Bunica mea are nouă zeci de ani și de fiecare dată când o întreb „Ce faci?” spune „De la foarte bine în sus”. După care plânge. De fapt, nu îi e bine deloc, doar s-a obișnuit să le răspundă frumos celorlalți.
Dintre toate diagnosticele pe care le are, bunica suferă cel mai mult de singurătate. Iar pentru asta nu primește rețetă. Singurul leac e timpul celor care vor să mai stea cu ea „la taină”. Numai că restul lumii și cu mine suntem mereu pe fugă, mult prea pe fugă pentru singurătatea adunată de bunica în ultimii nouăzeci de ani.
De multe ori, simt o ciudă egoistă pentru că nu alege să mă protejeze și să mă mintă că îi e bine. Și asta pentru că sinceritatea ei ajunge la mine, și după ce închid telefonul rămân în suflet cu ceva din povara tristeții sale.
Puțini oameni mai sunt atât de onești încât să își mărturisească tristețile. Noi, „la oraș”, obișnuim să trecem sub tăcere propriile emoții „negative” și, prin urmare, ne e tot mai greu să le tolerăm când le vedem la ceilalți. Aici nu prea vorbim despre tristețe sau despre durere. Sau o facem cumva în șoaptă, ca și cum ne e rușine de ceea ce simțim.
Obișnuim, în schimb, să vorbim tare atunci când ne merge bine, să (ne) afișăm vacanțele, ieșirile în oraș, promovările, aniversările, reușitele – toate lucrurile despre care postăm în general. Într-o cultură a succesului și a excesului, cine mai are timp să îți asculte ție tristețile, mamaie?
Însăși întrebarea pe care ne-o adresăm unii altora cel mai des – „Ce faci?” – și-a pierdut enorm din putere. Cine întreabă nu se mai așteaptă la vreun răspuns real, iar cine răspunde bălmăjește un „Bine” previzibil. Tot acest schimb de replici a devenit un refren social pe care îl fredonăm cu ipocrizie resemnată, indiferent de anotimpul din noi și din afara noastră. Ca și cum degeaba mai întrebăm și în zadar mai răspundem.
Noi, „la oraș”, nu ne mai dăm voie să fim triști. Nu ne mai dăm voie să plângem lacrimi adevărate, dar ne forțăm să schițăm zâmbete false. Dar, vai, Darwin a greșit când a spus că plânsul e fără rost. El scoate din sistem hormonii de stres și produce oxitocina care ne dă o stare de bine.
Și totuși, azi pare că avem mai multă toleranță pentru emoții mai serioase pe care le asociem cu joburile – cum ar fi depresia sau epuizarea (burn out-ul) – decât pentru tristețile mai mici pe care le asociem cu viața și familia: dezamăgirea, pierderea, dorul, confuzia, nostalgia, însingurarea etc. Pe acestea ne-am obișnuit să le minimizăm, ca și cum ar fi niște dovezi de slăbiciune care ne încurcă și de care trebuie să scăpăm cât mai repede.
Nu ne mai dăm voie să fim triști pentru că societatea ne vrea pozitivi și funcționali, gata să răspândim Good vibes only. Dar uităm că zilele proaste sunt pentru noi toți mult mai dese și mult mai reale decât zilele poleite cu lucruri bune. Uităm că multiplele nuanțe ale tristeților cotidiene ne însoțesc oriunde am merge, ca un copil tăcut care vine cu noi de mână.
Iar atunci când ești profund trist, să îți spună cineva să te concentrezi pe partea bună situației nu e dovadă de suport, e, de fapt, pozitivitate toxică. Funcționăm, de fapt, mai bine dacă acceptăm și mărturisim că suntem „împreună” cu tristețea noastră și nu în opoziție cu ea.
Nu ne mai dăm voie să fim triști pentru că ni s-a spus că trebuie să ne depășim emoțiile „negative” și ne simțim vinovați dacă nu reușim să facem asta.
Acest mit e tare nociv pentru că nu există emoții bune sau rele. Trăirile noastre sunt informații, ele ne semnalează unde ne găsim în momentul respectiv pe traseul existenței noastre, precum o busolă care ajută un navigator să își evalueze poziția pe mare și să decidă unde vrea să se îndrepte mai departe. Să le aruncăm peste bord pe motiv că sunt „negative” și nu indică locul unde ne-ar plăcea nouă să fim atunci nu face decât să ne debusoleze mai mult.
Emoțiile nici nu pot și nici nu trebuie să fie depășite, pur și simplu. Ele se cer recunoscute, acceptate și, mai apoi, interpretate. Să le îngăduim să fie și apoi să vedem ce vor să ne transmită. Sunt tristeți care vin să indice că trebuie să luăm o pauză ca să avem grijă de noi, altele care ne arată că e timpul să reevaluăm o relație, altele care ne invită să ne exprimăm mai bine sau ne împing să luăm anumite decizii.
Nu ne mai dăm voie să fim triști pentru că există o presiune uriașă de a dovedi lumii că suntem fericiți. Vorbim, lăudăm și recompensăm public succesul și trăsături precum curajul, performanța, talentul în timp ce băgăm sub preș eșecurile, vulnerabilitatea, frica, stările umane firești. Prin urmare, încercăm să ne simțim și să pretindem că suntem la fel de fericiți precum cei care primesc laude.
Zilele trecute, citeam însă despre o inițiativă extraordinară a unui antreprenor american: sătul să citească numai despre poveștile de succes ale oamenilor care „au dat lovitura” în afaceri, el a înființat Muzeul Eșecurilor, un spațiu care prezintă proiecte mai mult sau mai puțin celebre care au eșuat lamentabil. Doar și insuccesul e parte din viață (de multe ori, chiar e precursorul succesului).
Nu ne mai dăm voie să fim triști și din teama că îi solicităm prea mult pe ceilalți. Dacă nu îi răspunzi cuiva prin „Bine” la întrebarea „Ce faci?”, e ca și cum îi soliciți un anumit timp din timpul lui și un anumit efort de atenție din resursele lui ca să înțeleagă (sau măcar să asculte) cu ce fel de ne-bine te confrunți tu în acel moment. Ba chiar îl pui și pe el în contact cu propria sa tristețe. Or, disponibilitatea noastră de a-i asculta cu adevărat pe ceilalți e tot mai scăzută. Suntem prinși aproape 100% în a face și nu în a simți.
Cu toate acestea, tristețea e o parte din drum, oricât de mult ne-am strădui să îi atingem opusul. Dacă încercăm să o minimizăm sau să o reprimăm, nu scăpăm de ea. Nici dacă încercăm să o înecăm în alcool sau în supraîncărcare prin muncă. O facem chiar mai puternică. Emoțiile împinse cu forța cresc în intensitate. La fel cum emoțiile verbalizate scad în intensitate. Pe deasupra, așa cum am constatat probabil cu toții, stările care nu sunt exprimate găsesc un fel de a se exprima singure ori de a se constela prin somatizare la nivelul corpului fizic.
Dr. Laurie Santos, un terapeut care a studiat obiceiurile prin care oamenii își gestionează tristețea, ne recomandă să apelăm la muzică atunci când avem zile albastre. Pentru că muzica poate fi un companion bun în procesarea disconfortului intern. Pentru mine, funcționează un pic mai bine grădinăritul. E ceva care îmi amintește de ciclicitatea vieții și a tuturor lucrurilor atunci când văd ce floare s-a mai ofilit și care își pregătește bobocii. Atunci când smulg buruienile sau curăț frunzele uscate ale vreunui arbust. Grădina îmi dă o doză de resemnare amestecată cu recunoștință pentru fiecare experiență.
Important e să ne găsim propria cale spre acceptarea tristeții. Pentru că numai așa o putem procesa și îi putem vedea și părțile utile.
Ce poate fi bun în tristețe? Faptul că e o emoție a conectării – dacă reușești să exprimi ce te apasă, te conectezi cu tine și creezi în același timp o mare intimitate afectivă cu celălalt. În felul acesta, tristețea poate deschide cele mai adânci conversații și poate lega cele mai prețioase prietenii.
Faptul că e o emoție a creativității – cele mai frumoase cântece de dragoste nu s-au scris în culmea fericirii, desigur.
Faptul că e o emoție a rezolvării sau a mobilizării către rezolvare – de multe ori, tristețea te poate face să te gândești mult mai bine la pasul următor și scoate din tine resurse pe care nici nu credeai că le ai.
Faptul că e o emoție a repaosului – adesea, tristețea te invită să te oprești puțin din alergare, să te gândești la ce se întâmplă și chiar să încerci să nu faci nimic, pur și simplu. Iar a-ți propune să nu faci nimic și a reuși e mult mai greu decât a-ți propune să rezolvi o sută de lucruri și a le face pe toate.
Iată că vine și cu daruri tristețea. Așa că data viitoare când te simți abătut, iar cineva te întreabă „Ce faci?”, ai putea încerca să nu mai fugi de starea ta. Să îți dai voie să apari în exterior măcar puțin din cum ești în interior. Și ai putea încerca să fii, la rândul tău, mai răbdător atunci când celălalt are o zi tristă. Nu de alta, dar dacă nu comunicăm din adevărurile noastre, nu ne putem întâlni cu adevărat niciodată.