E în jurul orei 17.30, merg pe Rahmaninov, printr-o căldură apăsătoare și am o senzație puternică de angoasă. Vara nu-mi priește, este poate cel mai sigur lucru pe care îl știu despre mine…
Totul e prea mult vara și, în egală măsură, totul e prea puțin. Lumina prea intensă, temperatura ridicată, zgomotul de fond, hainele colorate ale trecătorilor, muzica violentă din mașini, vocea stridentă, necultivată și ridicată, ce răsună dintre blocuri, nu doar face totul vulgar, obositor, aproape de nesuportat, ci și inhibă capacitatea de a fi oriunde altundeva cu mintea decât în prezent, acolo unde, pentru unii, mă autoinclud, nu e nimic seducător. Viața interioară devine din ce în ce mai mică, capul din ce în ce mai gol și percepția exacerbată.
Exist and insist e mottoul lunilor fără r și al nopților fără zile.
Miroase a dude borșite, verdele copacilor nu mai e verde hormonizant, ci unul gălbui, două doamne vorbesc tare pe trotuar, nu e nicio pisică, trec pe lângă niște pubele de gunoi îngrădite, mi-aduc aminte de romanul lui DeLillo, ce prezintă gunoiul nu doar ca reziduu, ci ca o forță fundamentală, care modelează civilizația și istoria umană, redefinind obiectele de consum, lângă ele niște trandafiri răzleți, realizez că merg nu doar fără gânduri, ci și fără amintiri și asta îmi dă brusc o stare de însingurare de neîndurat. Aproape că divizează realitatea în eu și lumea. Aproape că mi se face rău fizic la colț cu Glinka. Nimic nu portează nicăieri și felia individuală de pepene în folie, de la market, este doar normalizarea infrastructurii singurătății moderne.
Feliat, porționat, individualizat, personalizat, cuvinte uzuale ale timpului nostru, nevidate de sens. Trăim privatizarea utopiei. Fericirea nu mai e privită nicio clipă și ca proiect colectiv (o societate mai bună), ci doar ca o căutare strict individuală. Suntem singuri. Din ce în ce mai singuri și totul se simte ca ceva temporar. Relațiile, oamenii, planurile come and go, viețile noastre par să existe într-o perpetuă stare de tranziție. Trăiesc singurătatea aproape la nivel de artă și aș fi mârșavă să nu spun că o mare parte din vină o am și eu. În dragoste, am practicat ghostingul de multe ori, niciodată însă din lipsă de considerație pentru celălalt, ci ca cea mai delicată formă de a ieși din viața cuiva, fără a fi nevoit să-i spui lucruri care probabil l-ar răni sau lucruri care te-au durut pe tine. Am abandonat și în dragoste, și în prietenie și deliberat și am abandonat și fără să-mi fie clar nici mie astăzi de ce. Știu doar că așa a curs natural. Am și păstrat relații (nu iubire) nefiresc de lungi pentru timpurile actuale. Pe una dintre ele am încheiat-o în aprilie, după 20 de ani. Știu și de ce am ales acum și nu altădată și știu și că altădată m-aș fi temut să o fac. O alta s-a întrerupt ca și cum s-ar fi întâmplat, de la sine, fără ca noi să fi avut vreo poziție. Ne-am vorbit prima dată după doi ani de tăcere completă și am decis că vom ieși împreună, dar fără ca vreodată să abordăm subiectul inexplicabilei pauze, pentru că niciunul n-ar fi știut de ce. Am reluat relația, pentru câțiva ani, de data asta la un nivel mult mai profund, G. făcând pentru mine ceea ce poate doar un frate ar fi făcut, m-a înconjurat cu dragoste și atenție, într-o perioadă în care viața mea era pe erase and rewind, am ajuns la confesiuni reciproce cu un grad extrem de înalt de vulnerabilitate, ca apoi, de anul ăsta din decembrie, să nu ne mai spunem nimic. Știu însă că lucrurile nu vor rămâne așa. Dacă ceva m-a legat cândva de un om, sunt șanse slabe ca să se destrame. Poate că loialitatea, chiar și sub forma asta absurdă, este una dintre calitățile mele de necontestat.
Și deși ies din viețile oamenilor cu lejeritate, mă pot întoarce cu aceeași lejeritate, fiindcă pentru mine orgoliul este cea mai infantilă și cretină atitudine la care un om ar putea vreodată recurge. Mă întorc, dacă mă întorc, fără a cere și fără a oferi vreo explicație vreodată. Tu să mă iei așa cum sunt! e tot ce spun, întotdeauna cu jenă, dar și cu autoritate.
Nu știu dacă sunt o victimă a modului meu emoțional de a trăi sau sunt o victimă a unui sistem în care logica pieței capitaliste a invadat viața intimă.
În Liquid Love: On the Frailty of Human Bonds, Bauman vorbea despre modernitatea lichidă. În viziunea lui, structurile solide (căsătoria, legăturile comunitare puternice, instituțiile previzibile, joburile stabile) s-au lichefiat, până la a deveni fluide, definite de incertitudine și într-o continuă schimbare, iar într-o lume care se schimbă de la o zi la alta, am învățat să ținem opțiunile deschise. Privim oamenii cu care interacționăm exact cum ne-a învățat cultura consumeristă, ca pe niște bunuri. Senzația că există ceva mai bun la colț, care ne așteaptă, că o pluralitate de opțiuni sunt la îndemâna noastră, determină insatisfacție în a te mulțumi cu una singură. Felul în care s-a ajuns să relaționăm este exact pe tiparul pe care am fost învățați să achiziționăm bunuri, riscând minim și primind satisfacții maxime. Ne apropiem de ceilalți exact cum o facem când cumpărăm ceva: căutăm, evaluăm, comparăm, dar odată ce am găsit produsul, nu suntem pe deplin mulțumiți. Platformele de dating au perfectat ideea, punând în lumină omul ca un catalog, iar relațiile au căpătat valoarea unor bunuri de consum, le inițiem ușor, le încheiem la fel de ușor când apar dificultăți, pentru că știm că there are options. Timpul e acum punctiform trăit, doar în prezent. Planurile de viitor sunt sub semnul fluidității, unde până și structurile cele mai solide își pierd permanența.
Libertatea totală de alegere îți aparține, dar asta nu face nimic mai ușor, ba chiar ia forma unei poveri greu de suportat, fiindcă eșecul este exclusiv o vină personală, nu o problemă a unui sistem. În modernitatea lichidă, dilema este între dorința de siguranță și căldura unei relații stabile și teama că un angajament pe termen lung limitează libertatea și împiedică experimentarea altor oportunități. Lejer rămâne cuvântul care ne confortează cel mai mult. Orice e lejer e rapid de desfăcut. Să te conectezi și să te deconectezi digital este mai ușor decât să construiești o intimitate reală, care cere efort și curaj, încredere și, mai presus de toate, disponibilitate.
Am ajuns acasă, sunt singură și fumez. Studiez pozele lui Arthur Samier (în România e subcotat), care a fotografiat anonymous lovers encountered at night. Îi numește les resitants de l’amour pe cei care încă se săruta liber pe stradă, alegând dorința în favoarea unei recesiuni romantice. Sunt de-a lui!
