Pentru mine, meseria mea, care are multe lucruri extrem de frumoase și de reconfortante uman în interiorul ei, e şi o sursă perpetuă de lipsă de confort, să zicem, cu privire la standardul profesional. Mă lovesc de stropul ăsta de tristețe profesională din ce în ce mai des. În fond, consumăm povești din ce în ce mai vorace, iar ele ajung la noi din ce în ce mai repede. Știrea, interviul, relatarea sunt parte din primele minute ale zilei și ne însoțesc intermitent pe întreg parcursul ei. Cantitatea crește progresiv. Despre calitate însă ar fi câte ceva de zis.
O să le iau pe rând, în ideea de a face puțină lumină cu privire la hainele Împăratului, arareori ingenios, simbolic relevant sau, măcar, bine croite, adesea copiate și, poate, cel mai rău, purtate prea des fără strop de fason.
Eu traduc public fragmente de realitate prin interviu, eseu, editorial și, ocazional, dezbatere de niște ani. O fac în interiorul unui acvariu cu apă destul de verzuie, adică lumea culturală, cu un reverb (necesar, zic eu) în social. Lumea aceasta culturală e un acvariu mic, cu mulți pești convinși că, de fapt, înoată în mare. Scopul existenței ei este să nuanțeze viața, să adâncească, poate, conștiința, să rafineze gândirea, să stimuleze creativitatea, adică, una peste alta, să-ți dea o șansă rezonabilă să te adaptezi – la tine, la alți oameni și la alte realități. Toate în schimbare.
Cuvântul „poveste” în sine e mâncat de mult mâl, dar presupune, în principiu, comunicare. Efortul de a ajunge la celălalt, de a întinde o mână, metaforic vorbind, de a scoate la lumină un gând, de a remodela în percepția celorlalți o stare de fapt, de a calibra în același text sau conținut audiovideo opinii uneori contrastante, cu intenția de a informa, de a adânci orizontul cunoașterii celuilalt, de a spune ceva care se cere spus, care schimbă fie și milimetric lumea altcuiva.
Mai nou însă, îmi e puțin greu să înțeleg cantitatea de conștiință lipsă din cum e spusă povestea asta. De ce-ul care o generează. Mecanismele de storytelling din lumea care cere și emite conținut pe bandă rulantă. Bref, mă traversează un pic de oroare când oamenii vorbesc emfatic, bolduit, clickbait style, despre lucruri despre care nu fac research. Deloc. Pentru mulți autori de opinie, storytelling înseamnă copierea unei postări din social media, capitalizare acrobatică a notorietății cuiva care a spus orice despre orice, compilarea unui intro și a unui outro, poate, sau a unui paragraf de trecere. Atât. Fără subtilități de limbaj, fără bariere etice, fără cercetare, fără întors povestea pe toate părțile, ca nu cumva s-o deformez, s-o lezez și s-o arunc în lume mototolită. Ca nu cumva să fac rău.
Nu văd des, prea des, îndoiala din text. Nu-l văd pe autorul care se întreabă: „Cui fac rău cu titlul ăsta?” și „Pe cine ajut?”. Dau, cumva, în oameni singuri, oameni care duc un necaz, oameni care se simt izolați, oameni care fac față unui tip de discriminare, oameni despre care nu știu mare lucru? Dacă există această posibilitate, pot face mai mult ca să aflu toată povestea sau, măcar, ca să o spun din mai multe unghiuri, chiar dacă am spațiu puțin şi mi se cer vizualizări și likeuri la hectar? Îmi pot rafina relatarea/formularea/privirea în aşa fel încât să nu încarc pe cineva gratuit (inclusiv cu neştiința şi neînțelegerea mea)? Poate să nu expun, poate să nu construiesc pe frică sau pe ură, sau pe alteritate demonizată, fie şi subtil? Există narațiuni sociale toxice pe care le perpetuez? Pun, cumva, prin ce scriu, egal între sănătate și moralitate, reziliență și vindecare, bani și valoare umană? Pot să evit să rulez aceleași marote care comprimă povestea, care o dezbracă de complexitate, care susțin scenarii – boala ca luptă, feminitatea incompletă fără maternitate, sărăcia ca vină, piața muncii ca război etnic, familia și statutul financiar ca probe de virtute, moartea ca înfrângere, necazul ca urmare a unui faux pas etic, vindecarea ca act de voință, diferența ca alegere?
Dacă mă cațăr senzaționalist pe spaimele oamenilor și nu am o minimă adâncime în abordarea problemei, de ce aș țipa din rărunchi că vine AI-ul să scrie textul în locul meu? De ce e atât de subțirică moral vocea din atât de multe titluri? Oare nu o fi scrisul ăsta standardizat de vină? Dacă, şoc şi groază, nu e telefonul şi sunt, de fapt, oamenii? E alegerea mai simplă. E uniformizarea care face operatorii din call center să repete robotic și calp aceeași poezie care nu te ajută, pentru că nu e personalizată, nu ți se adresează, nu e tailor made. Vine de la niște oameni care nu au timp de povestea ta.
E SEO care omoară logica textului. E lenea. Cea mai cucoană dintre cucoane. E rețeta, chiar dacă e fărâmicios de când ne știm aluatul. E şi foarte puțin respect pentru ce fac cuvintele pe dinăuntrul oamenilor, pentru cum îi închidem în nişte scenarii prestabilite și le trântim niște etichete pe care şi noi le-am moştenit de la alții, care scriau la fel de prost.
Una dintre cele mai mari ipocrizii mediatice este că ne plângem de algoritm, prohodim intens pe marginea lui, dar îl cultivăm cu nesaț. Totul e zbatere, limită, capslock, urlet, amenințare, sentință. În planul secund al acestor tribulații nemodulate de informație transmisă echilibrat e un mare analfabetism emoțional, care nu ne lasă deloc să vedem găurile din tricou. Lipsa de măsură, de nuanță, de tact, de bun-simț, de standard. Profesional. Faptul că în meserie, în orice meserie, trebuie să te respecți pe tine suficient cât să nu te bălăcești în cuvinte de plastic şi să dai aiurea cu ele în jur. Să știi și să scrii corect numele actorilor din poveste. Să nu trântești atribute pe umerii lor dacă nu ai acoperire pentru ele. Să faci rabat de la aprecierile personale hazardate, dacă nu te descurci bine pe subiect. Să reții că pui întrebări în numele unui grup, publicul pentru care relatezi, nu neapărat ca să mobilezi un spațiu cu un număr de cuvinte. Să te ferești de patetisme care etichetează – „a pierdut lupta cu boala” înseamnă că, la finalul vieții, îl reduci pe om și îl definești ca învins sub privirile apropiaților lui, deși, probabil, nu ai autoritatea morală să o faci, doar n-ai găsit altă rimă; același lucru e valabil pentru „a luptat până în ultima clipă” sau „a murit împăcat”. Sunt vreascuri de exprimare, nici măcar opinie verificabilă, măsurabilă, justificată, cu minimum de valoare. Pe narațiunea inversă, a învingătorilor, sunt fix aceleași probleme. Nici măcar nu o să mă obosesc pe partea de bani, putere și relații, acolo e un festival al clișeului defect.
Mi se pare de un cinism enorm felul în care ne dezbinăm în învingători și perdanți, puri și întinați, colecționari de succese și de eşecuri. De fapt, nici nu ştiu cât e cinism și cât e, eufemistic vorbind, un soi de inocență existențială. „Curatoriată.” Inclusiv de public. (Da, şi copilul mic refuză, inițial, o dietă variată – asta nu înseamnă că ne resemnăm să-i dăm griş cu lapte de-a pururi.)
Ce mi se pare cert este că, atât timp cât vom rula aceleași mecanisme narative reducționiste și uneori sinistru ambreiate pe emoție stoarsă cu orice preț din conducte deja avariate, la presiune maximă, povestea va rămâne limitată. Nici măcar nu va informa. Nu mai poate face asta, pentru că judecata publicului a ruginit de câtă lacrimă îi picurăm chinezeşte pe creier. Va epuiza și va plictisi. (Este, în fond, mereu aceeași poveste.) Se va trivializa. Şi îşi va stâlci, metodic, cititorii. Pentru că i se vor conforma.