Nu știu ce e mai imoral, faptul că nu mi se mai pare nimic imoral sau faptul că au schimbat retailerii mass-market măsurile ca să fidelizeze și să iluzioneze cumpărătoarele și M-ul acum e XS.
S-a compromis, așadar, și XS-ul de altădată, cum s-a compromis și imoralitatea. Și dacă de XS nu-mi pasă, că eu oricum îmi cumpăr haine o mărime, două, mai mari, pentru imoralitate chiar am regrete. Nu mai știi nici să o arați cu degetul. E modernă, e elaborată, e ca un accelerator de business, profitabilă și mâncătoare de resurse. Da’, eu sfidez teama de fi judecată și așa nemandatată de nimeni și din poziția celei pentru care potrivit ar fi să joace după cum i se cântă, analizez zonele obscure ale conștiinței.
Nu fac apologia viciului, deși e parte din oglindirea necesară a complexității umane, cât mai degrabă mă plâng, așa retoric, de destabilizarea pe care parvenitismul de imagine îl pune azi la masa de joc, unul dintre cele mai dese și mai cu consecințe acte de imoralitate. Nu m-am bătut niciodată cu pumnii în piept că fac și dreg, deși, când fac, fac frumos și, când dreg, o fac tot frumos, dar și cu tandrețe și remușcări, însă rup fâșu’ după tine dacă mă suspectezi de alterarea – compromiterea adevărului meu. Asta e un lux pe care mi-l pot oferi. Pot să îmi permit să fiu, total, onestă, fără grija întreținerii unei imagini care nu mă reflectă, dar mă urcă, fără a corespunde unui tipar de frumusețe actual, fără alegeri împrumutate hinoki și tango, ba chiar cu fetish-ul de a mă arăta frivolă, într-o epocă în care trebuie să te arăți deșteaptă și dacă nu ești. Mie nu mi-a luat ani mulți (cum se practică să fardezi în avans o declarație) să ajung să cred despre mine că sunt suficient de mișto, cu toate viciile, imperfecțiunile, nivelul meu de cunoaștere mic sau mare, cu toate calitățile mele, și ele puține sau multe, cu posesiunile mele sau lipsa lor, încât să las la liber libertatea de a fi. Nu spun că nu a costat, dar ce, e pe lumea asta ceva gratis? Nu spun nici că n-aș fi putut și altfel, dar spun că așa consider moral.
E imoral să nu fii onest în primul rând cu tine și apoi cu ceilalți și pun aici cuvintele lui O. Wilde, ca un aliat „The books that the world calls immoral are books that show the world its own shame”. E O. Wilde! Pe ăsta nu-l combateți, că a fost creditat. E drept că l-au creditat alte vremuri mai bune și chiar mai elastice în rigiditatea lor.
Am avansat acest subiect dintr-o observație pe bază ocazională, mai întâi, iar ulterior, pe una aproape normă: nimeni nu mai vrea să fie el însuși. Lista mea de Facebook, cu mici excepții, a devenit o elită de-a dreptul. Postările au continuu un mesaj principal, cu centrare pe detalii, aparent întâmplătoare, dar voit strategice, cu mesaj subliminal. „Am fost astă-seară la un eveniment doar cu câțiva invitați, numărați pe degete”, deci sunt un privilegiat, „Am fost la o serată de prim rang”, deci sunt o persoană importantă, „Am avut ocazia extraordinară de a lua masa alături de x și y“, deci compania reprezintă cv‑ul meu, „Am fost publicat în prestigioasa revistă literară de la Dumbrăveni”, deci nu orice revistă, deși imediatul Dumbrăveni nu susține anvergura că n-a dat niciodată ora exactă, „Am tot fost întrebată”, deci am influență. Câteva exemple de „Uite, fată, ce rochie mi-am luat! Știu că ai văzut-o, e de la sine înțeles, dar hai să te fac măcar puțin să mă invidiezi și să vezi că sunt mai tare ca tine”, ale frumoasei și naivei vârste de 14 ani. Drept care am ajuns să mă jenez să mai menționez măcar când merg la o expoziție, doar să nu fiu confundată pe nedrept cu oamenii ăștia de prim rang. Așadar, nici nu mai menționez. Scriu sec „azi” și urc cinci poze cu lucrările, dau un haștag să știe lumea totuși cui să le atribuie meritul și cam atât. În paralel, postez despre cine sunt, variat și relevant. Sunt aia care face friganele și aia care mănâncă dulciuri atât de calitate proastă, cât și rafinate, după cum e bugetul perioadei, sunt aia care merge la Kaufland și-și face selfie în geam și la muzeu și la petreceri „haute-bourgeoise”. Aș putea eluda de fiecare dată varianta care te pune în așa-zisa lumină proastă, dar pentru ce și din ce interes? Sunt aia care poartă Jil Sander, dar și aia care nu poartă nimic, aia care nu știe date istorice și recunoaște asta cu demnitate și cu jenă, dar și aia care știe despre literatură și cinema cât să-ți spună povești din 1001 de nopți. Sunt aia proastă de generoasă și aia a dracu’ de incisivă și ranchiunoasă, dacă mă ataci pe nedrept, și asta după ce îți permit să greșești de cinci ori. Apoi nu mai e nevoie de nimic, fiindcă mintea mea te șterge complet. Un mecanism format, defensiv, probabil, antrenat de timp și contexte. Dansez, mă expun, cum s-ar zice, mă las văzută în zile proaste și mă las văzută exultând în zilele bune, pot să postez de cinci ori într-o zi și apoi zile în care uit că am telefon, nu-mi pun filtre pe poze, dar nici nu fac poze unde nu e lumină bună, îmi place să ies în față cu frivolitatea, un fetish, și deloc cu inteligența. E so passé! Inteligența, ca și ceafa sau vena gâtului, trebuie să fie întrezărită. E drept și că există și reversul: cei inculți pot lua ochii cu citate, părând în ochii altor inculți drept erudiți, și ăia care pun creme, flori și prăjituri pot părea în ochii acelorași inculți niște imbecili superficiali. Admit că sunt în liga a doua și admit și că părerea categoriei despre care vorbesc nu contează deloc pentru mine, ca atare, nu cosmetizez nimic și nu fac butaforie. Am un egoism atroce, deloc spirit de sacrificiu și o singură viață și, deci, nu joc mima cu ea. De viață, zic. Sunt morală, în amoralitatea mea, și artistă, chiar și în lipsa operei. Sunt admirată și umilită zilnic, curg astea pe mine cum curge mierea în Arnea. Sunt năclăită toată. Nu mă vait, căci e o alegere întotdeauna: aș putea oricând să-mi creez imaginea acceptată și apreciată de mase, cum aș putea oricând să fiu încă o poetă care alege să fie copia cuiva, la a zecea mână, și să salveze lumea sau femeia modernă, actuală – aridă, rigidă, justă, o redutabilă imitatoare a sufragetelor, doar că singurul meu scop, când nu e acela de a nu avea vreunul, e cel de a sparge tabuuri și de a elibera femeia de frica de a fi judecată după aparență, de teama de a-și arăta vulnerabilitatea sau de a fi catalogată/etichetată/interpretată, chiar și de dorința de a lua locul bărbatului, așa cum a făcut Saint Laurent când i-a oferit tudexoul femeii, în anii ’60, un mesaj care a vorbit altfel. În loc să le ofere femeilor ținute de inspirație masculină, neautentice, pentru a le da putere, YSL a „dezbrăcat” bărbatul, pentru a îmbrăca femeia și asta a cântărit la fel de mult cât romanul lui Beauvoir, din aceeași perioadă, Cel de-al doilea sex.
Iar toate astea pe mine mă fac o sufragetă care plătește daily un preț, diferit doar pentru a fi.
