L-am cunoscut pe Horia Câlțea la evenimentul Romanian Jewelry Week din Timișoara și m-au atras imediat bijuteriile sale poetice, aproape sculpturale, cu câteva simboluri inspirate din picturile lui Ștefan Câlția, unchiul său. M-a fascinat povestea sa și faptul că la vârsta de 45 de ani s-a reinventat și a decis să-și urmeze visul. Și-a redefinit drumul, și-a părăsit locul de muncă și și-a dedicat toată atenția unei vechi pasiuni, bijuteria. A urmat cursuri la școala de bijuterii din Cluj-Napoca, unde și-a cultivat creativitatea îmbinând mijloacele de lucru tradiționale cu cele contemporane. Brandul de bijuterii Horia Câlțea este un proiect personal născut din iubire prin care își pune amprenta (la propriu și la figurat) asupra bijuteriilor sale.
Cum ți-ai construit cea mai recentă colecție?
Nu pot să zic că sunt adeptul „colecțiilor” în lumea bijuteriilor. Conceptul colecțiilor vine mai degrabă ca o direcție a marketingului, dar eu sunt parte dintr-un univers creator, fără subiecte impuse. Dar desigur că la fiecare eveniment nou la care particip aduc și piese noi (și construiesc colecții noi). O parte din piesele pe care le prezint acum sunt inspirate din simbolurile lui Ștefan Câlția și sunt, de fapt, un tribut adus operei sale ca întreg.
De ce participi la târguri de bijuterie contemporană?
Participarea la târguri și evenimente de anvergură internațională îmi oferă expunere și contextul de a crea. Simt că mă ajută evenimentele, sunt „old school”, nu îmi plac pixelii și intermedierea bijuteriilor printr-un ecran. Prin astfel de evenimente se închide veriga creației și simt că mă ajută să îmi duc meseria mai departe.
Care este cel mai frumos și cel mai neplăcut compliment pe care l-ai primit cu privire la bijuteriile tale?
Complimentul suprem este când văd că bijuteria mea este purtată. Când mi s-a zis „ce bijuterii drăguțe faci”, nu mi-a plăcut deloc. „Drăguțul” minimizează și duce obiectele în derizoriu. Pentru mine, asta înseamnă că privitorul nu a găsit narativul din spate. Iar eu nu vreau să fac lucruri drăguțe, ci frumoase. Desigur că nu poți mulțumi pe toată lumea și „frumosul” este relativ: ceea ce suntem noi, fiecare, este concluzia.
Ce înseamnă pentru tine bijuteriile statement?
Curatorii din domeniu explică: pot fi obiecte de colecție sau forme de artă. Eu m-am ferit până acum de zona bijuteriilor statement. Pentru mine, bijuteria trebuie să fie un obiect de podoabă și să îl ajute pe cel care o poartă să își definească personalitatea. Bijuteriile au avut scopul de înfrumusețare încă din epoca de piatră, de când primul om și-a legat o scoică la gât. Arta modernă este însă criptică, secole de-a rândul au existat curente în artă, dar acum nu pot identifica un curent. Bijuteria contemporană poate folosi foarte mult material și uneori nu transmite aproape nimic. Iar în breasla aceasta sunt mulți începători și lipsa de experiență și manualitate creează forme inexacte sau de-a dreptul amorfe, dar poate fi ascunsă printr-o poveste complexă a piesei respective.
Pentru cine creezi: pentru public sau pentru tine?
Unii oameni interferează cu ceea ce fac, dar eu nu lucrez pentru public, sunt egoist și nu creez artă digerabilă pentru toată lumea. Nu o să fac nici bijuterii la care doar să te uiți în vitrină, dar nici găleți cu mărțișoare cu îngerași și inimioare. Totuși, am creat și mărțișoare, la începuturile mele în meserie, mai ales când am reușit să prelucrez metalul și să lipesc piese laolaltă. Atunci am intrat în acest univers tehnic, mă gândeam: „Iată ce pot să fac din argint” și experimentam. Am făcut, la un moment dat, inele minimaliste decorative ca mărțișor pe rever, care apoi puteau fi purtate ca atare, ca inele. Și niciodată nu m-am oprit din a experimenta.
Care sunt metodele tare preferate de lucru?
Îmi place să găsesc soluții de a combina pietre și metalul și să le fac să stea laolaltă. Îmi place când reușesc să creez volume, geometrii, forme prin diferite tehnici, fie tradiționale, fie inventate de mine. Dar cu grijă: e foarte simplu să faci un aliaj, dar, odată ce l-ai făcut, e foarte complicat să separi elementele componente.
Este o întrebare pe care cred că o auzi des, de unde îți vin ideile?
Cumva, știu că totul exista deja, a fost inventat, dar eu găsesc soluții și idei pentru ca ceea ce imaginația mea își dorește să capete formă. În meseria mea mai este nevoie și de precizie matematică. Pentru a lucra bijuterie, caut pe Google formulele matematice, ca să calculez. Trebuie să știu și geometrie, de exemplu, trebuie să știu cum arată un trunchi de con și cum se măsoară, ca să știu să îl croiesc din tabla de metal prețios. Uneori, am doar „National Geographic” în cap și formele nu sunt exacte. Desigur că totul depinde și de îndemânare.
Când ți-ai dat seama că ești îndemânatic?
Dintotdeauna am fost îndemânatic, nu vreau să fiu modest. Fratele tatălui meu era electronist pasionat de navomodelism, și atelierul lui cu scule era locul meu preferat de joacă. Eram atras de lucrurile mici, delicate. Și am avut dintotdeauna încredere în mâinile mele și răbdare. Mă preocupa să demontez și să montez la loc jucăriile pentru a vedea ce este acolo.
Bijutierii sunt adesea asemănați cu alchimiștii. Care a fost parcursul tău până la alchimia în bijuterie?
Există, într-adevăr, fascinația aceasta pentru bijutieri: „Tu ce ești, bijutier, wow!” Eu cred că, dacă nu faci un lucru cu pasiune, nu trăiești, nu la modul hippiot, ci real. Iar parcursul meu a fost viața propriu-zisă. Eu nu am început meseria după definiția din dex, dar am simțit-o. Am simțit că drumul, parcursul meu în această lume e mai important decât destinația. Încercările mele inițiale în bijuterie le ofeream soției mele, la trei ani după ce ne-am cunoscut. Furam lingurițe de argint de la bunici și experimentam.
Care e parcursul tău profesional și academic?
Am început o facultate la București, la Științele naturii, la prima universitate privată, Universitatea Ecologică. Eram pasionat de adaptabilitatea speciilor la mediul fizic și de mimetism. Am renunțat din cauza unor dezamăgiri personale și legate de profesori. Când am auzit prima oară sintagma „blana pinguinilor”, am abandonat. Apoi am studiat administrație hotelieră și turism. Dar tehnica dentară a fost un vis de-al meu din liceu, și când am văzut că există un colegiu de tehnică dentară, l-am absolvit. Apoi am lucrat pro bono într-un laborator de tehnică dentară, mă acceptaseră, și după orele de program rămâneam să fac bijuterii pentru viitoarea mea soție, fiind îndrăgostit de ea. Și așa a început totul.
Ai introdus elemente organice în bijuteriile tale?
Nu am făcut-o, mi se pare un pic macabru să inserezi elemente umane în bijuteriile tale. Și nu vreau nici să copiez 1 la 1 forma anatomică naturală, nu vreau să concurez cu natura, cred că natura e perfectă și nu vreau să o înving. De aceea nu o să fac frunze, poate doar să le stilizez.
Cum povesteai și tu, piesele tale sunt inspirate de operele lui Ștefan Câlția. Care este povestea legăturii voastre?
Este unchiul meu și îl admir enorm. În copilărie aveam contacte mult mai dese cu familia împreună. Verile petreceam și două-trei săptămâni la Șona, la casa lui Ștefan. Familia era uriașă, erau șapte frați. Ștefan era apropiat de tata și împreună, în copilăria lor, erau tovarăși la prostii. Tatăl lui Ștefan, Aurel Câlția, era și el bunicul ideal, iubea copiii, ne spunea povești care nu se mai terminau și toate erau cu pilde. Unul dintre frații lui Ștefan, unchiul Mihai, a fost tâmplarul Casei Regale. Țin minte o fotografie cu biroul regelui (parcă la Săvârșin sau la Pelișor) făcut de Mihai și în spate un tablou de-al lui Ștefan. Livia, soția lui Ștefan, este arhitectă, și a făcut și ea bijuterie la un moment dat.
Care au fost primele tale cliente?
Primele mele cliente sunt cele care au și purtat bijuteriile mele, nu cele care doar au cumpărat. Soția mea și fiica mea de 23 de ani. Ștefan Câlția m-a văzut lucrând și mi-a dat un sfat pe care nu o să îl uit prea curând. A zis: „Să nu vinzi ieftin și să nu faci cadou lucrările tale”. Eu am făcut asta și acum regret: am oferit piese realizate de mine drept cadouri la zile de naștere. Așa că mă feresc de arta făcută cadou.
Ai avut ucenici?
Nu, lucrez singur, nu am ucenic. Am cunoscut în trecut oameni exaltați care au vrut să mi se alăture, dar i-am așteptat în atelier, și nu au mai venit până la urmă. Multă lume vrea să se apuce de bijuterie, este un pic de exotism în această meserie. Toți mâncăm și știm cum se face mâncarea, și toți purtăm bijuterii, dar nu știm cum se face bijuteria respectivă. Mulți vor să aibă fantezie și idei. Însă cred că bijuteria impune și o problemă a răbdării pe care nu mulți o depășesc.
Ce sfat ai avea pentru cineva care vrea să se apuce de bijuterie și este la început de drum?
Stai tu cu tine și alocă-ți timp, închide ochii. Este incredibil ceea ce vedem când închidem ochii.