Exercițiu de imaginație pentru cei tari de înger: ce-ai face în ultima ta zi pe Pământ?
Uite, azi te provoc să îți iei în brațe cea mai mare frică colectivă a momentului și să o privești direct în ochi: să presupunem că scenariul cel mai pesimist al știrilor de război devine realitate și chiar vom avea nevoie de pastilele cu iod care se distribuie acum. Să ne imaginăm că s-ar detona cu adevărat o bombă nucleară. De către cine sau cum… deja irelevant. În fața cuvântului nuclear, politica se face mică. Și fostele noastre griji odată cu ea.
Respiră adânc, prin panica firească a gândului (e doar un exercițiu de imaginație pentru cei care pot și vor să îl facă), și, dacă reușești, pune-ți întrebarea aia care până mai ieri era Science Fiction: – Ce faci dacă știi că mai ai doar o zi de trăit? Gândește-te… dacă ai putea fi un regizor informat cu puțin timp înainte,
ce-ai face TU cu ultimele 24 de ore?
Ce emoții îți trec prin inimă? Ce regrete îți trec prin minte? Ce oameni îți trec prin brațe?
Cum cred că aș face eu… Mi-aș da jos ceasul de la mână. Aș închide laptopul și aș deschide fereastra. Să cuprind copacii, să mai respir cerul. Să închid ochii și să miros iar toate primăverile și toate florile pe care le-am trăit în viața asta. Câtă culoare am strâns în acești ochi căprui!
Și i-aș căuta pe cei pe care-i am la suflet. Să îi strâng și să îi cuprind în tot oceanul de iubire pe care le-o port. Să le spun ce privilegiu a fost să ne împărtășim unii altora tainele și poverile. Să facem o tură de parc cu bicicleta și, la sfârșit, să cumpărăm înghețată la cornet. Să plâng și să râd cu ei, ca într-o zi obișnuită de pe planeta Pământ. Aș face cu ei legământ, să ne mai găsim unii cu alții.
Apoi le-aș scrie câteva gânduri-rânduri tuturor celor cărora simt a le mulțumi pentru ce au adus în viața mea. Și celor cărora simt a le cere iertare.
Aș îmbrăca una din rochiile alea pe care le tot țin în dulap pentru zile festive, așteptând ca o fraieră să se sfârșească de tot pandemia și să vină o ocazie suficient de potrivită să mă bucur de ele.
Aș pune melodiile spaniole care îmi dau mie aripi și pentru care așteptam, de asemenea, „petrecerea ideală” să le ascult la maximum. Aș plânge. Aș găti niște clătite cu gem de caise. Probabil aș regreta încă o dată că nu îmi place alcoolul. Că n-am mai fost de mult prin munții noștri minunați. Că n-am sunat-o de trei zile pe bunica.
Și aș aduce o rugăciune de recunoștință pentru toată această călătorie, în acest corp, în aceste vremuri.
Și gata.
Poate că sună exagerat de siropos. Sau de sinistru. Poate ambele. Dar, știți ce?! Prefer să caut cea mai dură lecție din haosul și stresul care ne invadează realitatea zilele astea. Prefer să rulez scenariul ăsta prin minte, atât cât mă ține stomacul și să bubui eu frica asta insidioasă înainte ca ea să îmi distrugă liniștea și motivația de a continua să fac ce am de făcut, în microuniversul meu.
Mă ajută următorul gând – până la urmă, în această viață am intrat știind că nu vom avea niciodată control asupra plecării, nu-i așa? Bun, păi, în acest caz, poate că o „plecare” cât de cât anunțată și conștientă nu e chiar cel mai groaznic scenariu de sfârșit dintre toate finalurile și accidentele posibile. Întrebarea e ce atitudine am reuși să manifestăm atunci.
Îmi amintesc scenele din filmul Titanic. Când l-am văzut la 14 ani, mi s-a părut un film cu și despre iubire. Când l-am revăzut 15 ani mai târziu, mi s-a părut un film despre reacțiile omului în fața morții. Îmi amintesc de cei care se rugau frenetic atunci când a început scufundarea, de cei care se aruncau de bunăvoie în apă. Îmi amintesc de nobilul care s-a îmbrăcat de gală, și-a turnat un pahar de vin și a spus că vrea să moară cu stil. De pasagerul bărbat care s-a deghizat în femeie, doar ca să prindă loc în bărcile de salvare. De orchestra care nu a încetat să cânte. Și, mai ales, de mama care s-a gândit și a reușit să le citească copiilor o poveste de noapte bună în timp ce Titanicul se afunda în ocean cu cabina lor cu tot.
Nu știu exact câtă putere aș avea eu cu adevărat, dar am făcut acest exercițiu greu de imaginație acum câteva zile, atunci când s-a confirmat știrea cu distribuția pastilelor de iod pentru „eventualitatea puțin probabilă a unui incident nuclear”. Am vrut să înțeleg ce frici îmi activează. Și, bineînțeles, am realizat că ele sunt multe, multe, culminând cu cea mai mare frică a noastră de când lumea. Dar am reușit să le dau voie să fie. Le accept ca pe un musafir nepoftit, pe care îl tolerezi în casă, dar nu îl lași să devină stăpân în locul tău.
În schimb, am fost atentă la emoțiile care mi-au trecut prin inimă la gândul acestui scenariu. Și am decis să le dau voce mai des.
Am conștientizat regretele care mi-au venit în minte. Și am decis să le împac, atât timp cât mai pot.
Am reevaluat oamenii care îmi sunt dragi. Și am hotărât să îmi manifest aprecierea și iubirea mai atent.
De atunci, mă îmbrac tot mai mult în rochiile pline de volane și uneori ascult muzică la maximum în miezul zilei. Fac clătite cu gem și le mănânc cu poftă, chiar dacă dimineața ridic gantere la sală. Îi îmbrățișez excesiv de mult pe ai mei. Și îmi repet cât de des pot că viața e plină de minunății. Chiar și în zilele cu vești foarte proaste. Doar că ne-am învățat cu ele și le spunem „lucruri obișnuite”.