Să nu ne mai păcălim pe noi înșine: după o vârstă, nu mai rămâne în trupul nostru prea mult din cine eram. Orice am face, oricâte intervenții cu diverse substanțe, oricât ne-am vopsi, întinde fața, scoate o coastă sau două, adăuga niște fillere în diverse părți ale corpului, sau ne-am bronza la solar, timpul își lasă urma asupra noastră. Rămân însă intacte, poate chiar, asemenea aurului, își cresc valoarea amintirile, unele momente care ne-au tăiat respirația, care ne-au marcat profund. Aceste amintiri, deși evocă clipe de demult, sunt asemenea obiectelor crăpate și reparate cu acea tehnică japoneză numită kintsugi: devin mai prețioase tocmai prin actul reîntregirii.
Într-o bună zi, ne uităm în oglindă și ne dăm seama că între persoana din oglindă și cea tânără care am fost nu au mai rămas poate decât unele expresii fugare, unele priviri, un zâmbet anume, un gest sfios. Fum rămas după ce am dat foc vreascurilor, toamna, sau doar mirosul acelui fum, simțit în goana mașinii pe lângă vreun sat.
Ne uităm în urma noastră: în fiecare an am făcut multe, am învățat, am fost, poate, cei mai buni la ceva, am fost remarcați, am primit lauri, aplauze, ne-am luat mașini, case, gadgeturi, ne-am hrănit cu toate acestea. Am călătorit, am văzut o parte bună din lumea aceasta mare, ne-am făcut prieteni, am pierdut prieteni, ne-am îndrăgostit, am dezamăgit și am fost dezamăgiți. Eventual, dacă ne-am născut cu un strop de noroc, am întâlnit o persoană care să ne iubească și pe care să o iubim, ne-am dedicat viața acestei iubiri, mai presus de toată gloria trecătoare a unui premiu, a unor cadouri futile.
Dar la un moment dat, corpul nostru ciocăne discret la ușă pentru a ne atenționa că e vremea să ne aplecăm și asupra lui, că poate nu am fost un stăpân prea bun cu el. Așa că îl ducem la medic, facem diverse investigații, așa cum ducem mașina la ITP, an de an. Câteodată însă, nu îi dăm atenție nici chiar atunci și amânăm, un an, doi, o viață, până când e tardiv.
De obicei, târziu înțelegem aceste aspecte noi, oamenii obișnuiți. Ne pierdem în a fi etern nemulțumiți, în a tânji după ce au alții, în gelozii, invidii, neîncrederi, dispreț, tristețuri provinciale, surogate de iubire. De ce? Ca să avem, ne satisfacem, paradoxal, niște nevoi pe care fiecare dintre noi le are, dintre care acelea ce țin de a avea sentimentul că și noi contăm, că suntem văzuți, validați, apreciați. Căile prin care ajungem să fim împăcați cu noi și cu ceilalți sunt, de cele mai multe ori, atât de încâlcite, noduroase, asemenea mâinilor unei vrăjitoare din basme.
Pentru că am adus în discuție amintirile, iată câteva care îmi vin în minte și care fac parte din arhiva mea aurită:
Prima vizită la Paris, când am intrat într-un Café pe Rue de Rivoli și am auzit piesa din Un Homme et Une Femme, cântată de cineva la pian; mi s-a părut că era un semn că urma o viață plină de romantism, iubire.
Primele mele parfumuri franțuzești primite de la părinții mei francezi, în 1990. Eram obsedată de parfumuri, visam la ele în perioada comunistă, mi se părea că lumea mea avea să fie mult mai frumoasă când le-aș fi avut. Este în continuare o obsesie pentru mine și, da, lumea mea este mai bună cu parfumuri.
La Rabouilleuse, de Balzac, prima carte citită în franceză, cu efort, pentru că era grea, atunci, pentru mine. Mi-o dăduse cadou profesoara mea de franceză din liceu, o doamnă pe care am admirat-o și către a cărei eleganță încă tind.
O amintire tristă care m-a marcat: ziua în care tatăl meu a făcut primul AVC și când am realizat că viața se poate schimba dramatic într-o clipă.
Când am zburat cu elicopterul în jurul statuii Cristo Redentor, în Brazilia.
Când am fost acceptată la Insead, după un interviu cu profesorul Manfred Kets de Vries și 17 eseuri scrise.
Când am sărit cu parașuta – senzația aceea că, dacă am făcut asta, pot face atât de multe altele nu se compară cu prea multe din această viață.
Amintirile din jurul lui decembrie ’89 și din anul 1990, când am văzut studenți bătuți pe stradă, când am văzut atitudinea urâtă a unei părți mari a societății față de studenți. Uitasem aceste trăiri, însă mi-au revenit puternic în această vară.
Multe amintiri de când eram profesoară, un rol care mi-a plăcut și pe care l-aș juca mai bine acum.
Mă opresc la acestea, sunt foarte multe, unele mai personale, altele mai amuzante, altele mai triste. Sper să aveți multe amintiri care să vă bucure, cu ele rămânem când toată gloria se duce.
Sic transit gloria vitae nu trebuie văzută ca o sentință resemnată, ci, mai degrabă, ca o formă de eliberare. Suntem mai mult decât suma succeselor noastre efemere sau a tinereții ce se destramă încet, asemenea florii de păpădie uscate, emblema dicționarului Larousse.
Rămânem, la final, cu acea formă specială de aur pe care am turnat-o peste fisurile lăsate de viață: amintirile trăite, iubirea dăruită sau primită, recunoștința pentru frumusețile mici ale fiecărei zile.
Poate acesta este cel mai important act de sinceritate: să ne recunoaștem efemeritatea și să ne bucurăm de comoara care nu se vede, dar care ne încălzește sufletul când totul altceva s-a topit.