„Nu înțeleg ce se întâmplă”, mi-au spus mai mulți ghizi, șocați, ca și mine, de puhoiul de oameni care invadase Roma la început de februarie, când se presupunea că ne aflăm, încă, în extrasezon și că atracțiile turistice pot fi vizitate într-o oarecare tihnă.
Fotografii Andrei Michailov / Marius Michailov
Nu numai că am simțit că mă sufoc în Capela Sixtină, dar și locuri mai puțin cunoscute, precum reședința templierilor de pe Colina Aventină, erau asaltate de mulțimi, astfel încât, după două zile de stat la cozi și de îmbulzeală, începusem deja să mă gândesc să iau avionul mai devreme spre casă.
Stare la care a contribuit din plin și mizeria teribilă pe care am regăsit-o și acum, după ce în vara lui 2021 mă minunasem de tot ce vedeam pe străzile Cetății Eterne (spoiler alert – gunoaie, enorm de multe gunoaie).
Lăsând la o parte tonele de „immondizia” de pe asfalt, dacă ridici ochii, acum în 2023, ca și acum două sute de ani, ca și acum patru sute de ani, ca și acum probabil șase sute de ani și tot așa, ești izbit și copleșit de frumusețea aproape greu de suportat a arhitecturii romane – nu există colț în care să nu vezi ceva spectaculos sau subtil de frumos.
A vedere
Am ajuns, pentru prima dată, la Palazzo Barberini, unde, din fericire (sau din nefericire pentru muzeu), nu era aproape nimeni. În termeni romani, este o clădire nouă – secol 17. Terenul a fost cumpărat de la familia Sforza de Maffeo Barberini, care a devenit apoi papa Urban al VIII-lea și care a ridicat un palat care se remarcă prin frumusețe, dar și prin silueta impozantă. Ca de multe ori în istoria foarte zbuciumată a celor mai proeminente familii italiene, și aici au fost unele conflicte – ca de exemplu când un papă din familia Pamphili a confiscat toată proprietatea, care a fost returnată familiei Barberini mult mai târziu.
Ce m-a impresionat mult la acest palat este modul în care a fost orientat pentru a primi lumina, astfel încât frescele devin de-a dreptul povești vii pe la ora 17.00, când începe golden hour. Desigur, ca în multe alte cazuri, emblema familiei (albina) se află pretutindeni (exemple vechi, dar foarte clare și eficiente de personal branding), astfel încât până și celebra frescă Alegoria Providenței Divine este presărată cu trimiteri la puterea dinastiei Barberini.
Pe lângă camerele uriașe, dar în același timp intime și locuibile, mi-au plăcut mult tablourile – La Fornarina lui Rafael, cu expresia ei indescriptibilă și indescifrabilă, sau o operă de Caravaggio care reia o poveste foarte dragă pictorilor epocii: Iudita, care îl decapitează pe Olofern. Nu sunt neapărat o admiratoare a lui Caravaggio (spre oroarea politicos exprimată a ghizilor mei romani), dar acest tablou m-a amuzat foarte tare și sincer mă gândesc că poate aceasta a și fost intenția artistului: Iudita are o expresie foarte concentrată în timp ce îi taie capul lui Olofern, ca și cum tocmai învață să gătească un fel de mâncare mai complex, iar doica/slujitoarea din spatele ei o ceartă că nu se descurcă foarte bine. E un contrast hilar între chipul contorsionat al lui Olofern, sângele care curge ca într-un film de Tarantino, și figura pură, virginală a Iuditei, care nu e deloc îngrozită sau tulburată de acțiunea violentă pe care o întreprinde, ci doar concentrată și ușor plictisită (poate și de cicăleala bătrânei slujitoare).
Cred că, exact ca și Wallace Collection în Londra, Palazzo Barberini este un loc unde mi-ar plăcea să revin o dată sau de două ori pe an, să pot vedea în tihnă toate comorile din acest loc, de la Tintoretto la preferatul meu – Bronzini. Sau doar pentru a mă așeza cuminte pe o banchetă și a aștepta golden hour.
Și încă ceva – romanii spuneau „Quod non fecerunt barbari, fecerunt Barberini”. Pe românește: Ceea ce nu au făcut nici barbarii, au făcut Barberini. Referindu-se la decizia papei Urban al VIII-lea de a smulge un element din bronz care decora Panteonul și a-l topi pentru a decora altarul din Catedrala Sf. Petru.
De altfel, după cum mi-a explicat ghidul – multă vreme, romanii mai bogați sau mai săraci s-au servit din marmura unor clădiri emblematice precum Colosseumul, pe care o sustrăgeau pentru a-și înfrumuseța sau construi propriile palate. De aici provin găurile din Colosseum sau din alte asemenea monumente.
Palazzo Doria-Pamphilj, la o aruncătură de băț de Piazza Venezia, este rezultatul unei povești de dragoste – clădirea făcea parte din zestrea Olimpiei Borghese (născută Aldobrandini), o tânără și frumoasă văduvă pe care Camillo Pamphilj a ales-o ca soție în pofida voinței mamei sale, Olimpia Maidalchini, și a cumnatului acesteia, papa Inocențiu al X-lea. De altfel, Olimpia, legendară pentru lăcomie și intrigi, era denumită și „la papessa”. Tânărul cuplu s-a refugiat o vreme în afara Romei, pentru a evita mânia celor două personaje negative, dar până la urmă a putut să locuiască în palatul superb, pe care l-a și renovat, transformându-l într-o reședință fără pereche.
Aș putea spune că mi-a plăcut totul la Palazzo Doria-Pamphilj, de la grădina interioară cu lămâi și portocali încărcați cu fructe până la arhitectura superbă a clădirii și galeriile din interior – preferata mea este Galeria Oglinzilor, care se află într-un echilibru perfect între pompă, eleganță și o învechire superbă a oglinzilor, încă strălucitoare, dar și atinse de vârstă, ceea ce le conferă un farmec aparte.
Am rămas cu expresia severă și încăpățânată a mamei-soacre, imortalizată într-un bust care m-a impresionat mult, cu chipul frumos, blând și chiar placid al nurorii bogate și frumoase, dar în același timp nedorită. M-a fascinat portretul papei Inocențiu, imortalizat de Velázquez într-un tablou care a provocat un mare scandal la vremea respectivă, deoarece, spre deosebire de alți pictori ai vremii, spaniolul nu și-a idealizat subiectul, ci l-a pus pe pânză cu o expresie mânioasă, nervoasă, suspicioasă, despotică, răzbunătoare – așa cum, de altfel, se pare că era acel papă (despre care se spune că a exclamat, prima dată când și-a văzut portretul: „Troppo vero!”).
Aici am găsit unul dintre cele două tablouri de Caravaggio care îmi plac – Magdalena penitentă m-a fascinat, pur și simplu, prin simplitate și prin complexitate. Magdalena și-a aruncat la pământ toate podoabele și stă încovoiată sub povara remușcării, cu mâinile în poală și cu capul plecat. Pe lângă perlele aruncate pe jos se află și un urcior cu ulei, probabil nardul scump folosit pentru gestul de a-i unge picioarele Domnului înaintea crucificării. Nu știu dacă, așa cum se speculează, modelul lui Caravaggio a fost o tânără prostituată (Anna Bianchini), dar nici nu cred că e important – penitența, căința, pocăința sunt atât de profund și real redate încât această pictură m-a înhățat, pur și simplu, și m-a pironit multă vreme în fața ei.
Imediat după minigaleria Caravaggio se află și o sală în care susură o fântână, ceva foarte interesant de descoperit într-o cameră, fie ea și de palat.
Vechea familie Doria-Pamphilj s-a stins, dar este acum reprezentată de tineri adoptați, care vor moșteni probabil averea și trecutul unei dinastii foarte zbuciumate. Mi-a plăcut foarte mult apartamentul unde familia a locuit în secolul 19, cred, cu o atmosferă caldă, deloc de muzeu, unde te încântă camera copiilor, dar și micul salon care l-a găzduit pe Friedrich Händel. De văzut măcar o dată în viață este baia apartamentului, ceva complet neașteptat, o cadă imensă, rotundă, din marmură, alimentată ca o fântână și care, judecând după produsele cosmetice de secol 21 dosite într-un colț, cred că este încă folosită regulat. Ceea ce aș face și eu dacă aș avea la dispoziție o astfel de minune.
Ca și la Barberini, nu am văzut multă lume la Doria-Pamphilj, ceea ce mi-a permis să mă bucur în liniște de palat, de tablouri și să mă gândesc la modurile în care se trăia, se iubea și se lupta în Roma secolelor trecute.
Va urma