You are not the job that you do, you are the person you are, spune Toni Morrison.
Pentru mine, luna septembrie e cam la fel de apetisantă ca un formular de taxe și impozite, un internship la o închisoare high security (nu cred că la noi există, dar ideea de claustrare extremă trăiește cinematografic în imaginația independentă de geografie) sau o sentință pe viață în patru grupuri de Whatsapp de părinți simultan.
E luna în care înflorește entuziasmul începutului. De proiect, de sezon, de back to school, de heirup de orice natură. Înapoi la pantofi închiși, la ce avem mâine la pachețel?, la deadline-uri și la incoming mail, la umbrelă și la un șir nesfârșit de enter pin care nu presupune înghețată.
Nu ți-a fost dor de colegi?, întrebarea omniprezentă din curtea școlii, de când purtam șosete albe până la genunchi și până acum, când o aud îndreptată spre copii cu care nu (mai) sunt de-o vârstă, îmi aduce aminte de starea pe care o traversez intermitent în fiecare nou sezon de #backtooffice: mi se face dor… de mine. Știu, sună rău. Sună a adult care fuge de responsabilități într-o perpetuă stare de vacanță. Numai că nu e asta.
Anul acesta am fost în vacanță cu laptopul. (Urăsc visceral ideea de vacanță cu laptop – sunt doi termeni care, pur și simplu, nu au ce căuta în aceeași propoziție, din punctul meu de vedere). Mă străduiesc să fiu, la capitolul acesta, la fel de intransigentă ca departamentul de HR care nu o lasă pe Miranda, în And Just Like That, să lucreze după ora șase (da, mă uit, inclusiv pentru exotisme din astea).
Numai că de data asta l-am luat cu mine – nu pentru job, ci pentru un proiect al meu, pentru ceva ce îmi doresc mult și pentru care nu am niciodată timp. Ceva pentru mine. Am lucrat în fiecare zi și asta, în sine, m-a bucurat enorm. Și am avut, dincolo de orele astea, decupate din fiecare zi, timp de conversație și de bălăceală, de căutat scoici și de citit, de lenevit și de făcut planuri.
Vacanța în care am lucrat la ceva ce îmi doream să termin a fost, poate, cea mai vacanță dintre toate. Poate și pentru că în bagajul ceva mai greu pe motiv de laptop, husă, încărcător și restul accesoriilor nu a mai încăput altceva, ceva ce ne obișnuim ușor să cărăm în fiecare zi: frustrarea.
E frustrant să nu ai timp să fii tu. Mai ales când se țipă la tine de pe TikTok și de pe Pinterest, din filme și din articole (cum e și acesta) să-ți faci timp pentru tine. Ca să nu-ți crească nivelul de cortizol, să nu intri în burnout, să trăiești în prezent, să nu te lași pe tânjală, să nu te acrești și așa mai departe. Cum să-ți faci timpul ăsta, de unde să-l iei și cum să convingi și restul lumii să colaboreze la joaca ta de-a Iason în căutarea Lânii de Aur e un mister, cum zice Geoffrey Rush în Shakespeare in Love.
Ce nu e un mister e ce se poate face în lipsa lui, așa încât să nu intri pe pilot automat până în decembrie și să capotezi de epuizare imediat după curățenia de Sărbători: să îți dorești lucruri.
Pare super simplu, nu? Posibil, doar că nu e vorba de liste de shopping, abonamente la sală și o culoare nouă de păr. Nici de lucrurile generice, asupra cărora nu ai prea mult control. Să fim sănătoși. Să se rezolve cu banii, cu casa, cu mașina, cu jobul, cu școala, cu ratele, cu aplicația, cu contractul, cu promovarea, cu mutarea, cu tratamentul, cu noi. Cu mine.
În septembrie, ploile chiar vin. Le fel și mailurile, task-urile, ședințele, neprevăzutele, hainele de tranziție, clișeul cu bobocii, clișeele, în general, alergatul după rechizite și manuale, predările de proiecte, jongleriile casă – școală – job, virozele de sezon (Doamne, virozele de sezon!), aglomerația de la metrou, traficul explodat, zilele în care nu ai timp. De tine.
Și, sigur, orice poate fi mai rău și orice început e mai bun ca un început de boală, de șomaj sau de depresie. Numai că nimeni nu poate funcționa, pe termen lung, fără să-și dorească mai mult. Mai mult decât să nu fie bolnav. Sau singur. Sau pe drumuri. Mai mult decât o vacanță. Un telefon nou. O liniuță în plus într-un CV. Să-ți dorești lucruri înseamnă să visezi un pic.
E atât de simplu. Și atât de extravagant.
Cine mai are timp, în lumea asta grăbită, agasată, tracasată, obsedat de bani și de fațade, de o mie de postări pe zi, de vizualizări, reach-uri, pitch-uri și altele asemenea să se întrebe ce-și dorește cu adevărat, ce-l interesează, ce-l entuziasmează în mod real, ce-i face pielea de găină, ce-l provoacă, ce-l cheamă, ce-l intrigă, ce-l urmărește și de ce?
În mod normal, nu ai timp de întrebarea asta. Trebuie să termini draftul, să iei hainele de la curățat, să treci pe la farmacie, să evaluezi, să predai, să editezi, să cureți, să pregătești, să aștepți, să cauți, să te miști în lume. De obicei, după regulile altora. Și pentru proiecte care nu sunt ale tale.
Așa că te obișnuiești să te uiți pe drum, să te amâni, să arunci la coș, până la urmă, ideea, muzica, filmul, călătoria, crâmpeiul care era numai al tău. Nu era esențial. Se poate trăi fără el, în fond.
O să fie timp. Cândva. Într-un viitor nedefinit.
Azi, acum, când scriu, e ultima mea zi de vacanță pe anul acesta. Mă așteaptă niște luni pline-ochi, ca o nesfârșită shaormă cu toate neamurile de trebuie, de urgent, de acum. Nu am cum să mă sustrag acestui tip de dietă. Cum îmi spune o prietenă bună, când fantazez să deschidem împreună o librărie în care să vindem, între altele, prăjituri și cercei, cu ce bani îți iei înghețată în vacanță?
Ideea e că aș vrea să mai păstrez un pic înghețata și-n septembrie. Metaforic vorbind. Identitar, ideal ar fi să nu devenim sinonimi cu rolurile noastre sociale când se termină vara. Cred că e adesea motivul pentru care oamenii se apucă de câte un master, caută un job nou, devin voluntari, se mută din oraș sau emigrează. Dincolo de nevoile financiare, sociale, de siguranță, nu cred că stă dorința de alteritate, ci teama că vor îmbătrâni fără să fi fost suficient ei înșiși, fără să fi trăit și după regulile lor, fără să fi alergat în afara plutonului.
Nu suntem, în fond, în viață, stăpâni pe nimic. Nici pe alți oameni, nici pe bunuri, nici măcar pe propria noastră poveste. Câteodată însă, plăcerea de a nu scrie la dictare e suficientă.
