Șocul a început imediat ce am ajuns la Londra, iar în zilele ce au urmat nu a făcut decât să se amplifice. După câteva zile, parcă ne mai obișnuiserăm, dar tot ni se părea straniu să plouă cu Hello și Thank you și complimente de la străini în tren, de la alți străini în liftul de la Fortnum and Mason și de la alți străini prin muzee.
Poate că Anglia nu mai este neapărat țara lui „stiff upper lip”, așa cum mi-a recunoscut cu regret un tânăr în Bath, dar, cu siguranță, este încă patria politeții, a bunelor maniere, a oamenilor care încep prin a se scuza că trebuie neapărat să îți spună ceva, după care îți complimentează ținuta sau stilul de a interacționa cu copilul.
Iar Londra este, încă, acel oraș unde, da, vezi cele mai multe mașini Rolls-Royce sau Ferrari, dar, în același timp, dacă ai răbdare să mergi pe jos și să treci dincolo de zonele aglomerate, tot Londra este și acel oraș cu minunate colțuri liniștite, case elegante și parcuri superbe, aproape ca și cum nu ai fi deloc într-un oraș, ci într-o zonă idilică, departe de lumea dezlănțuită.
Spre deosebire de Manhattan, unde în afară de Central Park nu ai decât beton, sticlă și oțel, sau de alte capitale care au natură, dar suferă la capitolul spectaculos, Londra are și natură, și arhitectură superbă. Iar în ultimii ani are și mâncare foarte bună, pentru cei mai gourmet vizitatori.
Am stat la Home House Portman Square, un fel de club privat/hotel, unde, pe lângă arhitectura superbă și camerele amenajate pe stil vechi, somptuos, care dau spre un parc superb, ai și avantajul de a-i vedea pe membrii clubului, englezi adesea excentrici care iau masa și pun la cale starea nației în restaurantele bogat decorate.
Totul – de la mobilier până la tapiseriile sau tablourile de pe pereți sau porțelanurile răspândite din loc în loc – îți atrage privirea și îți dă teme de gândire, asta dacă nu vrei să citești la micul dejun The Times, sau The Telegraph, sau The Guardian. Sau, așa cum fac mulți, The Daily Mail, eventual ascuns după The Financial Times.
Ali și Francesco, șefii de sală de la micul dejun și de la cină, și-au disputat titlul de Campion absolut al interacțiunii cu fiul meu de șapte ani, cu care au discutat orice, de la meniu până la familia marocană sau mașini preferate. Am observat anul trecut cât de mult iubesc italienii copiii, dar nu știam că și în Anglia cel mai serios șef de sală sau ghid de muzeu își lasă morga deoparte și poartă o conversație jucăușă și amuzantă cu un băiețel care încearcă să înțeleagă ce anume îi place mai mult dintre sute de tablouri, miniaturi, sculpturi, anluminuri.
Science Museum și Natural History Museum sunt, evident, două instituții care trebuie bifate în orice vizită londoneză care implică și copii. Am admirat de fiecare dată modul în care responsabilii muzeelor se străduiesc să facă fiecare expoziție cât mai interactivă, cât mai atrăgătoare pentru copiii de toate vârstele, ceea ce explică și faptul că acum erau, cred, mii de oameni în fiecare muzeu – lucru care mai întâi m-a crispat, apoi m-a bucurat. Încă un lucru care pe mine mă fascinează este și faptul că în toate muzeele sunt lucruri de văzut și de făcut pentru copii, evident, dar și pentru adulți. De exemplu, la Science Museum, băieții mei s-au jucat la expoziția spațială, iar eu am petrecut vreo două ore la o expoziție superbă despre dezvoltarea științifică și economică a Londrei între 1550 și jumătatea secolului 19. Este imposibil să nu pleci înviorat și plin de entuziasm când vezi toate invențiile și descoperirile din acele secole, multe datorate femeilor.
La marele meu favorit, Victoria & Albert, am putut vedea expoziția despre Beatrix Potter și fascinația ei pentru natură, un eveniment atât de frumos gândit și curatoriat încât te transportă la final de secol 19 bucolic, în universul unei fetișcane care a devenit celebră scriind despre ceea ce adora: de la broaște la oi și, evident, la iepurași. Desigur că toate aceste muzee au și magazine care sunt atât de frumoase încât arată aproape ca o expoziție, așa că am investit și acolo timp și bani.
Într-o zi am luat trenul și am dat o fugă până la Bath pe care, ca orice cititoare de Jane Austen, îmi doream de multă vreme să îl văd. În tren, am stat lângă un cuplu vârstnic și foarte agreabil prin modul plin de umor și autoironie în care comunicau. La un moment dat, doamna m-a abordat cu o expresie foarte serioasă și și-a cerut scuze pentru că trebuie neapărat să îmi spună ceva. Preț de 2-3 secunde, m-am gândit că am încălcat, probabil, vreo regulă a etichetei britanice pentru trenuri și mă pregăteam să îmi cer scuze, dar doamna, cerându-și ea din nou scuze pentru intervenție, m-a informat că ne felicită pentru modul în care interacționăm cu fiul nostru și pentru că nu îl lăsăm pe telefon, „blestemul tinerei generații, care o afectează și pe nepoțica mea”.
Bath, atât cât am reușit să văd din el, este un oraș minunat, am înțeles acum de ce îi plăcea atât de mult lui Jane. Dacă am înțeles corect, acolo este singurul izvor termal din Marea Britanie, iar orașul s-a dezvoltat în jurul lui. Începusem să mă gândesc la Herculane, dar am reușit să mă înfrânez destul de repede, ca să nu îmi stric ziua cu considerații de genul „ce-am fost și ce am ajuns” sau „noi avem locuri mult mai frumoase și le lăsăm în paragină”.
Una peste alta, Bath este superb, cu arhitectura specifică, muzeul băilor termale, Royal Crescent și, mai ales, minusculul muzeu Jane Austen, unde afli foarte multe lucruri despre familia Austen și de unde poți cumpăra căni și tricouri inscripționate cu „Obstinate, headstrong girl” – pentru cunoscători.
Am mâncat scones în cea mai veche casă din Bath, m-am întreținut cu un domn în vârstă absolut șarmant la muzeul poștal și am mâncat excelent și am conversat în franceză cu domnii minunați și foarte galici de la restaurantul Raphael. Iar în tren ne-am uitat pe geam la ulii, oi, mielușei, căprioare, cerbi, vulpi și flori, multe flori…
Apropo de scones, fiul meu și-a descoperit o pasiune pentru ceaiul de la ora 5, așa că în Londra am vizitat în mod repetat Fortnum & Mason, care, deși extrem de aglomerat, reușește, nu știu cum, să crească în calitate de la an la an. Sendvișurile, prăjiturile și mai ales scones cu clotted cream și gem, alături de ceașca de ceai – neapărat Earl Grey, neapărat cu mult lapte și zahăr pentru cel mai mic anglofil din familia noastră. Care anglofil a fost complimentat și felicitat de nenumărate ori pentru ținuta lui, la fel anglofilă, din Portobello Market, locul în care, se pare, am început o nouă colecție, de soldăței de plumb.
Pe 21 aprilie, pe la miezul zilei, ne-am nimerit miraculos în Hyde Park, unde am asistat la salvele de tun în onoarea zilei de naștere a reginei Elisabeta, care împlinea 96 de ani. M-a emoționat detașamentul călare care a transportat tunurile în goana cailor și care s-a așezat apoi în așteptare, într-o ordine desăvârșită. Parcă, dintr-odată, toate tablourile despre Waterloo prinseseră viață și, la puțin peste 200 de ani distanță, m-am trezit transportată într-o scenă de luptă cu săbii, muschete și, evident, tunuri. La a căror primă salvă am crezut că surzesc, ceea ce m-a făcut să mă gândesc oare cum era pe câmpul de luptă. Și m-am hotărât și să reiau Dancing into Battle, cartea excelentului Nick Foulkes despre ce se întâmpla înainte de Waterloo.
Și biografia lui Wellington, a cărui Apsley House m-a fascinat.
În ultima zi, la insistențele soțului meu, am consimțit să mergem la Wallace Collection, un muzeu care m-a izbit puternic, neașteptându-mă să descopăr o comoară atât de mare de artă într-un singur loc. Spre rușinea mea, nu știam nimic despre această colecție legendară, care m-a impresionat enorm prin frumusețe, diversitate și dimensiune. Fragonard cu scenele lui delicioase (mai ales băiețelul pedepsit de educatoare), Faustul cumplit al lui Delacroix, Canalele lui Canaletto, Rembrandt, Watteau și portretele lui Van Dyck: mai ales Marie Raet și soțul ei, Philippe le Roy, două personaje care sigur aveau caractere puternice și despre care mi-ar plăcea să aflu mai multe.
Argintărie, fildeș, arme, armuri, miniaturi, sculpturi în lemn, anluminuri – evident că nu am putut absorbi atâta frumusețe în câteva ore, așa că ne-am propus să revenim, nu înainte de a fi luat masa de prânz în restaurantul minunat din curtea interioară, unde am mâncat un pește excelent și cea mai bună tarte tatin de până acum. Și nu înainte de a fi vizitat magazinul muzeului, care are o selecție foarte inspirată de cărți despre istoria colecției – și nu numai.
E frumoasă Londra. Chiar și pentru o familie de bucureșteni obișnuiți cu injuriile din traficul dâmbovițean și nu cu zâmbetul unei șoferițe de Ferrari care ambalează motorul puternic special pentru încântarea băiețelului știrb care o privea cu admirație. Și nici cu zâmbetele, și amabilitățile, și complimentele trecătorilor. Și nici cu avalanșa de My pleasure, și Thank you, și How Lovely, și Certainly, of course, immediately.
It’s a Brooklin
Atunci când spui Bath, spui Jane Austen, dar colecționarii de machete auto spun și Brooklin. Brooklin Models. Încă din 1974, aici, în Bath, sunt create cele mai frumoase miniaturi auto la scara 1:43, fabricate manual din metal alb. Adevărate bijuterii pentru cunoscători, machetele Brooklin Models iau naștere într-un atelier unde, păstrând încă vie o tehnică de mult uitată, artizanii britanici readuc la viață, scalate, unele dintre cele mai frumoase automobile din istoria auto, cu precădere cea americană, din perioada 1930-1960.
Vizita la atelierul Brooklin Models din Bath a fost o adevărată călătorie în timp și am fi putut petrece ore întregi, dacă nu chiar zile, doar ca să-i vedem pe meșteșugarii de la Brooklin cum creează și asamblează manual fiecare componentă, pentru a obține în final unele dintre cele mai dorite miniaturi auto.
Foto Andrei Michailov