Vine februarie cu dragoste și lipsa ei, cu roșu almodovar și așteptări! N-am! Mie îmi plac barurile și florile fără pretenții și menta, și cimbrul, și așternuturile bleu, și răsfățul romanțios, și micile gesturi, și plăcinta cu carne, și revistele vechi, și diftongul, și maiourile albe tetra la gagici, și toate lucrurile inutile.
Mă devoalez, dau notele personale la schimb cu strâmbatul din nas. Pe scurt, mie mult sirop mi s-a prelins toată viața prin vene, în loc de sânge albastru. Așa de mult, că n-am putut niciodată construi ziduri. Asta gândeam eu acum 10 minute, stând pe fotoliu, cu o mână în cutia cu grisine, cu cealaltă fumând. Modul meu inadecvat, pueril, idealist m-ar putea recomanda oricând drept o „iubitoare” nu doar ca vocație, ci chiar ca meserie, dacă ar exista una, deși mizantroapă, deja paradoxală, există oare o mizantroapă iubitoare? Enfin, mă întorc și zic: vorbesc de iubire, nu neapărat de amor (da’ nu-l exclud), să fie clar, și fără malentendue, că pe mine mă ucid două lucruri: interpretarea eronată și fumul de trabuc. Iubirea mea a fost și este neselectivă și, mai presus de toate, intimidant de generoasă și cuprinzătoare, un fel de weltanschauung. Și iată cum se naște un text autoreferențial, la ora 1.44, în care îmi analizez propria-mi relație cu iubirea. Iubirea n-ar trebui să fie pentru ăia cu pop punk legs sau pentru excesivi ca mine, asta e doar un amendament, înainte de toate. Culmea e că e! Și culmea e că tot ce am învățat despre dragoste a fost de la cei care nu m-au iubit sau au decis că nu trebuie să-mi arate. Nu voi detona mărturisiri, căci acestea sunt doar pentru mine. Un drog al nostalgiei, să îi spunem generic.
Mă întorc la prima dragoste: mama, femeia cu zâmbetul cel mai larg și părul cel mai drept, mai lucios și mai negru și la mirosul obrajilor ei, uneori a ger, alteori a Caron. Mi-o amintesc într-o rochie albă, cu trandafiri mari bleu și roz, un material suav, ca o pânză topită… O amintire pe cât de blurată, pe atât de clară. Prima și marea mea iubire. O iubire bilaterală, pe cât de mare, pe atât de toxică. Și de aici doar așa am știut să iubesc și să primesc iubire, să vreau multă și aproape maladivă, intensă și fără măsură, fără protecție și dintr-odată. Iubirea, excesul și senzorialitatea, trăsături care azi mă târăsc prin viață. Nu m-a învățat nimeni să mă opun, ca atare, nu știu s-o fac. De asta nici nu pun carne pe mine, pentru că doar slabă poți fi în fața slăbiciunilor. De asta, multe nu fac și, tot de asta, orice câștig trebuie să fie unul afectiv. De-asta ajung să trăiesc cu aer, să am mereu ochii mei alungiți umezi și pielea fierbinte și să-mi pun toate iubirile într-un loc pe care să scriu Syracuse. Pe scurt, iubesc prost cum și mănânc, mult și nesănătos, mult și proteic, mult și glicemic.
Și iată-mă azi, o blondă nonșalantă, într-o relație păguboasă și stabilă cu iubirea arsă, platonizată, clasicizată, abstractizată, ronțăită, fluidă, apăsătoare, în orice formă, ceea ce mă face cel mai neapărat om.
Îl pot iubi pe Beckett, așa cum îl pot iubi pe dl Rică, vecinul care și-a lăsat fiica în grija cuiva, să vină să mă ia pe mine din mijlocul drumului, dată jos din tren, de controlor, la 20 de ani, cum îl pot iubi pe cel care era să mă facă să rămân fără casă în mijlocul iernii, deschizându-mi ferestre spre nicăieri, sau pe cel care zboară spre Varșovia ca să mor eu de câteva ori pe an. Pot iubi iarna ca pe o femeie de-a lui Henry Miller, la fel cum pot iubi vena proeminentă pe gâtul cuiva care-mi amintește de Villa Foscari.
Capacitatea ta de a iubi este intimidantă, mi se spune cel mai des după: fumezi prea mult! Capacitatea mea de a iubi, îi spun eu, este doar un loc de unde se trage cu săgeți.
Trebuie să vă fac o mică incizie și trebuie să vă anesteziez, mi-a spus dentistul acum câteva zile. Faceți în viu, nu mă deranjează să simt. Nu vă doare? era o întrebare ce se repeta în timpul intervenției. Nu! venea în bloc și onest răspunsul meu. Nu mă sperie durerea fizică, fiindcă știu că e limitată.
Am plecat de acolo și am mers la C. M-am așezat pe canapea și am zis: interpretează-mi, invocându-l pe Freud, pe Jung, pe cine vrei tu, de ce nu simt durerea fizică așa cum ar trebui? Pentru că nu te interesează senzorialitatea fizică, ci cea abstractă, pentru că tot ce e volatil, fragmentar și lipsit de materialitate e mai intens decât ceea ce se întâmplă concret. Pentru că ești mișto. De-asta și va trebui să te împaci cu cine ești!
Volatilitate, fragmentar, lipsit de materialitate! – deci ca iubirea, mi-am zis, și am plecat plângând de nervi și am plâns în mașină, și am plâns la Grano la galantar, când plăteam o prăjitură, și am plâns acasă, mâncând-o, și m-am plâns pe mine, femeia asta care așteaptă să îi pui haina ta pe umăr să o protejeze de vânt, ca să se topească de dragul gestului tău, femeia asta care e în stare să te părăsească fiindcă nu i-ai căutat pe net unde are gumă de șters parfumată, femeia asta care nu crede în ea, așa cum nu crede în zilele însorite că aduc ceva bun, femeia asta incapabilă să privească în ochi un bătrân pe stradă fără să îi dea lacrimile, femeia asta care nu știe să facă mai bine decât să simtă.