Lăsând la o parte tonele de „immondizia” de pe asfalt, dacă ridici ochii, acum în 2023, ca și acum două sute de ani, ca și acum patru sute de ani, ca și acum probabil șase sute de ani și tot așa, ești izbit și copleșit de frumusețea aproape greu de suportat a arhitecturii romane – nu există colț în care să nu vezi ceva spectaculos sau subtil de frumos.
Citește aici prima parte a articolului
Pentru prima dată în viață, am ales să primesc ajutorul unui ghid, iar acum mă gândesc de ce nu am început mai devreme. Așa am mers pe urmele Apostolului Pavel, care a fost încarcerat, decapitat și înmormântat la Roma.
M-au înfiorat condițiile cumplite din închisoarea mamertină, unde a fost aruncat de regimul împăratului Nero. Peste carcera lui Pavel, primii creștini au amenajat o bisericuță, unde se mai întrevăd câteva contururi ale picturilor de acum aproape 2.000 de ani, o încăpere care m-a impresionat prin simplitatea ei mai mult decât lăcașurile de cult atât de fastuoase pentru care Roma este celebră.
Am mers apoi la abația Tre Fontane, unde s-a păstrat o mică porțiune din aleea pietruită pe care apostolul a mers spre execuție. Biserica este, se pare, construită chiar pe locul decapitării lui Pavel și se numește Tre Fontane deoarece, conform tradiției, capul apostolului a sărit de trei ori și în toate cele trei locuri au țâșnit izvoare. De multă vreme m-am obișnuit cu fascinația morbidă a romanilor – a italienilor, de fapt – pentru anumite elemente istorice sau legendare, astfel încât nu mi s-a părut nimic deplasat.
Am admirat Catedrala Sfântul Petru, o construcție monumentală superbă, de un fast care cred că nu ar fi fost acceptat nici de Apostolul Petru, nici de Apostolul Pavel (a căror simplitate și oroare față de orice ridicare a lor sunt exprimate clar în Biblie), dar sunt atât de recunoscătoare pentru artă, încât mă concentrez asupra mozaicurilor ireal de frumoase și a arhitecturii minunate. Aici se află mormântul Apostolului Pavel, poate cel mai mare teolog și filozof al omenirii.
Santa Prassede este o bisericuță bine ascunsă, unde am văzut probabil cele mai frumoase fresce și care spune istoria lui Prassede, o tânără care l-a ajutat pe Pavel și care, cu prețul vieții, a ajutat și a ascuns creștinii persecutați de Imperiul Roman. Atât Prassede, cât și tatăl său, Pudens, și sora ei, Pudenziana, au fost martiri în al doilea secol după Hristos.
Am mai văzut biserica Sant’ Ignazio, unde frescele de pe tavan sunt atât de spectaculoase, inclusiv falsul dom, încât se stă la coadă la o oglindă imensă pentru a vedea mai bine toate detaliile.
În biserica San Luigi dei Francesi (asta este, la Roma se vizitează palate și biserici) am văzut al doilea tablou de Caravaggio care m-a fascinat – Chemarea lui Matei. Este atât de impresionant prin simplitatea sa, prin lipsa de spectaculos, încât mi-a dat fiori. Silueta Domnului este undeva în plan secund (pe jumătate acoperită de Apostolul Petru) și întinde mâna către Matei, care petrece alături de tovarășii săi de blestemății. Cumva, chemarea Divină este atât de laconică, dar irezistibilă, încât șocul se citește pe chipul vameșului, care, vizibil zguduit, întreabă printr-un gest neîncrezător dacă el este cel vizat. După cum deja știm, acțiunea se petrece cu un moment înainte ca Matei să se ridice și să-L urmeze fără a se mai uita vreodată înapoi către petreceri și averi.
Am mai văzut fântâni, multe fântâni, despre care voi povesti cu altă ocazie, celebra gaură a cheii de la reședința templierilor de pe colina mamertină, mormântul lui Rafael din Panteon și multe alte clădiri superbe, alături de spectacolul străzii (de exemplu, tânăra copie a Sophiei Loren care, la 12 grade, într-o rochie foarte decoltată și în sandale, savura cu mare poftă o farfurie cu paste pe treptele din Piazza di Spagna).
Despre Capela Sixtină nu am ce spune decât că e bine de știut că Michelangelo a început cu imagini din viața lui Noe, după care s-a răzgândit, a mai studiat, s-a străduit să picteze mai bine și a luat-o de la început cu succesiunea deja celebră de scene.
Judecata de Apoi – e fascinantă, copleșitoare, așa cum probabil toți anii de trudă au fost pentru acest geniu temperamental, care s-a certat de multe ori cu papa Iulius al II-lea și care a câștigat o avere pentru cei patru ani munciți la Vatican.
E un loc care vorbește despre credință, suferință, artă, chin, geniu, certuri și, mai presus de toate, despre relația omului cu Dumnezeu (înțeleg că Michelangelo ar fi fost acuzat și de erezie pentru că ar fi sugerat prin picturile din Capela Sixtină că omul poate să comunice cu Dumnezeu fără să fie nevoie de medierea Bisericii).
Va urma
Fotografii Profimediaimages.ro