Într-o perioadă fără precedent pentru istoria recentă, am învățat să prețuim lucrurile care ne fac viața mai frumoasă. Pe 10 noiembrie ne-am văzut la Forbes LIFE Awards, ocazia ideală de a ne reuni și a depăna amintiri, într-o atmosferă care a recreat spațiul italian – la dolce vita.

Seara a fost o celebrare a vieții trăite frumos, într-o superbă atmosferă italiană, de la portocali și lămâi, la ceasurile Dolce Vita, până la muzică și desertul La dolce vita, tortul cu cremă de citrice.

Am început cu o discuție încântătoare și educativă despre ce înseamnă să trăim frumos în aceste vremuri dificile – La dolce vita – utopie sau posibil? –, moderată de Sonia Argint, prezentatoare TV și blogger, alături de speakerii invitați:

Andreea Birladeanu, Marketing Manager TEILOR

Ioana Bâldea Constantinescu, Brand Manager Editura Corint

Cristian Samfira, Designer

Ioan Bențe, cofondator și CEO Nazzuro Aqua, ne-a vorbit despre rolul apei purificate Nazzuro, perfect echilibrată, sănătoasă și sigură în viețile noastre.

Invitații s-au bucurat de momente speciale și surprize. Seara a început cu acorduri de inspirație italiană, în interpretarea artiștilor de la Trupa The Mood, într-un decor superb gândit și realizat de echipa MAISON DADOO!

NESPRESSO le-a oferit celor prezenți experiența autentică a cafelei inegalabile printr-o mare varietate de sortimente, fiecare având propriul său caracter distinctiv și note aromatice. Invitații au savurat cafea delicioasă pregătită cu ajutorul sistemului inovator din gama profesională.

Invitații au avut oportunitatea de a admira în sala de la Biavati Events minunata mașină BMW iX – pionierul unei noi ere a mobilității electrice – disponibil în showroom-urile AUTOMOBILE BAVARIA.

La cornerul TEILOR au putut descoperi și proba un mix de bijuterii dedicate doamnelor, toate create sub semnătura TEILOR, cu propriul design.

La cornerul KULTHO invitații au putut descoperi ceasurile Longines DolceVita, un omagiu adus frumosului, colecția DolceVita fiind special creată pentru femeia secolului XXI.

NAZZURO AQUA a oferit apă purificată plată la temperatură ambientală, apă purificată rece și apă purificată frizzante, iar JIDVEI au gândit un wine pairing excepțional.

KITCHEN INC. a bucurat invitații cu un candy bar cu răsfățuri dulci de la Lulu’s Cake.

FARMEC i-a invitat pe cei prezenți să testeze prima gamă „skinimalistă” lansată de laboratoarele Gerovital – Gerovital Must Have.

La standul ILLUMA CLINIQUE au putut participa la un concurs pentru a câștiga o ședință de PRP (Terapia Vampir) ce poate fi realizată atât de doamne, cât și de domni, în zona feței sau în zona scalpului, câștigătorul fiind anunțat pe pagina de Instagram illumaclinique.

Și au putut păstra o amintire fizică a întâlnirii la photobooth-ul celor de la FARMACIA SPRING, Farmacia la Preț Mic!

La cornerul Forbes Romania Magazine x Centric IT Solutions Romania fiecare participant a putut descoperi noua aplicație Forbes Romania Magazine!

Pentru că ne-am dorit ca acest eveniment să fie cu totul și cu totul special, am pregătit pentru invitați un kit care să recreeze atmosfera spațiului italian – la dolce vita.

Am ales să oferim premianților acestei ediții dedicate lucrurilor care ne fac viața mai frumoasă, trofee-terarii – purtătoare de viață și de frumos. Trofeele au fost realizate de echipa Greenarium cu multă imaginație, migală, atenție și pasiune.

Premianții Forbes LIFE Awards au fost:

• Forbes Good Life Car: BMW iX M60

• Forbes Good Life Coffee: Nespresso

• Forbes Good Life Interiors: Lemon Interior Design

• Forbes Good Life Diamonds: TEILOR

• Forbes Good Life Watch: TUDOR WATCHES

Premiul a fost ridicat de Alexandra Țenescu, Director de Comunicare Chronolink România.

• Forbes Good Life Masterpiece Watch: Grand Seiko Kodo Constant Force Tourbillon

Premiul a fost ridicat de Mădălina Diaconu, Marketing Manager Kultho.

• Forbes Good Life Travel: Turkish Airlines

• Forbes Good Lifestyle: Maison Dadoo

• Forbes Good Life Art World: Senso Arte

• Forbes Good Life Food: Ana Consulea

Premiul a fost ridicat de Cristina Lica, Consultant comunicare.

• Forbes Good Life Designer: Cristian Samfira

• Forbes Good Life Office: myhive

• Forbes Good Life Pharmacy: Farmacia Spring

• Forbes Good Life Oaza de Bine: MioBio

• Forbes Good Life Commercial Buildings: Anchor Grup pentru 25 de ani de activitate

• Forbes Good Life Leadership în Televiziune: Ugur Yesil, CEO şi Executive Board Member Kanal D!

Premiul a fost ridicat de Cristina Sava, Director de Marketing și Comunicare Kanal D

• Forbes Good Life Responsibility: RESPO CITY

• Forbes Good Life Personality: Fulga Dinu, Country Manager Romania CPI Property Group.

Mulțumim partenerilor:

Parteneri strategici: Automobile Bavaria, Carrefour, TEILOR, tbi bank Romania, ELI PARKS

Cafeaua oficială: Nespresso

Apa oficială: Nazzuro Aqua

Parteneri gold: Catena – Farmacia Inimii, Chronolink, Bucuresti Mall Vitan, Kitchen INC., Farmec, KULTHO

Tech Innovation Partner: Centric IT Solutions Romania

Parteneri: Chilli Ideas, Maison Dadoo, Greenarium.ro, Editura NEMIRA, Lavanda Laurei, Jovie Belle, Holograma 3D, Illuma Clinique, Trupa The Mood, Jidvei

Fotografiile de la FORBES LIFE AWARDS 2022 pot fi văzute aici!

Despre Forbes LIFE România

Viața bună. Viața frumoasă. La dolce vita. La joie de vivre. The Good Life. Noi, cei de la Forbes Life, suntem de părere că o viață bună înseamnă o viață trăită frumos. Ceea ce nu înseamnă neapărat o iarnă în Maldives sau o mașină bolid sau o bijuterie somptuoasă. Toate acestea sunt minunate și ni le dorim măcar pe rând dacă nu se poate deodată. Însă, o viață trăită frumos se compune și dintr-o plimbare în parc, în liniște și pace, o carte citită pe terasă, în tihnă sau cu sufletul la gură (în funcție de genul cărții), o floare frumoasă, discuții cu oameni de la care avem ce învăța. Și iată, în această perioadă fără precedent pentru istoria recentă, am învățat să prețuim lucrurile care ne fac viața mai frumoasă.

Această viață frumoasă o descriem din 2012 în revista Forbes Life și o onorăm prin premiile Forbes Good Life.

Vizitați ForbesLIFE România pe Facebook http://www.facebook.com/forbesliferomania

Oportunități de parteneriate la: sales@forbes.ro

Mai multe detalii și informații la: events@forbes.ro

#forbeslifeawards #galaforbeslifeawards #forbesliferomania #forbeslife #ForbesEvents

The post La dolce vita la Forbes LIFE Awards 2022 appeared first on Forbes Romania.

Am primit nu demult o super ofertă de job. Ca și cum cineva mi-ar fi așezat pe o tavă de aur un platou cu tot ce mă tentează mai mult, rolul cu pricina era într-un domeniu luxury care cred că ar încânta-o pe orice femeie și implica o poziție de prestigiu, cu un statut și un salariu pe măsură. Cireașa  de pe tort era oportunitatea de a călători și de a lucra cu VIPs și oameni din industriile creative. Leadership, dinamism, creativitate, un cocktail irezistibil pentru mine. Pentru mine, cea de acum 10 ani.

Am cântărit atent această decizie, mai întâi în minte. I-am văzut fața strălucitoare dar i-am văzut și fața care venea cu un program extrem de încărcat, cu presiuni și deadline-uri, cu responsabilități de tot felul. Apoi, am cântărit această decizie în corp. I-am simțit adrenalina și entuziasmul, dar și epuizarea și stresul multor renunțări personale.

Și am realizat că momentul face toată diferența în ecuația unei alegeri importante. Pentru că ne potrivim cu oportunitățile nu numai în funcție de cât de mult ne atrag, ci de etapa din viață în care ne întâlnim cu ele. Acum zece ani, întrebarea dacă vreau un asemenea job ar fi fost retorică. Identitatea mea era profesia mea. Situațiile competitive mă ambiționau și măsuram anul calendaristic după etapele campaniilor de la birou. Singurele pauze erau concediile. În rest, trăiam într-un accelerat care se muta rapid de la o stație la alta.

În schimb, azi călătoresc într-un tren personal al cărui conductor sunt chiar eu. Destinațiile sunt mai puține și mai mici, dar pot să merg în ritmul meu. Și, totodată, îmi permit mă bucur mai mult de drum și de relațiile cu sens pentru mine. Am răgazul de a mă uita pe fereastră și de a mă opri, din când în când, doar pentru a mă bucura de ceva. Mi-am dorit mult să ajung la acest echilibru între familie și job, dar știu că el este fragil. Și mai știu că trebuie să evoluăm încontinuu.

Așa că am avut multe frământări. Poate dacă refuz acest job ratez ultimul accelerat către marele succes social? Poate nu știu să exploatez o oportunitate care apare o dată în viață? Teama de eșec mi-a sărit în față și m-a amenințat cu colți la fel de ascuțiți ca atunci când am ales să rămân în România.

Bineînțeles, am făcut și eu celebra listă cu Plusuri și Minusuri. M-a ajutat să pun pe hârtie efectele ambelor răspunsuri, dar nu m-a ajutat să mă hotărăsc. A fost mai degrabă partea de început a procesului de decizie. Diferența în cazul meu au făcut-o câteva conștientizări despre marile alegeri:

Atunci când ai de făcut o alegere importantă, întreabă-te întâi de toate Cine vrei să devii?
Alegerile mari de viață nu sunt numai despre avantaje și dezavantaje, ci despre felul în care îți modelează identitatea. Când mi-am reamintit Cine mi-am propus să devin, mi-a fost clar și răspunsul meu. Am ales să spun Nu acelei oferte de job (din fericire pentru mine, acum nu eram într-o situație de nevoie) și să mă construiesc în continuare ca o persoană mai răbdătoare versus una mai agitată (ca să nu spun mai furioasă), mai hrănitoare în relațiile cu cei dragi versus mai dedicată în relație cu jobul, mai feminină decât mai orientată pe acțiune, mai conectată la cunoaștere și spiritualitate decât la exceluri cu bugete și KPIs. Asta nu pentru că desconsider celelalte opțiuni, ci doar pentru că în momentul acesta de drum simt că am de acumulat alte lecții.

Compară pierderile fiecărei variante și vezi Care regret te doare mai puțin?
E clar că fiecare alegere implică o renunțare. Uneori, e bine să accepți că pierzi, atâta timp cât o faci pentru un scop asumat. Mergând spre stânga, te vei lipsi de ce era în dreapta și vei avea momente în care drumul ales te va dezamăgi și vei regreta alternativa pierdută a drumului prin dreapta. Atunci e important să îți amintești că situația opusă te-ar fi afectat de fapt chiar mai mult. Practic, e important să ții minte că ai ales regretul cel mai mic pentru scara ta de valori. Pentru că regretul e ca un negativ al unei vieți mai bune. În cartea sa, Puterea regretului, Daniel Pink a studiat regretele oamenilor și a arătat că ele sunt dureroase, dar instructive. Înțelegând ce regreți mai mult, îți dai seama ce e mai important pentru tine. Conform studiilor făcute de Pink, cele mai multe regrete sunt de inacțiune și nu de acțiune – oamenilor le pare că nu au făcut o mutare, că nu au dezvoltat o relație, că nu au acceptat o ofertă. Chiar și așa, eu mi-am păstrat decizia de care vă povesteam. Știu că, de exemplu, acum aș regreta mai mult să pierd serile de vară pe bicicletă alături de familia mea decât aș regreta să pierd participarea la multe evenimente spectaculoase.

Ține cont de efectele pe termen lung, nu numai de beneficiile imediate.
Toate deciziile dificile se referă în esență la cântărirea valorilor. Există valoare financiară, valoare emoțională, valoare socială, valoare intelectuală și așa mai departe. Trebuie să le iei în considerare pe toate, cântărindu-le corespunzător. Și nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung.

Ca regulă generală, suntem cu toții puternic înclinați către recompensele pe termen scurt și către valoarea emoțională. Și ne e greu să vedem clar recompensele pe termen lung, deoarece e dificil să ne uităm dincolo de fricile și anxietățile noastre imediate. Emoțiile colorează tot ceea ce vedem.

Pentru a te muta dincolo de acest plan, trebuie să îți dai timp și să nu grăbești deciziile importante. Amintește-ți că, de fiecare dată când trebuie să iei o decizie, în creier are loc o dezbatere între „Cimpanzeu” și „Om” (teoria lui Steve Peters). Ei lucrează de obicei împreună, însă „Cimpanzeul” e de cinci ori mai puternic și mai rapid decât „Omul”, așa că te îndeamnă mereu la reacții impulsive. Ideile ajung prima dată la „Cimpanzeu”. Or, cum el este obsedat de plăcere, mâncare și pericol imediat, te ispitește să răspunzi cu „Daa!” la aproape orice îți activează emoțiile.

The post Decizii cu ale căror regrete poți trăi appeared first on Forbes Romania.

Bunica mea are nouă zeci de ani și de fiecare dată când o întreb „Ce faci?” spune „De la foarte bine în sus”. După care plânge. De fapt, nu îi e bine deloc, doar s-a obișnuit să le răspundă frumos celorlalți.

Dintre toate diagnosticele pe care le are, bunica suferă cel mai mult de singurătate. Iar pentru asta nu primește rețetă. Singurul leac e timpul celor care vor să mai stea cu ea „la taină”. Numai că restul lumii și cu mine suntem mereu pe fugă, mult prea pe fugă pentru singurătatea adunată de bunica în ultimii nouăzeci de ani.

De multe ori, simt o ciudă egoistă pentru că nu alege să mă protejeze și să mă mintă că îi e bine. Și asta pentru că sinceritatea ei ajunge la mine, și după ce închid telefonul rămân în suflet cu ceva din povara tristeții sale.

Puțini oameni mai sunt atât de onești încât să își mărturisească tristețile. Noi, „la oraș”, obișnuim să trecem sub tăcere propriile emoții „negative” și, prin urmare, ne e tot mai greu să le tolerăm când le vedem la ceilalți. Aici nu prea vorbim despre tristețe sau despre durere. Sau o facem cumva în șoaptă, ca și cum ne e rușine de ceea ce simțim.

Obișnuim, în schimb, să vorbim tare atunci când ne merge bine, să (ne) afișăm vacanțele, ieșirile în oraș, promovările, aniversările, reușitele – toate lucrurile despre care postăm în general. Într-o cultură a succesului și a excesului, cine mai are timp să îți asculte ție tristețile, mamaie?

Însăși întrebarea pe care ne-o adresăm unii altora cel mai des – „Ce faci?” – și-a pierdut enorm din putere. Cine întreabă nu se mai așteaptă la vreun răspuns real, iar cine răspunde bălmăjește un „Bine” previzibil. Tot acest schimb de replici a devenit un refren social pe care îl fredonăm cu ipocrizie resemnată, indiferent de anotimpul din noi și din afara noastră. Ca și cum degeaba mai întrebăm și în zadar mai răspundem.

Noi, „la oraș”, nu ne mai dăm voie să fim triști. Nu ne mai dăm voie să plângem lacrimi adevărate, dar ne forțăm să schițăm zâmbete false. Dar, vai, Darwin a greșit când a spus că plânsul e fără rost. El scoate din sistem hormonii de stres și produce oxitocina care ne dă o stare de bine.

Și totuși, azi pare că avem mai multă toleranță pentru emoții mai serioase pe care le asociem cu joburile – cum ar fi depresia sau epuizarea (burn out-ul) – decât pentru tristețile mai mici pe care le asociem cu viața și familia: dezamăgirea, pierderea, dorul, confuzia, nostalgia, însingurarea etc. Pe acestea ne-am obișnuit să le minimizăm, ca și cum ar fi niște dovezi de slăbiciune care ne încurcă și de care trebuie să scăpăm cât mai repede.

Nu ne mai dăm voie să fim triști pentru că societatea ne vrea pozitivi și funcționali, gata să răspândim Good vibes only. Dar uităm că zilele proaste sunt pentru noi toți mult mai dese și mult mai reale decât zilele poleite cu lucruri bune. Uităm că multiplele nuanțe ale tristeților cotidiene ne însoțesc oriunde am merge, ca un copil tăcut care vine cu noi de mână.

Iar atunci când ești profund trist, să îți spună cineva să te concentrezi pe partea bună situației nu e dovadă de suport, e, de fapt, pozitivitate toxică. Funcționăm, de fapt, mai bine dacă acceptăm și mărturisim că suntem „împreună” cu tristețea noastră și nu în opoziție cu ea.

Nu ne mai dăm voie să fim triști pentru că ni s-a spus că trebuie să ne depășim emoțiile „negative” și ne simțim vinovați dacă nu reușim să facem asta.

Acest mit e tare nociv pentru că nu există emoții bune sau rele. Trăirile noastre sunt informații, ele ne semnalează unde ne găsim în momentul respectiv pe traseul existenței noastre, precum o busolă care ajută un navigator să își evalueze poziția pe mare și să decidă unde vrea să se îndrepte mai departe. Să le aruncăm peste bord pe motiv că sunt „negative” și nu indică locul unde ne-ar plăcea nouă să fim atunci nu face decât să ne debusoleze mai mult.

Emoțiile nici nu pot și nici nu trebuie să fie depășite, pur și simplu. Ele se cer recunoscute, acceptate și, mai apoi, interpretate. Să le îngăduim să fie și apoi să vedem ce vor să ne transmită. Sunt tristeți care vin să indice că trebuie să luăm o pauză ca să avem grijă de noi, altele care ne arată că e timpul să reevaluăm o relație, altele care ne invită să ne exprimăm mai bine sau ne împing să luăm anumite decizii.

Nu ne mai dăm voie să fim triști pentru că există o presiune uriașă de a dovedi lumii că suntem fericiți. Vorbim, lăudăm și recompensăm public succesul și trăsături precum curajul, performanța, talentul în timp ce băgăm sub preș eșecurile, vulnerabilitatea, frica, stările umane firești. Prin urmare, încercăm să ne simțim și să pretindem că suntem la fel de fericiți precum cei care primesc laude.

Zilele trecute, citeam însă despre o inițiativă extraordinară a unui antreprenor american: sătul să citească numai despre poveștile de succes ale oamenilor care „au dat lovitura” în afaceri, el a înființat Muzeul Eșecurilor, un spațiu care prezintă proiecte mai mult sau mai puțin celebre care au eșuat lamentabil. Doar și insuccesul e parte din viață (de multe ori, chiar e precursorul succesului).

Nu ne mai dăm voie să fim triști și din teama că îi solicităm prea mult pe ceilalți. Dacă nu îi răspunzi cuiva prin „Bine” la întrebarea „Ce faci?”, e ca și cum îi soliciți un anumit timp din timpul lui și un anumit efort de atenție din resursele lui ca să înțeleagă (sau măcar să asculte) cu ce fel de ne-bine te confrunți tu în acel moment. Ba chiar îl pui și pe el în contact cu propria sa tristețe. Or, disponibilitatea noastră de a-i asculta cu adevărat pe ceilalți e tot mai scăzută. Suntem prinși aproape 100% în a face și nu în a simți.

Cu toate acestea, tristețea e o parte din drum, oricât de mult ne-am strădui să îi atingem opusul. Dacă încercăm să o minimizăm sau să o reprimăm, nu scăpăm de ea. Nici dacă încercăm să o înecăm în alcool sau în supraîncărcare prin muncă. O facem chiar mai puternică. Emoțiile împinse cu forța cresc în intensitate. La fel cum emoțiile verbalizate scad în intensitate. Pe deasupra, așa cum am constatat probabil cu toții, stările care nu sunt exprimate găsesc un fel de a se exprima singure ori de a se constela prin somatizare la nivelul corpului fizic.

Dr. Laurie Santos, un terapeut care a studiat obiceiurile prin care oamenii își gestionează tristețea, ne recomandă să apelăm la muzică atunci când avem zile albastre. Pentru că muzica poate fi un companion bun în procesarea disconfortului intern. Pentru mine, funcționează un pic mai bine grădinăritul. E ceva care îmi amintește de ciclicitatea vieții și a tuturor lucrurilor atunci când văd ce floare s-a mai ofilit și care își pregătește bobocii. Atunci când smulg buruienile sau curăț frunzele uscate ale vreunui arbust. Grădina îmi dă o doză de resemnare amestecată cu recunoștință pentru fiecare experiență.

Important e să ne găsim propria cale spre acceptarea tristeții. Pentru că numai așa o putem procesa și îi putem vedea și părțile utile.

Ce poate fi bun în tristețe? Faptul că e o emoție a conectării – dacă reușești să exprimi ce te apasă, te conectezi cu tine și creezi în același timp o mare intimitate afectivă cu celălalt. În felul acesta, tristețea poate deschide cele mai adânci conversații și poate lega cele mai prețioase prietenii.

Faptul că e o emoție a creativității – cele mai frumoase cântece de dragoste nu s-au scris în culmea fericirii, desigur.

Faptul că e o emoție a rezolvării sau a mobilizării către rezolvare – de multe ori, tristețea te poate face să te gândești mult mai bine la pasul următor și scoate din tine resurse pe care nici nu credeai că le ai.

Faptul că e o emoție a repaosului – adesea, tristețea te invită să te oprești puțin din alergare, să te gândești la ce se întâmplă și chiar să încerci să nu faci nimic, pur și simplu. Iar a-ți propune să nu faci nimic și a reuși e mult mai greu decât a-ți propune să rezolvi o sută de lucruri și a le face pe toate.

Iată că vine și cu daruri tristețea. Așa că data viitoare când te simți abătut, iar cineva te întreabă „Ce faci?”, ai putea încerca să nu mai fugi de starea ta. Să îți dai voie să apari în exterior măcar puțin din cum ești în interior. Și ai putea încerca să fii, la rândul tău, mai răbdător atunci când celălalt are o zi tristă. Nu de alta, dar dacă nu comunicăm din adevărurile noastre, nu ne putem întâlni cu adevărat niciodată.

The post Darurile tristeții appeared first on Forbes Romania.

Exercițiu de imaginație pentru cei tari de înger: ce-ai face în ultima ta zi pe Pământ?

Uite, azi te provoc să îți iei în brațe cea mai mare frică colectivă a momentului și să o privești direct în ochi: să presupunem că scenariul cel mai pesimist al știrilor de război devine realitate și chiar vom avea nevoie de pastilele cu iod care se distribuie acum. Să ne imaginăm că s-ar detona cu adevărat o bombă nucleară. De către cine sau cum… deja irelevant. În fața cuvântului nuclear, politica se face mică. Și fostele noastre griji odată cu ea.

Respiră adânc, prin panica firească a gândului (e doar un exercițiu de imaginație pentru cei care pot și vor să îl facă), și, dacă reușești, pune-ți întrebarea aia care până mai ieri era Science Fiction: – Ce faci dacă știi că mai ai doar o zi de trăit? Gândește-te… dacă ai putea fi un regizor informat cu puțin timp înainte,
ce-ai face TU cu ultimele 24 de ore?

Ce emoții îți trec prin inimă? Ce regrete îți trec prin minte? Ce oameni îți trec prin brațe?

Cum cred că aș face eu… Mi-aș da jos ceasul de la mână. Aș închide laptopul și aș deschide fereastra. Să cuprind copacii, să mai respir cerul. Să închid ochii și să miros iar toate primăverile și toate florile pe care le-am trăit în viața asta. Câtă culoare am strâns în acești ochi căprui!

Și i-aș căuta pe cei pe care-i am la suflet. Să îi strâng și să îi cuprind în tot oceanul de iubire pe care le-o port. Să le spun ce privilegiu a fost să ne împărtășim unii altora tainele și poverile. Să facem o tură de parc cu bicicleta și, la sfârșit, să cumpărăm înghețată la cornet. Să plâng și să râd cu ei, ca într-o zi obișnuită de pe planeta Pământ. Aș face cu ei legământ, să ne mai găsim unii cu alții.

Apoi le-aș scrie câteva gânduri-rânduri tuturor celor cărora simt a le mulțumi pentru ce au adus în viața mea. Și celor cărora simt a le cere iertare.

Aș îmbrăca una din rochiile alea pe care le tot țin în dulap pentru zile festive, așteptând ca o fraieră să se sfârșească de tot pandemia și să vină o ocazie suficient de potrivită să mă bucur de ele.

Aș pune melodiile spaniole care îmi dau mie aripi și pentru care așteptam, de asemenea, „petrecerea ideală” să le ascult la maximum. Aș plânge. Aș găti niște clătite cu gem de caise. Probabil aș regreta încă o dată că nu îmi place alcoolul. Că n-am mai fost de mult prin munții noștri minunați. Că n-am sunat-o de trei zile pe bunica.

Și aș aduce o rugăciune de recunoștință pentru toată această călătorie, în acest corp, în aceste vremuri.

Și gata.

Poate că sună exagerat de siropos. Sau de sinistru. Poate ambele. Dar, știți ce?! Prefer să caut cea mai dură lecție din haosul și stresul care ne invadează realitatea zilele astea. Prefer să rulez scenariul ăsta prin minte, atât cât mă ține stomacul și să bubui eu frica asta insidioasă înainte ca ea să îmi distrugă liniștea și motivația de a continua să fac ce am de făcut, în microuniversul meu.

Mă ajută următorul gând – până la urmă, în această viață am intrat știind că nu vom avea niciodată control asupra plecării, nu-i așa? Bun, păi, în acest caz, poate că o „plecare” cât de cât anunțată și conștientă nu e chiar cel mai groaznic scenariu de sfârșit dintre toate finalurile și accidentele posibile. Întrebarea e ce atitudine am reuși să manifestăm atunci.

Îmi amintesc scenele din filmul Titanic. Când l-am văzut la 14 ani, mi s-a părut un film cu și despre iubire. Când l-am revăzut 15 ani mai târziu, mi s-a părut un film despre reacțiile omului în fața morții. Îmi amintesc de cei care se rugau frenetic atunci când a început scufundarea, de cei care se aruncau de bunăvoie în apă. Îmi amintesc de nobilul care s-a îmbrăcat de gală, și-a turnat un pahar de vin și a spus că vrea să moară cu stil. De pasagerul bărbat care s-a deghizat în femeie, doar ca să prindă loc în bărcile de salvare. De orchestra care nu a încetat să cânte. Și, mai ales, de mama care s-a gândit și a reușit să le citească copiilor o poveste de noapte bună în timp ce Titanicul se afunda în ocean cu cabina lor cu tot.

Nu știu exact câtă putere aș avea eu cu adevărat, dar am făcut acest exercițiu greu de imaginație acum câteva zile, atunci când s-a confirmat știrea cu distribuția pastilelor de iod pentru „eventualitatea puțin probabilă a unui incident nuclear”. Am vrut să înțeleg ce frici îmi activează. Și, bineînțeles, am realizat că ele sunt multe, multe, culminând cu cea mai mare frică a noastră de când lumea. Dar am reușit să le dau voie să fie. Le accept ca pe un musafir nepoftit, pe care îl tolerezi în casă, dar nu îl lași să devină stăpân în locul tău.

În schimb, am fost atentă la emoțiile care mi-au trecut prin inimă la gândul acestui scenariu. Și am decis să le dau voce mai des.

Am conștientizat regretele care mi-au venit în minte. Și am decis să le împac, atât timp cât mai pot.

Am reevaluat oamenii care îmi sunt dragi. Și am hotărât să îmi manifest aprecierea și iubirea mai atent.

De atunci, mă îmbrac tot mai mult în rochiile pline de volane și uneori ascult muzică la maximum în miezul zilei. Fac clătite cu gem și le mănânc cu poftă, chiar dacă dimineața ridic gantere la sală. Îi îmbrățișez excesiv de mult pe ai mei. Și îmi repet cât de des pot că viața e plină de minunății. Chiar și în zilele cu vești foarte proaste. Doar că ne-am învățat cu ele și le spunem „lucruri obișnuite”.

The post Ultima zi și lecțiile ei appeared first on Forbes Romania.