întreba de unde, poate de la lacul din apropiere –, o masă acoperită cu față de masă în carouri pe care stau mereu două cești La Menagere (par snoabă, știu!, dar nu e așa, e puțină istorie), un tub cu sare roz, unul cu piper, un borcan de miere, unul de magiun, o dată pe săptămână, și unul cu unt de arahide, trei lingurițe într-un pahar bleu, primit la farmacie cadou la nu știu ce cumpărături făcute, un alt borcan mic cu dulceață de portocale de la greci și o vază din ceramică, cu braț unduitor în culorile Mediteranei. Aici gătesc, dar nu aici și mănânc. E o bucătărie modestă, mi-e și jenă să las oamenii să o vadă, da-i las, că e bine ca să cunoști bucătăria unui om, căci spune multe despre el. Nu că aș fi neapărat modestă, poate mai degrabă o fată simplă, cu un firesc ce curge ca mierea din linguriță pe cămașa mea de noapte, seara, ca s-o spăl eu în fiecare dimineață.

Da’ să las vrăjeala, că ăsta e un articol despre mâncare și senzorialitate, despre o hartă culinară în care punem pinuri cu amintirile. Nu te gândi la Proust, că eu nu la el m-am gândit când am început să scriu, ci la cartea asta de care ziceam și care m-a adus aici și care m-a dus pe dealurile și văile memoriei. Zacuscă, ah! Cum știam eu când mirosea a zacuscă pe scara blocului că nu mai e mult și voi pleca la facultate. Și cum mă bucură și acum când cineva îmi dă o zacuscă de casă pe care o întind pe pâine pufoasă și pun un castravecior murat lângă. Cum leagă mâncarea oamenii de oameni și de locuri, și de iubire, și de ură, nu știu ce altceva are această putere! Cum știi când vezi bezele că mergeai duminica la doamna Nomicos care făcea bezele perfecte și unde primeai la pachet, cu dulceața bezelelor, porția de jigniri a nepotului doamnei. Fiecare mușcătură din bezea era însoțită de o remarcă: „Tu nu ai așa penar și așa pixuri, tu ești săracă”. Nu spuneam nimănui. Mama ar fi suferit și pentru mine și poate și pentru ea, că și-a ales o meserie ca aceea de profesor, deși mama spune și acum că dacă ar fi să-și aleagă o meserie, tot pe asta ar alege-o, că e vocație. O cred, cum cred că, odată cu venirea ploilor, voi băga o plăcintă cu mere la cuptor. Rețeta e de la străbunica maternă Maria, e de post, cu aluat moale și multă scorțișoară și e la fel de bună ca singura prăjitură pe care o cumpăr, de la Grano, Opera, o „bestie” delicioasă cu cremă de cafea și blat crocant. Cu Opera mi-am petrecut toate serile de vară, cu plăcintele voi petrece iarna, când ticăitul și dogoarea cuptorului sunt doar o bucurie în plus până când îți vei aprinde veioza, vei lăsa pătura moale să-ți acopere tălpile reci zicând ca un copil: ce bine e! Dar ce mult e până atunci și ce puțin mi-ar trebui în clipa asta să fiu fericită. Da’ nu sunt. Nu sunt și pace! Nefericită eram și acum doi ani de ziua mea, că asta îmi iese mie în viață cel mai bine, nefericirea. Îmi iese ca și cozonacul care aproape atinge perfecțiunea. Dar să revin, nefericită cum eram, am mers cu un bărbat doi kilometri pe jos ca să mănânc o prăjitură la două lingurițe, ca să pun curaj pe mine și speranță și ca mai apoi tabloul ăsta să stea într-un poem din cel mai recent volum. Am încercat să sparg Zidul Berlinului așa, și culmea e că am și reușit. Tot nefericită eram, dar infinit mai liniștită, știu clar, într-o zi de iarnă acum trei sau patru ani, când am copt tăvi de capace pentru „piersicuțe”. Îmi spusese cu ceva vreme în urma Ioan Es. Pop că îi e dor de ele și că n-a mai mâncat una din copilărie. Am vrut să îi fac o surpriză de duminică dacă tot urma să ne viziteze. Le-am scobit, le-am făcut crema acrișoară cu dulceață, le-am colorat capacele și le-am dat prin zahăr tos. O zi întreagă până seara, când am văzut cum o bucățică de aluat pune pe fața unui om în vârstă entuziasmul unui copil. În schimb, când îmi făcea mamaie pateuri cu carne și îmi trimitea pachet la facultate, eram fericită. Fericită ca acum când merg să iau plăcinte cu carne de la nea Mihai, din Amzei. Culmea e că le mănânc fără să mă gândesc la mamaie, dar mă gândesc la mamaie când aud de prăjitura ei preferă, Londoneza, o chestie cu gem, bezea și nucă, pe care în copilărie o detestam. Ce certuri grozave aveam sub egida: E sau nu e bună Londoneza? Ce ne încurcă evocările, zic acum, și ce dor îmi e de o „fripturică” cu sos ruginiu cum doar ea făcea și cu un piure lăptos alături și de un „Hai, mamaie, să-ți fac pe spate”, că nimeni nu mai știe nici să facă friptura așa și nici să mă mângâie ca ea. Și ce dor îmi e și de plăcinta cu varză a lui Ghiocel, prietena mamei, o doamnă în vârstă de la care am învățat orânduiala anotimpurilor. Și ce dor mi-e și de mine, și de bucătăria mea mică devenită neîncăpătoare în ultima vreme pentru emoțiile mele. Și mai îmi e dor de croncănitul corbilor în zilele geroase, de părul meu lucios și rece, pe scurt, frumos, doar în frig, de pielea mea smeadă, puțin îmbujorată, de muzica lui Cave pe care vara nu o pot asculta, într-un cuvânt, de tot ce vara a pus pe pauză, ca o cutră care știe să vulnerabilizeze mai bine ca orice. Am scris nimic, poate, sau am scris cum a scris D.H. Lawrence:

The proper way to eat a fig, in society,

Is to split it in four, holding it by the stump,

And open it, so that it is a glittering, rosy, moist, honied, heavy-petalled four-petalled flower.

Then you throw away the skin

Which is just like a four-sepalled calyx,

After you have taken off the blossom, with your lips.

But the vulgar way

Is just to put your mouth to the crack, and take out the flesh in one bite.

Every fruit has its secret.

The post Hartă culinară a emoțiilor appeared first on Forbes Romania.

Iată un eseu superficial ca un fir de apă scurs dintr-un țurțure. Un eseu despre nimicurile care îi umplu viața naratoarei. Pentru atmosferă, pentru a face viața suportabilă și pentru a da contur unei lumi interioare cu care naratoarea și-a spus că ar fi bine să iasă în față. Nu mai e nevoie de metacogniție. Nu mai e nevoie să-ți bați capul fiindcă nici obrazul nu se mai bate. E timpul în care cel mai bine e să vorbești despre nimic. Despre dimineți în care bei un flat white, dar naratoarea bea un ness frecat cu zahăr și cu lapte sau o cafea la ibric, ibric mic cu coada puțin topită, despre prânzuri speciale cu sparanghel și vită cu ștaif și un prosseco strălucitor ca o agată în bătaia soarelui pe care naratoarea nu le ia, că ea face chifteluțe marinate cu sos cu dafin și piure cu lapte și unt la prânz, după care nici apă nu bea că ea nu e setoasă nici de apă și nici de viață uneori, despre seri „de poveste” cu 20.000 de trandafiri în cadru, pe care naratoarea nu îi are că ea merge aici la piață să ia trei fire de flori, maximum cinci, fără a avea legătură un fir cu altul, fără a face un buchet asortat, doar să fie flori mărunte, culori pastel sau mov regal.

Blonda scrie acum la 22:47 stând cu un genunchi la gură pe covor, cu o lampă în stânga ei, o lumânare pe dulapul mic tot din stânga și cu o sațietate teribilă de la o ciocolată cu umplutură de iaurt de căpșuni. E importantă lampa, un Flower Pot VP9, creată de Verner Panton, pentru care s-au făcut mari eforturi în familie pentru ca blonda să o primească în dar. E bordo ca o pată de sânge învechit sau ca o prună dintr-o gălușcă, comparații la alegere, pentru ăia triști și pentru ăia bonomi. E importantă lampa pentru că e din seria nimicurilor care îi fac viața mai frumoasă, la fel ca lumânarea cu cedru atlantic de la Carrière Frères, un alt mic snobism și la fel ca ciocolata.

Tot pentru un plus de frumusețe, un act de superficialitate e că mâine blonda și-a propus să meargă la magazinul cu săpunuri de Marsilia – Rampal Latour să ia unul cu ulei de măsline, practic, să cumpere o bucățică de istorie și apoi la un alt magazin de unde să ia unul cu mimoze și unul cu liliac. Costă puțin, deși sună pompos. Costă puțin mai mult unul decât ora de parcare la piață la Mega, unde mergi să iei pâine și să stai la coadă cinci minute. Plăceri de moment cu care poți pune ziua de vară într-o ramă pe care să scrii „Urâto!”

Uite așa îmi duc eu zilele. Na! Ca să vezi și tu că puținul uneori este foarte mult ca și multul care de cele mai multe ori se dovedește a fi mai nimic. Da’ am zis că în acest articol nu voi face filozofie, ci voi vorbi simplu și fără emfază despre mărunțișuri, despre inefabil, despre obiecte inutile, frumuseți de o clipă, chestii care fac ca viața să prindă puțină lumină bună cum e în orașele hanseatice care îmi plac, unde se mănâncă mult pește și miroase a baltă. E frumos în țările nordice. Nu te arde soarele ăsta mai bine de cinci luni pe an ca aici și poți mânca prăjeli câte vrei, cu maioneză și sosuri, fără să te judece nimeni. Ce să fac dacă am gusturi rudimentare și mă încântă un sos bun din smântână și usturoi cum se face la Dunăre, cu cartofi prăjiți și pui pané. Și să întind cu bucățica perfectă în sos cu degetele bronzate și unghii scurte cu ojă de culoarea unui Marsala. Îmi place! Cum îmi plac și curelele late asimetrice optzeciste a la C.C. Catch pe care le găsești rar căci sunt multe doritoare, deși n-ai zice și colanții Capri, dar ăștia, în principiu, nu se pupă cu cartofii prăjiți și cu pané-ul. În cazul meu, da! Iată și o ocazie în care într-un articol mă pun și eu într-o lumină bună. Pe cât mănânc, pe atât mai suplă devin. Ard tot și perna sub mine e fierbinte. Mi-a zis cel de lângă mine: dogorești! Gata cu intimitățile de budoar, dar nu fără a mai spune ceva – că ador să mă machiez cu creion negru cu puțin glitter pe care apoi să-l întind așa ușor inegal, cu degetele să am „ochi de dormitor” ca și cum aș fi ațipit puțin machiată. Și îmi mai plac, ghici ce? Sacoșele din pânză cumpărate din muzee sau alea simpatice, înflorate pe care le primești cadou de la brandurile din afară dacă cumperi ceva de la ei. Gusturi îndoielnice pentru lumea de aici. La fel ca și magiunul pe care îl prefer oricărei dulceți provençale. Un borcan mic de Râureni la două zile. De Topoloveni, n-am bani. Diferența dintre Râureni și Topoloveni o pun la pușculiță să-mi iau câte un colier lung și greu din rășină și pietre naturale sau un parfum cu miros de bar parizian vechi sau o cremă de corp căreia când îi deschizi capacul să simți că intri într-un palazzo din Florența. În rest, aprind tămâie și las o dâră de fum să aducă liniște și pace, dar asta nu e un nimic și nu e o superficialitate.

The post Un articol superficial appeared first on Forbes Romania.

We are livin’ in a Heartbreak Hotel! În consecință, am redus bagajul și am mărit spațiul pe telefon, unde putem conviețui la o distanță suficient de mică, încât să ne simțim mirosul de soare al pielii, chiar dacă între noi există mai mult de doi metri, uneori chiar câteva anotimpuri. Pozele au o șansă în plus. Așa, pot sta înghesuite, îmbrățișate, incoerente, soarele pulverizat dintr-una nu topește zăpada din cea alăturată, bluza ta pe gât nu-l sufocă pe cel din următoarea poză, tălpile tale cu nisip din Siracuza pot întâlni umerii lui, urcând vârful Ciucaș.

Rochia albă tip lalea, cerceii jumătăți de lămâi, eșarfa albastru marin, stiloul cu cerneală verde smarald, două cărți, săpunul sculptat alb-rosé de trandafir, foi veline, sacoul bleumarin, cu miros de țigări și parfumuri din diferite ocazii, uleiul uscat de corp, acte, bani de cumpărat capricii, maiouri din bumbac, föhnul, plus alte multe nenecesare idilei din Siracuza.

Din patul cu așternuturi apretate, privind spre stânga, prin fereastra cu tocuri din lemn gri-bleu, larg deschisă, vechiul sat pescăresc Fontane Bianche își bronzează lămâii și plantele aromatice. Terasa vilei îți găzduiește bine prezentul, ce în curând va fi devenit amintirea dulce a mării, a sardinelor la grătar și a capricioaselor smochine, pe care le poți mânca în două feluri, după cum spune D.H. Lawrence: „The proper way to eat a fig, in society, is to split it in four, holding it by the stump. And open it, so that it is a glittering, rosy, Moist, honied, heavy‑petalled four-petalled flower. Then you throw away the skin Which is just like a four-sepalled calyx. After you have taken off the blossom with your lips. But the vulgar way. Is just to put your mouth to the Crack, and take out the flesh in one bite. Every fruit has its secret”.

Plec spre Mercato Ortigia. Am chef să văd jongleriile bucătarilor, Antica Salumeria, să adulmec mirosul ardeilor la grătar, să cumpăr niște suvenire din ceramică Caltagirone și să îmi fâțâi silueta de ici-colo, așa, de amorul artei.

Se lasă seara în Ortigia. În piața Domului, muzicienii cântă. Soarele încă mai desenează catedrala Santa Maria delle Collone.

Pe aleile înguste, gențile de voiaj lovesc coșurile tradiționale siciliene, împodobite cu dantelă. Pe niște picioare bronzate – spaghetti, lucesc picături de piersică mușcată cu poftă, într-o farfurie niște paste sunt gâdilate de o ricotta în complicitate cu câteva vinete și un aprins roșu sos tomat, un grup de pahare din sticlă, galben pai, uitate pe o masă, își lasă fragilitatea la vedere. O indiferență notabilă!

Nu știu dacă să aleg o Caponata cu stafide, semințe de pin și mirodenii, la rusticul Oinos, sau să merg la Le vin de l’assassin. Mă gândesc la săpunul cu rodie văzut azi la Ortigia Sicillia. Trec pe lângă curtea cu mese de marmură și mobilier vintage, unde am băut aseară cocktailul Malinche și unde m-am gândit că nu ți-am ascultat niciodată inima cu urechea, fiindcă mereu erai îmbrăcat gros. Ăsta e un regret!

Sting lumina, e târziu și mâine se anunță caniculă în București!

A venit vara și a început cum nu mi-am închipuit mai prost. Un moment de agresiune fizică pentru a-mi arăta că nicăieri nu mai ești în siguranță, că a fi nevinovat nu garantează nimic și că nimeni nu vrea să stea zid între nefericirile celorlalți. Ar fi putut să nu existe nimic din toate astea, dacă un om n-ar fi ales să stea fără nicio intervenție să privească, direct mai întâi, ca mai apoi să se întoarcă puțin, cât să și privească și să nu.

Am pus frica și în ciorba asta, mi-am spus azi, făcând o ciorbă, să treacă timpul, fără intenția de a o mânca și fără să o gust.

Eu nu mai mănânc de mult ciorbă. Eu nu mai mănânc de mult decât aer. Aer adriatic, de pe strada cu nume de poet, despre care nu știam că a fost poet, ca o ignorantă frumoasă blondă, pe care cel mai bine ai face să o batjocorești cum poți mai bine. Cu ea alături, peste tot îți va fi rău, bagă de seamă ce-ți zic! Nu vrei asta!

Aer ca să plutesc de fericire, aer ca să oxigenez sângele meu albastru, aer ca să fie spatele meu suplu un bun loc de jucat table, aer ca să am când o să mi-l taie bătăile inimii mele, ale tale, ale noastre.

Aer, și mai mănânc și zilele celor din jur și sardine cu unt, uneori.

Aș mânca și o Opera, poate, dacă aș avea 39 de lei disponibili, mereu. Dar n-am. Am, în schimb, ochi alungiți și umezi, vene pronunțate pe tibie, cicatrici pe mâini și misterul fricii de soare.

Ia-mă acasă, uite câte lucruri frumoase pun la bătaie!

Aer, zilele celor din jur, sardine cu unt, uneori, și mă mai mănânc pe mine. Strâng din dinți și durerea o îndur gândindu-mă că o voi stinge în scrumiere pline, acolo unde am impresia că sting și ziua în curs.

Nu se stinge nimic. La sfârșit, număr doar țigări și zile arse.

Era ceasul 13.45, când m-am gândit dacă ceva m-ar mai bucura și am avut capul mai gol decât viața.

Posibil, un buchet de maci, margarete, flori de câmp, ceva – a fost singura dorință a zilei. Nu mi-am găsit, nu le-am primit.

La 18.00, eram pe strada pe care luni la rând ajungeam, de multe ori, cu moartea și spaima în buzunare, într-un loc de unde primeam 45 de minute de liniște, uneori și speranța, ca bonus.

M-am dus să-mi imaginez cum primesc cele 45 de minute de speranță.

Nu mi-a ieșit. Nu le-am primit. Nu mai era nimeni acolo pentru mine. Am făcut doar o poză, să nu uit că exist, spunându‑mi: totul e prea mult, dar asta nu face ca prea multul să nu fie nimic.

O săptămână din care au lipsit toate zilele.

PS: Violența nu este acolo unde am învățat să spunem că e. Violența nu e o consecință a sărăciei, a ignoranței, a mediului așa-zis sordid, a oamenilor neșcoliți. Violența este a tuturor și nu exonerează pe nimeni. Vă spune un om care a întâlnit-o acum într-un mediu al onoarei, al științei, al subtilității, al confortului financiar și social.

Stop violenței! – trebuie să înceteze să fie doar o propoziție care circulă constant în toate mediile, ci trebuie să devină o „interdicție” pe care să o respecți, din înțelegere și dragoste pentru oameni. Pentru orice conflict, pe baze reale sau supoziții, s-au inventat cuvintele. Nimic pe lumea asta nu justifică violența, de orice fel.

The post De vară, de suflet, de inimă albastră appeared first on Forbes Romania.

La casa din Bana, la bunica Maria, acum ar fi înflorit trandafirii mărunți și parfumați de dulceață. În câteva săptămâni aș fi mâncat-o cu lingurița de pe o farfurioară mică, precum o palmă curbată de copil, stând pe treptele înalte ale casei. N-o mai am pe Maria, nu mai am casa, farfurioara, nici dulceața ei și nici trandafirii. La florărie, uneori, trandafirii sunt prea scumpi, ad litteram, pentru diurna mea. Azi a fost un astfel de uneori, dar pentru asta există străzi pustii și case părăsite, unde cândva probabil au existat Marii care făceau dulceață din trandafirii de la poartă și unde pe scări stăteau capete blonde, nerăbdătoare să le vină prima porție.

Era prânzul când m-am oprit în fața unei tufe și, cu inima spărgându-mi pieptul, am rupt de pe o creangă un trandafir înfoiat ca un pateu abia scos din cuptor și roșu aprins ca alte roze, de pe o traistă din pânză, la care visez. Era pe o stradă pe care nu am mai călcat de cinci ani, de dinainte ca viața mea să se schimbe. De-aia nici nu am mai călcat, ca să nu-mi cadă florile de rodiu în cap odată cu amintirile. Dar azi era parte dintr-o perioadă atât de proastă, încât puteam risca orice, căci nu exista bine pe care să fi putut să-l stric. Cu blugii aproape pierzându-i de pe șolduri și vena de la gât palpitând în urma micului serviciu pe care mi-l făcusem, am trecut strada ca o odaliscă neo-noir amintindu-mi, dintr-un motiv care îmi scapă analizei freudiene, versurile lui Cohen „And she feeds you tea and oranges that come all the way from China”, lăsând în urmă o dâră de parfum scump și amărăciune. Am dat peste rodiu în câțiva pași, nu înflorise, deci tot ce mi-a căzut în cap au fost, într-adevăr, amintirile care s-au dus până în stomacul meu mic și plin cu zahăr. Și apoi, așa ca o pasăre bătrână venită parcă să mă recompenseze, mi-a trecut prin cap gândul ăsta călâi, ce binecuvântare e să fii femeie. Nu vreau putere și nici independență afectivă, nu vreau să curatoriez lumea și nici să fiu egală bărbatului ca check thing, nu-mi doresc și nu vreau nimic din ce reclamă radicalismul unor femei ale timpului meu, nu vreau să fiu eu stâlpul meu de care să stau agățată, cum nu vreau vreodată salată. Nu vreau însă nici să fiu redusă la tăcere, fiindcă sunt femeie, cum nu vreau nici să fiu considerată adult de mâna a doua și să fiu recompensată mai puțin ca un bărbat, pentru că sunt femeie, nici să am drepturi limitate și nici să fiu privită doar ca un corp și obiectificată.

Vreau lumea veche, într-o formă upgradată, în care să încapă și estrogenul, și dreptatea, și lacrimile curgând peste blush, și demnitatea, și ciorapii de mătase cu dungă, și deciziile noastre respectate. Mai exact, nu vreau să ne schimbăm în bărbați nici fizic, nici comportamental, crezând că doar așa este posibil să avem parte de considerație și recunoaștere.

Pe Sorrentino, eu nu m-am supărat, fiindcă eu cred în stereotipul Parthenope și în greutatea pe care o implică să accepți că pot exista femei frumoase și deștepte, superficiale, cât să-și păstreze sănătatea mintală, și profunde, cât să nu dorească să-ți pună ție pe masă toate armele, care nu ar trebui vreodată să fie nevoite să răspundă cu dovezi unei societăți învățate să completeze cu proiecții proprii acolo unde nu cunoaște.  Dincolo de exagerările sorrentiniene, cu rost plantate acolo, știu femei intimidant de frumoase și tot pe atât de culte și de inteligente, aproape de pragul de a abdica de la cine sunt, pentru a pune o fărâmă de seriozitate în ochiul privitorului și asta mă întristează precum rodiul care încă nu a înflorit, precum apusurile roșiatice dincolo de clădiri scorojite în iulie, precum sentimentele mele arse ca țigările din scrumieră.

Afilieri și târguieli zilnice, ca să înmoi virilitatea existenței! Asta știu cel mai bine să fac și mai știu să mă apăr și să mă autoapăr. Cel mai comod îmi e să mă bag după siluetele celor dintâi și să merg așa tiptil, uneori ținându‑mi respirația, până când cineva dă cu ochii de mine. De-aici nu mai am scăpare. Pun zâmbetul comandat imediat pe față, susțin privirea celuilalt (asta natural și necomandat) și răspund întrebărilor care impun constant și indirect justificările mele pentru orice. Minutele trec greu, dar eu apoi zbor repede când prin ploile musonice, când spre Cinema Babylon, privind când culmile carstice, când statuile cu sâni, intru la cofetărie cu părul în gură și un ciorap care întotdeauna îmi coboară de pe pulpa dreaptă, iau un cappuccino to go, împingând șansele cu mâna spre offshore, în timp ce-mi spun „To never forget your insignificance”.

Când voi fi bătrână, vreau să arăt ca Marisa Berenson în Io sono l’amore, o afirmație pentru care voi fi taxată frivolă. Bogdaproste, zic! Frivolă și nepăsătoare, completez. O să am o siluetă adolescentină și mâinile subțiri și bronzate cu măsură, unghii scurte cu lac incolor, degete cu tendoane nervoase, inele și brățări sofisticate precum ea, precum toate italiencele care înșiră, pe sfoară, vara, roșii pentru uscat și care gătesc mâncare cu ingrediente puține, nimic fancy, care beau din pahare de cristal verde smarald lichior de busuioc, cu umeri pistruiați de vârstă, fără rușine, în topuri de culoarea castanei, pisând, la mesele de sub măslini, sarea de mare cu peperoncino.

Când voi fi bătrână, vreau să nu mai trăiesc nedreptatea pe care o simt când mi se spune „Ești o răsfățată” și să am cel mai frumos coș de piață și o veioză mov, la care să citesc doar autori fără opere ideologice.

Când voi fi bătrână, vreau să văd, încă, femei cochete, epilate, parfumate la ceafă, impecabil coafate, îmbrăcate frizând orice grad de senzualitate de bun-simț, culte, ferme, respectate, al căror cuvânt să conteze.

„We talked as girls do” – este titlul unui poem scris de Emily Dickinson

The post We talked as girls do appeared first on Forbes Romania.